Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 03 - Scena 06

ACTUL III

SCENA 06

Bucsan, Branescu

Branescu (intrând prin ușa din stânga, gras, jovial, nădușit): Coane Griguță, omul dumitale.

Bucsan: De unde-mi vii ministrule?

Branescu: De la Sinaia.

Bucsan: Sinaia? Când ai plecat, când te-ai întors?

Branescu: Nu mă mai întreba. Mort sunt de oboseală. Mă lași să șed? (Se apropie de fotoliul din fața biroului.)

Bucsan: Poftim.

Branescu (lăsându-se să cadă în fotoliu): De alaltăieri n-am mai dormit.

Bucsan: Dacă te ții de chefuri!

Branescu: Chefuri! Păcatele mele! Nici la masă n-am stat ca lumea de două zile.

Bucsan: N-ai dormit, n-ai mâncat — dar ce-ai făcut?

Branescu: Am vorbit.

Bucsan: Într-una?

Branescu: Într-una. Ieri, la Consiliul de Miniștri. Azi-noapte, la Cameră. Azi-dimineață, la Senat. (Își trage respirația.) Blestemata asta de lege a bacalaureatului.

Bucsan: Nu s-a terminat?

Branescu: Ba da. A dat Dumnezeu. Azi după masă am trimis-o la Monitor. Și când m-am văzut liber — în sfârșit, liber! — mi-am zis: ce-ar fi să mă reped până la Sinaia să trag un pui de somn, la răcoare?

Bucsan: Și eu, între timp, te caut în tot Bucureștiul.

Branescu: De unde să știu, coane Griguță? Parcă eu nu te caut? Parcă e chip să te vadă cineva? N-am fost săptămâna trecută de trei ori? N-am întrebat, n-am scris, n-am telefonat? Cine poate să te vadă, când nu vrei dumneata?

Bucsan: Dar azi am vrut.

Branescu: Și iată-mă-s. Nici n-am intrat bine în Sinaia, nici n-am apucat să dau jos valiza din mașină, când mi-a ieșit înainte telefonistul de la "Caraiman" și mi-a dat o notă telefonică de la București că m-ai căutat acasă. M-am suit iar în mașină, și dă-i drumul înapoi, cu optzeci de kilometri pe oră.

Bucsan: Ministrule, ești om de ispravă.

Branescu: Sunt, coane Griguță, sunt, măcar că dumneata nu mă iubești.

Bucsan: Nu te iubesc?

Branescu: Nu. Că dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să mucegăiesc la Ministerul Instrucțiunii. Spine și dumneata: ăsta-i minister de mine? Instrucțiune îmi trebuie?

Bucsan: Ce pot să fac eu?

Branescu: Poți, coane Griguță, poți. Spui o vorbă unde trebuie, și se aranjează. Să mă scoată de aicea, că prea sunt pe linie moartă. Să-mi dea altceva.

Bucsan: Ce?

Branescu: Finanțele.

Bucsan: Exagerezi.

Branescu: Sau Industria. Sau Comunicațiile. În sfârșit un minister serios, unde să fie de lucru pentru mine… (cu un semiton mai jos) și pentru dumneata. (Aproape patetic:) O să-ți fiu de folos, coane.

Bucsan (vag): Să vedem! (Precis:) Deocamdată, poți să-mi fii de folos acum.

Branescu: Zău?

Bucsan: De asta te-am chemat.

Branescu: Poruncește!

Bucsan: Branescule! Cunoști pe unul Andronic?

Branescu: Andronic?!

Bucsan: Alexandru Andronic.

Branescu: Funcționar în minister?

Bucsan: Nu. Profesor.

Branescu: De liceu?

Bucsan: Nu cred. La Universitate.

Branescu (căutând): La Universitate… Andronic… Andronic… (Brusc:) Stai, că știu cine e. Unul blond, spălăcit. E la Litere, da’ nu e profesor. E conferențiar de istorie.

Bucsan: Tocmai. Ei bine…

Branescu (întrerupând): S-a făcut. Nu mai e nevoi să vorbești. Am înțeles – și s-a făcut. E conferențiar. Catedra de istorie antică e liberă. O vrea el, i-o dau.

Bucsan: Nu.

Branescu: Da’ de ce nu? Dacă-ți spun că i-o dau! Ba chiar se nimerește foarte bine. E o bătaie pe catedra asta, că m-au năucit. I-o dau lui, și-am terminat. (Convingându-se pe sine însuși de buna alegere:) Nu face politică, e muncitor, are lucrări – e savant, ce mai încoace-încolo!

Bucsan: O fi. Dar o să-l dai afară.

Branescu: Cum ai spus?

Bucsan: Îl dai afară.

Branescu (nu-și revine): De ce?

Bucsan: Fiindcă te rog eu.

Branescu (îngrijorat): Serios, coane Griguță?

Bucsan: Foarte serios. Îl dai afară.

Branescu: De unde?

Bucsan: De oriunde. De peste tot. De la Universitate, în primul rând.

Branescu (a rămas pe gânduri; pe urmă, aproape oftând): O să fie greu.

Bucsan: Greu, ușor – asta e!

Branescu (clătinând din cap): Foarte greu. Poate imposibil.

Bucsan (surd, amenințător. E un cuvânt ce nu face parte din vocabularul său): Imposibil!

Branescu (căindu-se): Nu-ți spun eu că ăsta-i un minister nenorocit? Crezi că faci ce vrei? Ești cu mâinile legate. Autonomie universitară, consiliu… Păi de ce vreau eu să plec de-aici?!

Bucsan (tăios): Ai să pleci.

Branescu: N-o lua așa, coane Griguță. N-o lua așa, că mă îmbolnăvești. Stai să ne sfătuim. Să vedem ce-i de făcut.

Bucsan: Un singur lucru: Îl dai afară!

Branescu: N-am motiv. Și nici n-am cum. E un tip șters, modest. N-are ambiții, n-are dușmani. Toată ziua în bibliotecă. Dă-l afară dacă poți!

Bucsan: Nu poți?

Branescu (dezolat): Nu. (Cu bruscă vioiciune:) Dar nici nu trebuie, coane Griguță. Să stea acolo unde e, că stă bine. La urma urmelor, ce mare scofală? (Disprețuitor:) Conferențiar! Cinșpe mii pe lună. Lasă-l pe mine, și dacă nu ți-l țiu toată viața pe loc, cu cinșpe mii, până-nverzește, să vezi!

Bucsan: Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt?

Branescu (gest încurcat de neputință): Păi de…

Bucsan: Bine. (Se ridică de la locul lui, merge spre telefon, pune mâna pe receptor.)

Branescu: Ce ai de gând să faci?

Bucsan: O să vezi. (A format între timp un număr.) Alo! Clubul? Domnul ministru Ichim e acolo?

Branescu (alarmat): Coane Griguță!

Bucsan: Dă-mi-l la telefon.

Branescu (sare spre telefon, apasă pe furcă, întrerupând legătura): Coane Griguță, îmi pare rău! (Îi ia receptorul din mână și-l pune la loc.) Să-mi faci mie una ca asta!

Bucsan: Branescule! Omul ăsta trebuie să iasă din învățământ. Neapărat. Dacă tu nu poți să faci asta, îmi găsesc eu oameni care să poată. Înțelegi?

Branescu: Înțeleg. Dar lasă-mă să mă gândesc. Să caut soluții.

Bucsan: N-am timp.

Branescu: Stai! Stai c-am și găsit-o. Tii! Cum de nu m-am gândit mai înainte?

Bucsan: Ei vezi!

Branescu: Uite, coane! Catedra — cum ți-am mai spus — e vacantă. Numesc la catedră, peste capul lui, un om de-al nostru.. Și mi ți-l freacă timp de două-trei luni, până-l înnebunește. Și dacă nu-și dă el demisia, să nu-mi zici pe nume.

Bucsan: Ridicul, Două-trei luni. Crezi că te-am chemat aici, la ora asta, pentru ca să aștept pe urmă trei luni? Totul trebuie să se termine imediat. Mâine cel mai târziu.

Branescu (cu o subită schimbare de ton, ca și cum dintr-o dată s-ar fi făcut lumină): Mâine?!

Bucsan: Da.

Branescu (categoric): S-a făcut.

Bucsan (nedumerit de repedea schimbare): Cum?

Branescu: Da. Cred că s-a făcut. Vezi, vezi dacă-mi dai timp să mă gândesc? S-a aranjat. Se aranjează.

Bucsan (încă neîncrezător): E chiar așa de simplu?

Branescu: Nu e simplu, dar e sigur. Uite: mâine, dacă Andronic are lecție la facultate…

Bucsan (întrerupând): Are…

Branescu: De unde știi?

Bucsan: M-am informat.

Branescu: Ei bine, n-are să și-o țină.

Bucsan: De ce?

Branescu: Fiindcă n-o să-l lase. O să fie scandal în sală. Am eu oamenii mei. Vociferări, șuierături – la nevoie, pocnete…

Bucsan: Și?

Branescu: Și în fața acestei situații, ministerul va fi obligat să intervină, să deschidă o anchetă, să ia măsuri. Nu?

Bucsan: Ba da.

Branescu: Ministerul nu poate tolera.

Bucsan: Ai dreptate. Nu poate.

Branescu: Păi nu? Telefon, dispoziții urgente…

Bucsan: Ministrule, îmi placi.

Branescu: Coane Griguță, totdeauna omul dumitale. Da’ să știi că m-ai înfierbântat rău adineauri, cu telefonul. Să-mi faci dumneata mie una ca asta!

Bucsan (împăciuitor): Ei, las’ că trece.

Branescu: Trece, trece - dar am tras o spaimă! (Se ridică.) Vii cu mine? Te duc în oraș.

Bucsan: Pleci?

Branescu: Păi crezi că am timp de pierdut? E târziu. Acu se face dimineață.

Bucsan: Bine, ministrule. (Îi dă mâna.)

Branescu: Nu vii?

Bucsan: Nu. Mai am niște hârtii de văzut.

Branescu: Acuma, noaptea?

Bucsan: Noapte, zi…

Branescu (admirativ): Ești un om mare, coane Griguță.

Bucsan (simplu): Sunt.

Branescu: Da’ să nu mă uiți. Să mă scoată de-aici. Nu-i de mine. Să-mi dea altceva. (Iese)