Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08

Partea a doua

Capitolul 08
Intre Vii

Viia vie face aproape de D… un ocol neprevăzut. Firesc, această apă sprintenă, care coboară dinspre izvoare drept, ca pe o largă scară perpendiculară, ar fi trebuit să-și urmeze drumul spre Dunăre și să-l termine în mai puțin de douăzeci de kilometri. Nu era nimic aici să-i fi stat în cale. Totuși, drept la această răscruce, de unde încep întâile uliți mărginașe, apa se domolește deodată, albia i se lărgește, malurile devin joase. Cursul Viiei face un cot și pe urmă se oprește ezitând: aici se desface cu o lene vizibilă un braț de apă ce se târăște departe între sălcii. Viia moartă. Brațul se adâncește pe un drum chinuit și, ca să reîntâlnească albia principală a râului, descrie un arc de câțiva kilometri, închizând astfel la mijloc o mare insulă cu arbori și plante de apă.

Mai de mult, înaintea războiului, primăria voise să transforme pădurea dintre vii într-un parc public. Se începuseră lucrările, se tăiaseră o alee principală ce despărțea pădurea în două și o mare alee circulară ce desemna conturul insulei. Lucrările fuseseră însă întrerupte de război și mai târziu proiectul uitat. Prima oară când Gelu o duse pe Adriana spre Vii, fusese mai demult, într-o zi de martie. Fetei nu-i plăcuse locul. Bătea un vânt rece dinspre pădure și ramurile goale din jur se loveau cu un sunet rece, lemnos. De pe podul înalt ce ducea spre insulă, priveliștea fusese tristă. Era numai apă împrejur, o apă cenușie și repede ce ducea cu ea ierburi, rădăcini și bucăți de gheață, le învârtea în ochiuri rare și le izbea pe urmă de mal, la cotitură. Adriana căutase atunci neliniștită spre oraș, ca și cum ar fi vrut să se asigure de apropierea lui ocrotitoare. Era acolo, înalt, cu străzile cunoscute, cu oamenii știuți, cu turlele albe ale bisericii.

Gelu îi spuse că nicăieri nu se simte mai liber decât acolo, spre apă, între Vii.

— Nu simți? Miroase a coajă de copac..

Venise acolo de când era mic, vâslise, aruncase undița în apele stătătoare ale Viiei moarte, înotase. Îi plăcea vântul acela rece de martie care îi lovea obrajii și îi dilata nările, îi plăcea malul stâng, așa cum era, gol, fără copaci, fără frumusețe.

Adriana se silea să-l asculte cu atenție, dar aprobarea ei era tocmai de aceea prea directă și Gelu, înțelegând că lucrurile acestea îi sunt ei indiferente, schimbă vorba și nu-i aminti de plimbările spre Vii.

Dar, mai târziu, în vară, reveniră, la început din întâmplare, pe urmă câștigați cu totul de liniștea locului și de frumusețea lui puțin sălbatică.

Era anume într-o seară de iulie. Ieșeau de la cinematograf unde fuseseră cu Cecilia Coteanu și Victor Ioanid. (Rudenia dintre Cecilia și Gelu îndreptățea în ochii lumii ieșirile acestea târzii, în grup.) Era o noapte caldă, greoaie. La ceasurile 11 părea a nu fi încă bine întuneric. Cerul era aburit de cald ce era. Numai stelele aveau o strălucire intensă, aproape nereală în atmosfera aceea leneșă, apăsătoare. Se opriră toți patru la un colț, nehotărâți. Se gândea fiecare la odaia înăbușitoare unde trebuia să se întoarcă, la patul prea cald, la fereastra deschisă prin care nu venea decât o adiere fierbinte de pavaj încins. Dinspre grădină se auzea un marș de muzică militară.

— Dacă am merge spre Vii?

Propunerea era întâmplătoare, neconvinsă. Fetele o primiră cu entuziasm. Era oricum un lucru de făcut, un ceas de pierdut înaintea întoarcerii acasă. O luară pe străzi lăturalnice. Erau toate goale și felinarele rare luminau din când în când un zid alb, o curte deșartă.

Adriana și Gelu mergeau înainte, vorbindu-și rar, ascultând doar bătaia tocurilor pe asfalt, sunet ce părea la acea oră, în marea tăcere din jur, curios. Din urmă se auzeau pașii Ceciliei și ai lui Victor, într-o cadență rară de gamă cromatică. Din când în când zgomotul acesta se oprea, urma o pauză lungă și pe urmă reîncepea la fel. Adriana bănui ce poate însemna o asemenea pauză și la cea mai apropiată oprire întoarse discret capul: drept sub bătaia unui felinar, Cecilia și Victor se sărutau lung, fără precauții.

"Așadar, și ei", gândi Adriana. Îi spuse lui Gelu și râseră împreună. Cecilia și Victor, văzându-se descoperiți, grăbiră pasul și, ajungându-i din urmă, îi priviră jenați. Pe urmă, înțelegând, făcură haz toți patru.

— Ei da… spuse Cecilia, ei da… și nu știu cum să mai continue.

Aproape de Vii noaptea era mai neagră și mai calmă. Casele se răreau, locul se lărgea spre vale. Nu venea de acolo nici măcar foșnetul obișnuit al trestiei. Doar uneori, de aproape, se auzea gâlgâitul apei la ochiuri. Rămaseră pe malul stâng, tăcuți, până ce ochii li se obișnuiră cu întunericul. Începeau să distingă dincolo, peste apă, umbrele mai negre ale pădurii. Un copac ieșit afară din rând, rătăcit la un colț al insulei, se vedea acum bine, cu ramurile deschise lungi spre apă și trunchiul frânt de la jumătate. Era o nemișcare deplină. Când trecură podul spre insulă, tăcerea li se păru de acolo vastă, înfiorată.

În pădure, deși mai neagră, noaptea era mai puțin densă. Plutea ceva înviorător acolo sub copaci. Poate aroma vegetală a locului. Poate numai apropierea apei, ascunsă în umbră, dincolo de arbori, dar pe care o ghiceau după bătăile ei rare în mal.

Uneori, cineva călca peste o ramură uscată ce trosnea și Cecilia, sperioasă, țipa neștiind ce se întâmplase. Țipătul ei răsuna liber ca o chemare de pisică sălbatică.

— Ce e? Ce e?

Nimic. Nu era nimic. Era numai noaptea adâncă din jur, era somnul copacilor, era pulsul surd al apei, era liniștea lor.

Adriana îi luă brațul lui Gelu. El o opri în loc, îi lăsă pe Cecilia și pe Victor să se depărteze și pe urmă, brusc, întoarse capul spre ea să o sărute, dar cum ea nu prinsese de veste și nu avusese când să se îndrepte spre el, buzele lui îi atinseră în grabă umărul obrazului, alunecând, se puseră calde pe lobul urechii ca pe o altă gură. Adriana își înăbuși un strigăt. Era un fior scurt, o linie de frig ce îi trecu pe spate, îi îndoi genunchii, îi opri respirația. Se atârnă tremurătoare de gâtul lui Gelu și pentru că îi era rușine să-l muște, îl sărută cu deznădejde.

O întâmplare neașteptată adăugă plimbărilor între Vii un farmec nou. Domnul Donciu pleca în străinătate cu nevasta, ca să-și întâlnească, undeva în Germania, fiica și ginerele, duși mai de mult în voiaj de nuntă. Automobilul prefecturii rămânea liber. Cineva, un binevoitor, îl convinse pe prefect că un automobil neîntrebuințat se strică.

— Sigur, ca viorile și ca gramofoanele. Nu știi d-ta că o vioară de ce cânți pe ea mai mult, de aia se face mai bună?

Prefectul nu știa, dar află atunci. Căută deci un om de încredere și tocmai când era mai necăjit, neștiind cui ar putea să-i încredințeze pe vară mașina, Gelu se oferi dezinteresat.

— Uite, am să-mi fac eu timp și am să ies din când în când cu șoferul.

Domnul Donciu îi fu recunoscător.

"Cine spunea că Gelu a vorbit-o de rău pe Elisabeta? reflectă el. E un băiat foarte de treabă."

Gelu își îndeplini cinstit promisiunea și chiar mai mult decât cinstit, căci scotea automobilul în fiecare seară și îl punea la dispoziția prietenilor lui.

Se întâlneau toți patru la Cecilia. De acolo venea să-l ia șoferul. Se așezau în mașină, cuviincios, "fete cu fete și băieți cu băieți", sub privirea vigilentă a tuturor vecinilor din stradă, ieșiți afară în fața caselor, la răcoare. Era, până ce se depărtau spre mahalale, un lung defileu de observatori. Pe la porți ieșeau, ca din întâmplare, domni în cămăși țărănești de noapte, trase peste pantaloni, copii care alergau după automobil, mame care își strigau înspăimântate odraslele pornite în luptă cu monstrul. Uneori un câine îi lătra lung și dintr-o curte îi răspundea un gramofon cu pâlnie. Pe urmă, orașul se liniștea, zgomotele se pierdeau departe, luminile se răreau în urmă și sclipeau mișcătoare ca de la o fereastră de tren. Brusc, ca și cum botul mașinii ar fi deschis-o, valea Viilor se deschidea în față. Se opreau acolo puțin, ca să-și schimbe locurile.

Adriana trecea lângă. Gelu. Mică, Cecilia intra întreagă în brațele lui Victor, de unde nu-și mai arăta, decât când automobilul o zguduia la cotituri, zulufii ei blonzi.

Tăceau. Urechea li se umplea deodată de acea mare liniște vegetală. Mirosea a larg. Automobilul urca întâi pe țărmul stâng în sus, de-a lungul apei și despărțea astfel priveliștea în două: de o parte casele depărtate ale orașului, de alta umbrele pădurii. Pe urmă se întorceau până la pod, îl urcau cu băgare de seamă și intrau în insulă. Plimbarea acolo era monotonă și fără surprize.

Făceau înconjurul insulei pe o alee circulară, ce le era cunoscută în cele mai mici detalii. Înclinarea unui pom, desenul unei crengi de salcie, un luminiș, un ocol. Puteau să urmărească cu ochii închiși drumul automobilului și Adriana se distra uneori să-l ghicească. Își lăsa capul pe pernele capotei și privea spre cer, urmărind după așezarea stelelor mersul plimbării. Știa astfel dacă se afla la un colț sau altul al insulei. Era un spectacol odihnitor această lungă trecere printre arbori negri.

Silueta lor se desena în întuneric cu o precizie de decor și, dacă n-ar fi fost bătaia vântului pe obraji, dacă n-ar fi fost ticăitul regulat al motorului răspândit pe toată valea, ceasurile dintre vii ar fi fost nereale. Niciun om, nicio vietate. Doar, departe, luminile orașului scăpând uneori printre ramuri.

Nici unul din ei n-ar fi știut să spună ce anume le plăcea în aceste plimbări monotone. Poate chiar monotonia lor. Serile erau, sus în oraș, apăsătoare, prăfuite, pline de zgomote, câini care lătrau, gramofoane, lăutari. Aici însă, între Vii, noaptea era intactă, misterul ei vegetal era întreg.

Opreau mașina în mijlocul pădurii și coborau să facă pe jos câțiva pași. Când zgomotul motorului înceta, liniștea locului devenea imensă și, ascultând-o, Adriana își spunea că ascultă însuși somnul pământului. Se rezema toată de un copac, lăsându-și trupul să cadă ca o tulpină prea grea. Simțea că acolo, în locul acela, cu rochia ei albă desfășurată în vânt, cu capul înclinat pe umăr, cu mâinile subțiri mângâind coaja aspră a copacului, ea intra în mărimea nopții, ca un mic detaliu, ca o mică podoabă.

La picioarele ei, întins în iarbă, Gelu se juca cu pantofii ei, îi săruta genunchii, își plimba obrajii de-a lungul ciorapului ei alunecos de mătase. Îi plăcea să-l știe pe Gelu alături de ea și ar fi rămas așa ceasuri lungi cu el, în noapte. Dar curând se auzea apropiindu-se râsul sprinten al Ceciliei, care dispăruse după arbori cu Victor: era semnalul de plecare.

Își reluau locurile în automobil și zgomotul repezit al motorului răsuna iar până departe, la fel. Defilarea pomilor negri reîncepea. Lângă ea, în obscuritate, Adriana asculta respirația Ceciliei, gâfâită, întreruptă de lungi oftaturi și de rare mișcări. Când se întorcea în brațele lui Victor, se auzea foșnetul rochiei și foșnetul acesta de mătase alunecând pe piele o enerva pe Adriana.

Uneori, când mașina se smucea din drum, Cecilia scotea un țipăt scurt, alarmată de zguduitura aceasta, care, dând deoparte pardesiul ce o învelea, putea să descopere situații riscante. Întâi Adriana fu necăjită de libertățile prietenei ei, dar, privind-o, era mirată de ochii ei nevinovați, de aerul copilăros și sincer pe care îl păstra totdeauna. Când cobora din automobil, Cecilia își aranja liniștită rochia, cu gesturi mărunte, și bătea băiețește din picioare ca să și le dezmorțească, cu simplicitatea infinită cu care Adriana văzuse că găinile tinere, în curte, băteau scurt din aripi pe urma cocoșului ce le călcase. Era un gest întâmplător, neatent. Pe urmă râdea.

Adriana se mira numai cum din gravitatea acelor ore calme, cineva putea să aleagă asemenea plăceri echivoce și să fie mulțumit cu ele. Ea se simțea copleșită, supusă. Se rezema de Gelu, care o îmbrățișa. Locul prea strâmt îi obliga să stea apropiați unul de altul. Îi ghicea prin tunică bustul de băiat și se gândea la al ei, alb, rotund, leneș.

Era poate numai greutatea acelor seri de vară, sau singurătatea locului, sau aroma ierburilor ude, dar Adriana avea senzația că brațele îi cad obosite din umeri, că trupul i se desface din încheieturi, că, torturată, carnea așteaptă dogorită de doruri, îndurerată de așteptări. Atunci, cunoscând parcă deznădejdea acelui trup, Gelu îi săruta buzele arse, îi mângâia obrajii, își plimba gura pe gâtul ei alb și cobora jos, pe linia oblică a sânilor.

Târziu, când se întorceau spre casă, Adriana cobora amețită. Pașii îi erau nesiguri, ochii aveau o strălucire ostenită ce se stingea greu. Nu avea curajul de a se întoarce acasă. I se părea că patul acela mare, în care se regăsea seară cu seară, singură și fierbinte, o îmbolnăvea.

Umbla de aceea pe jos o parte din drum. Răspundea vag întrebărilor, întorcea neconvinsă sărutările. Uneori se oprea din mers, își ridica un colț de păr ce-i căzuse pe frunte, întârzia gestul și surâdea fără curaj, inutil.

La culcare, goală în fața oglinzii, plângea văzându-se frumoasă.