Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02

Partea a patra

Capitolul 02
Rochia neagra

Foarte tarziu, intr-o vreme în care lucrurile erau de mult așezate și iubirea lor sfârșită, Adriana avea să încerce a-și aminti amănunțit zilele acelei veri, fără să izbutească totuși să vadă ceva cu precizie. Acolo memoria ei se oprea brusc, sărind două luni de viață și reîncepând pe urmă numaidecât din toamna acelui an, întocmai ca o frescă ștearsă la mijloc de o pată ce întrerupe episodul pictat și îl desparte în două, bucăți disparate, de o parte și de alta a unui loc gol. Ce reprezenta anume acest loc alb într-o vreme în care fresca va fi fost întreagă, se putea poate înțelege și reconstitui abstract din atitudinea eroilor rămași întregi pe zid, dar culoarea, expresia, viața lor erau definitiv pierdute și încercând să le caute sub cuvinte, ea se ostenea zadarnic, ca și cum ar fi căutat sub cenușă un jar de mult stins.

Uneori surprindea scurte imagini, pe care le recunoștea după gustul lor sufletesc a fi făcut parte din acea vreme, dar ele îi apăreau subit ca sub bătaia unui reflector puternic și dispăreau iar, cu neputință de reținut, cu neputință de înțeles în jocul lor dezordonat.

Rămânea doar pe urma acelei vremi un aer de irealitate, sub care și puținele detalii precise ce Adriana izbutea să le păstreze cu destulă trudă în memorie prindeau o patină de legendă și se depărtau într-o lume neprobabilă, care va fi existat poate, dar care la fel de bine putea să fie numai o părere.

Câtă vreme Gelu rămăsese la D… prezența lui fizică dovedea oarecum realitatea acelei fericiri. Dar mai târziu, după întoarcerea lui la studii, la București, Adriana, rămasă singură, avu lămurită senzație de a fi la capătul unui vis ce se sfârșește și încă o dată se resemna să creadă în moartea amorului lor. Nu îndrăznea să-și spună că iubirea lor din august era un fapt care i-ar fi dat ei dreptul să-i ceară lui în mod logic o anumită atitudine, un fapt pe care putea să-l amintească și în numele căruia să pretindă, măcar ca pe o elementară consecvență sufletească, să fie iubită și să iubească.

Dacă, întorcându-se la D… Gelu i-ar fi dat bună ziua cu indiferență, dacă ar fi refuzat, să o vadă și nu ar fi vrut să o sărute, ea n-ar fi găsit ce să-i reproșeze, căci niciun moment nu crezuse că dragostea lui din vară ar fi fost altceva decât o scurtă nebunie, căreia ea i se supunea, cum te supui vânturilor, știind că au să treacă.

De aceea, venind în iarna aceea, de Crăciun, la D… Gelu o găsi pe Adriana așa cum o lăsase: cu un surâs umbrit în colțul buzelor, același surâs descurajat, reticent și neîncrezător, dar în ochi sclipind aceeași învăluitoare dorință de a crede totuși și de a se da.

Purta în acea zi de decembrie o rochie neagră, lungă, cu două revere înguste de mătase galbenă, ce desemna oblic decolteul, auster în rochia cea neagră, mulată drept pe șolduri și căzând – cum se purta în acel an – rotundă și arcuită în jos, după genunchi. Părea puțin surprinsă când el, luând-o în brațe, își lipi obrazul de al ei. Gestul lui era însă atât de liniștit, încât Adriana știu, fără să-l întrebe, că e iubită. Niciodată, decât poate în primele timpuri ale iubirii lor, dar atunci din timiditate sau poate din resturi de pudoare fizică, pe când acum dintr-un sentiment de întreagă liniște, niciodată întâlnirile lor nu fuseseră mai simple.

Luau în fiecare seară ceaiul împreună, singuri la o masă scundă din odaia Adrianei, vorbind, tăcând, schimbând lungi și noi sărutări, privindu-se mult, râzând rar, mulțumiți unul de altul, siguri unul de altul, uniți împotriva timpului, pe care îl știau totuși de mai de mult, înșelător în trecerea lui. Se iubeau, așa cum dorise pe vremuri Adriana, cu o pasiune îmblânzită, cu elanuri ocolite.

"Ca doi bătrâni", glumea ea.

Glumă, desigur, căci simțea toată patima ce vibra în pacea lor aparentă. În timpul scurt al lipsei lui de la D… din toamnă până la Crăciun, Gelu nu mai era de recunoscut. În hainele bine tăiate, pe care le purta cu oarecare neglijență, era înalt și dădea o impresie de forță reținută și de tinerețe fizică puțin stingherită parcă de propriile ei puteri, dar sinceră, nouă, împăcată.

— Te-ai făcut frumos, Gelule, îi spunea plimbându-și degetul arătător pe sprâncenele pe care el le avea arcuite, bine desemnate și subliniate de o ușoară asimetrie.

Nu, Gelu nu era frumos. Avea însă una din acele fețe cu trăsături nesigure și schimbătoare, din care o lumină căzând oblic un surâs, o umbră, o încruntare, pot să facă orice, ca două mâini abile dintr-o bucată de mătase moale. "Obraz anonim", observase răutăcios Buță odată și Adriana, cu oarecare amărăciune (căci era în vremea în care despărțirea lor părea definitivă), îl corectase: "Obraz trădător".

— Da, Gelule, te-ai făcut frumos.

Îi lua capul în mâini, îl apropia de ea, îl privea cu o curiozitate afectuoasă, atentă, înainte de a-l săruta, ca și cum ar fi ales locul pe care buzele ei să coboare și să se oprească. Nu erau sărutările nervoase și violente de altădată, ci îmbrățișări lungi, de o voluptate ocolită, de o plăcere nuanțată. Fiecare sărut era o rană, în care buzele, răsuflarea, dinții, vârful limbii se înecau umede, calde și pe urmă se desfăceau întârziat, cu o ultimă ezitare, lăsând între o gură și alta, un surâs șters, aburit.

Dacă buzele, despărțindu-se, se rupeau prea brusc, dacă îmbrățișarea, fusese stângace și sărutul neterminat cum trebuie, îl reîncepeau de la capăt, cu seriozitate, ca și cum ar fi trebuit să îndeplinească un lucru exact, ca și cum, dincolo de plăcerea lor, ei aveau să desăvârșească ceva rotund, perfect, mare și întreg în acea sărutare.

"Nu e bine", observa unul sau altul, cum ar fi observat o greșeală într-un exercițiu la pian, reluau îmbrățișarea întreruptă.

Într-o seară Gelu îi ceru să cânte la pian.

— Dacă domnu vrea muzică… spuse ea, ca să glumească, și, apropiindu-se de patefon, luă la întâmplare o placă ce se găsea pe deasupra și o puse. Erau Cântecele blondei Agnes. Le recunoscu abia după câteva măsuri, căci nu le mai ascultase de foarte multă vreme și, surprinsă, ridică cu un gest de panică diafragma.

Fu o clipă de lungă tăcere.

— Te-ai speriat?

— Da.

Revedea atâtea amintiri rele, gata să le strice fericirea lor prezentă.

— Dacă ai ști, Adriana, cât sunt de departe de mine toate copilăriile astea prea vechi.

Ea tăcu mai departe, căci accidentul acesta schimbase deodată ordinea gândurilor ei, așa cum o mică alunecare de straturi afund răstoarnă un mal de pământ, aducând la suprafață colțuri vechi și adânci.

— Îl mai vezi pe Cello Viorin?

— Da, uneori, la București. Suntem prieteni.

Adriana se sili să râdă, cu o intenție de ironie, căci această prietenie între Gelu și Viorin îi era penibilă, ca o alianță împotriva ei.

— Când spun că suntem prieteni, vreau să spun că nu suntem dușmani. Viorin e amuzant. Uneori înduioșător. E un copil zănatec, puțin mincinos, puțin lăudăros, puțin indiscret, dar bun și simplu când trebuie. O duce greu acuma. S-a încăpățânat să scrie muzică simfonică și nu vrea să vadă că nu e capabil de asta. Ai citit în jurnale că a fost fluierat în noiembrie, când și-a dirijat Schița simfonică… Dacă nu renunță, se pierde. "Columbia" i-a reziliat contractul, fiindcă noile lui plăci au rămas nevândute. Ar putea să se refacă repede, dacă ar vrea să se întoarcă la pian și vioară și să lase pe totdeauna orchestra. Dar nu vrea și între timp duce o viață de mizerie, se hrănește cu mere, face amor cu croitorese, pe care mie mi le dă drept femei din lumea mare, își mută pianul de la o gazdă la alta și când are o sută de lei își cumpără flori.

Gelu vorbea indiferent ca despre oricine altul și, din glasul lui cumpătat, Adriana înțelese că într-adevăr întâmplările de altădată trecuseră fără urmă. Își aminti atunci că are într-un dulap între mai multe hârtii uitate un manuscris de-al lui Viorin, cântecul pe care i-l dăduse el, cu doi ani în urmă, la plecarea ei din București. Căută și găsi hârtia aceea: era boțită și ruptă la colțuri, dar notele se mai puteau citi.

— Să-l încerc?

Gelu se apropie curios de pian, urmărind peste umărul ei notele. Era într-adevăr un cântec: o singură linie melodică ce urca și cobora egală, fără nicio complicație. Uneori mâna dreaptă trecea singură pe clape și era vădit, după scrisul dezordonat al paginii, că acolo cel care scrisese urmărise din urmă o frază ce se desfășura singură înainte și că, de teamă să nu o piardă, nu mai avusese timp să adauge acompaniamentul mâinii stângi. Era un cântec făcut din câteva note, din câteva pauze: acorduri tari, clare, fără acele variații de tonalitate care dădeau celorlalte cântece ale lui Viorin, deși frumoase, un aer de romanță.

Adriana, sfârșind, nu întoarse capul. Simțea în spate, apropiat, cum respirația regulată a lui Gelu se oprise. Nu putea să vorbească și nu suferea totuși tăcerea aceea, care i se părea apăsătoare. Reluă cântecul și îl duse până la capăt.

Într-un târziu, Gelu o întrebă liniștit, ca și cum ar fi fost vorba de o poveste cu totul străină:

— Te-a iubit?

— Nu știu. Crede-mă.

Chiar în timpul Crăciunului doamna Dunea plecă la București unde o telegramă a surorii ei o chema neapărat. Menajul Lucreției și al lui Paul Mlădoianu, care până atunci avusese parcă o perioadă de calm relativ, intra iar în criză. Se vorbea de divorț și doamna Dunea era ultima nădejde de împăcare.

Astfel Adriana rămase singură în întreaga casă, căci tatăl ei nu venea decât la prânz, iar seara rămânea târziu până după miezul nopții la club, să discute politică.

Fata își primea acum iubitul cu un adevărat orgoliu de amfitrioană și faptul de a se ști singură în acea casă ca într-o casă a lor, a amândurora, făcea din întâlnirile lor oarecum cuminți un lucru misterios și mai vinovat, decât era. Era, în plus, o iarnă năpraznică, cu imense zăpezi troienite în fața porții și asta mărea parcă singurătatea lor. Când se întorceau din plimbările pe care înadins le făceau pe acel timp aprig, știind că nu va fi nimeni pe stradă să-i vadă, îi întâmpina din prag cu o căldură moale de casă în care trăiește o femeie tânără, o aromă tulburătoare de colonie, de teracotă încinsă, de pat abia strâns. Dacă n-ar fi fost imaginea proaspătă a zăpezii strânsă la fereastră, atmosfera aceea senzuală ar fi fost apăsătoare și odaia de "jeune fille" a Adrianei ar fi luat un aer de alcov. Dar așa, rămânea acolo, în cadrul alb al ferestrelor înzăpezite, un accent de joc sprinten, care, dacă nu era cast în gesturi, era cast în intenții și în sincera lui rezonanță sufletească.

Gelu o purta pe brațe pe Adriana, de la masa lor de ceai la dormeză și înainte de a o arunca între perne ca pe o tânără panteră adormită, ea își arunca din picioare, agitându-le, pantofii care cădeau zgomotos într-o parte sau alta. Rochia se șifona în acea zbatere și o dezvelea până dincolo de coapse, lăsându-i în dezordine ciorapii, jartierele, cămașa, și Gelu, îngropându-și fața în această orgie de mătăsuri și carne, rămânea acolo în timp ce ea protesta cu o ploaie de pumni repezi și mici.

Pe urmă, bosumflată, după ce scăpa de el, umbla în ciorapi prin odaie să-și caute lucrurile aruncate și astfel, desculță, devenea scundă, amintindu-i lui Gelu imaginea nouă din vara trecută, când o întâlnise pe stradă în pantofi fără tocuri.

Își spunea, privind-o acum, că nimic, nici goliciunea întreagă nu-i dă mai mult unei femei frumoase un aer de mică fiară domesticită.