Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03

Partea intai

Capitolul 03

Paul si Virginia

"Adriana se face frumoasa", îi spuneau de la o vreme doamnei Dunea cucoanele care o vizitau, când din întâmplare, în căutarea unei cărți, fata intra în salon să le spună bună ziua.

"E o fată mică", protesta mama cu o modestie cochetă.

Iar Adriana, preocupată de cartea pe care venise s-o caute, ca și cum n-ar fi auzit ce se spunea despre ea, ieșea din odaie cu un aer de exagerată absență, neuitând niciodată, bineînțeles, să se oprească în prag și să surâdă vag, ca unei amintiri. Știa că după ce va fi închis ușa, musafirii vor continua să se mire de frumusețea ei. Ba uneori, după ce făcea câțiva pași apăsați, se reîntorcea în vârful picioarelor și asculta la ușă elogiul, căruia rezerva doamnei Dunea îi dădea un aer de mic complot între mamă și fiică.

Dar Adriana se făcea cu adevărat frumoasă.

Nu crescuse. Sau, oricum, nu crescuse atâta încât cine o vedea des să-și poată da seama. Căpătase însă o extremă suplețe în mișcare și, privind-o, aveai impresia nu că s-a înălțat, ci că se înalță atunci, înaintea ochilor. Privit din spate, piciorul fetei, prea drept de la glezne la sfârșitul fluierului, avea acolo, la îndoitura din dos a genunchiului, o inflexie ușoară, ce părea numai o încordare trecătoare a unui mușchi leneș, un oval fin gata să se destindă și să dispară ca o cută de apă: dar înclinarea aceasta provizorie stăruia și ceea ce păruse un moment o simplă tremurare, rămânea o linie. Amănuntul acesta îi dădea piciorului o expresie zveltă, sprintenă: tot trupul părea că izbucnește hotărât, ca sub apăsarea unei puteri dinlăuntru. Dar acestea nu erau decât detalii de duminică. Fiindcă atunci Adriana schimba șorțul de uniformă, sub care trupul își atenua frumusețea, și își punea o rochie de stradă, destul de scurtă pentru ca piciorul ei înalt să rămână înalt.

E drept însă că împotriva frumuseții ei, care începuse să crească ferm și liniștit, niciun șorț din lume și niciun regulament de școală n-ar fi știut să facă mare lucru.

Nimic nu-l oprise bunăoară pe Paul Mlădoianu, vărul bun al Adrianei, băiatul uneia din surorile doamnei Dunea, măritată la Craiova cu un negustor bogat, ca intrând într-o sâmbătă după-amiază în casa rudelor lui, să recunoască în verișoara îmbrăcată în șorț negru o veritabilă duduie, de o veritabilă frumusețe.

Paul venea pentru câteva zile ca să lichideze, în numele tatălui său, mare fabricant de stofe, un debitor oarecare. Proaspăt licențiat în drept, își începea astfel cariera cu un simplu exercițiu pe care putea să-l piardă, fiindcă suma angajată era neînsemnată. Ce îl necăjea, în acest neprevăzut voiaj, era faptul de a trage la casa unor oameni pe care abia îi cunoștea. Păstra despre familia Dunea amintiri depărtate: o femeie care îl pupa zgomotos pe amândoi obrajii, un domn care îi interzicea să-i privească peste umeri cărțile la pocher, o verișoară alintată și teribilă.

Surpriza lui fu sinceră.

Ei, dar nici nu te mai recunosc. Ce verișoară strașnică am! Da știi că te-ai făcut frumoasă!

Evident, Adriana știa. Roși totuși și protestă vag.

— O, ești drăguț.

Un ceas le fu de ajuns ca să se obișnuiască; doamnei Dunea pentru ca să servească dulcețuri și să întrebe vești de acasă, Adrianei pentru ca să-și vadă mai de aproape vărul și să observe că e brun și înalt, lui Paul pentru ca să ofere cadourile aduse și să-și amintească de unchiul Iuliu.

— Știți, aș vrea să-l văd înainte de a se întoarce el de la birou. Vreau să-i fac și lui aceeași surpriză ca și vouă. Și pe urmă, trebuie să-i cer câteva relații despre afacerea pe care am venit s-o lichidez. Doamna Dunea se scuză că nu poate să-l însoțească ("înțelegi, cu gospodăria…") și o rugă pe Adriana să-l conducă.

Pe stradă, fata fu vorbăreață. Era un fel de panică în graba cu care povestea la întâmplare o mie de nimicuri, dădea explicații necerute, răspundea întrebărilor nepuse. Câtăva vreme Paul merse calm, fără s-o asculte, îl dispunea vocea ei emoționată. Își privea verișoara cum se agită, cum gesticulează, cum zâmbește și, cu un gest simplu, îi luă brațul ca să o țină cuminte lângă el. Adriana, care pentru moment roșise și se intimidase într-atâta încât avu nevoie să se înece pentru a explica brusca ei tăcere, se obișnui repede cu acest fel de a merge și îl găsi normal.

Vorbeau acum amândoi, antrenați de mers, râzând zgomotos când se întâmpla să-și descopere simpatii de cinematograf comune, supărându-se amabil când nu se înțelegeau.

Nu un singur trecător își va fi spus în acea zi, oprindu-se în urma lor, că "se vede, fata lui Iuliu Dunea se logodește".

Seara mai ales, după cină, când tinerii se arătară tot la braț, în centru, urmați la câțiva pași de părinții fetei.

Plimbarea trebuia să aibă ceva solemn în acea seară de sâmbătă, cinci între mesele de consumație rânduite pe trotuare până spre mijlocul drumului, orașul își desfășura mondenitatea, pasiunile și istoriile discrete.

Adriana știa că "sâmbătă seara"’ și "centrul" răspândea mai ușor un eveniment decât ceaiul "Societății de cultură și patronaj", mai ușor decât bătaia de flori de la 10 Mai, decât serata liceului. De aceea, înainte de a pleca de acasă, se privise lung în oglindă, potrivindu-și pentru a zecea oară cutele rochiei roze cu fundă mare de catifea neagră pe spate și de aceea, în ultima privire pe care și-o aruncase din ușă, cuprinzându-se toată în cadrul oglinzii din salon, avusese un surâs vag de melancolie și orgoliu.

Lângă Paul, la brațul lui, era liniștită. Când, din depărtare, zări întâile lumini ale centrului, când, apropiindu-se, prinse vag o frântură din cântecul orchestrei și din rumoarea scăzută a plimbării, ea își îndreptă din instinct umerii, încetini pasul și se ascunse absentă sub borul gamenului. Trecu printre mese gravă și preocupată, lăsându-se ușor pe brațul cavalerului ei și aruncând deasupra tuturora o privire indefinită, ce părea să se îndrepte departe spre Vii.

Veneau de acolo o adiere umedă de apă și plantă, un zgomot depărtat în care se putea distinge, după imaginație, uruitul unei căruțe, șuierul unei sirene de vapor sau foșnetul total, nedistinct al valurilor și al trestiei. Adriana se hotărî pentru ultima impresie, închise ochii și îi șopti vărului ei, cu un glas de confidență.

— E frumos…

— E frumos, observă la rândul lui Paul, scurt.

Abia atunci, reîntoarsă parcă dintr-o invizibilă depărtare și cu mișcarea grăbită pe care o au oamenii când îi surprinzi visând și îi întorci la realitățile mărunte ale vieții, ea își propti scaunul, se rezemă de spetează, plimbă o privire circulară asupra pieței, schimbă cu răceală câteva saluturi și într-un sfârșit se așeză.

Părea indiferentă: era mulțumită.

Fusese văzută tocmai de cine trebuia. Lucreția o privise de la o masă depărtată cu ochii ei mici și vineți, iar mai de aproape, într-un grup familiar. Elvira se oprise de câteva ori din vorbă și se uitase ca din întâmplare spre ea, reluând imediat discuția, ca și cum nici n-ar fi văzut-o. Dar Adriana cunoștea acest fel de a vedea "ca din întâmplare".

Luni, toată clasa va muri de curiozitate să afle cine a fost tânărul înalt și brun de lângă ea.

Adriana era fericită. Îi făcea cu adevărat plăcere vărul acesta frumos și elegant, cu ghetre albe și baston, mirosind a tutun ca un bărbat și a parfum ca un om galant, vorbind tare cum trebuie să vorbească oamenii puternici, dar știind să aplece capul și să surâdă, când avea să-i spună ceva numai ei. Atunci obrazul lui aspru se apropia de al ei, trecând cu o mângâiere reținută. Fata aspira cu plăcere mirosul de tutun și pastă dentifrice al gurii lui, și, întrebându-se ce anume o tulbura în acel parfum, aștepta curioasă să-l vadă iar apropiindu-se.

I se adăuga acestei senzații cântecul orchestrei. O romanță nouă atât de tristă, încât în toată piața centrului se făcuse deodată tăcere și nu se mai auzea decât zgomotul fisticului spart și – acoperindu-l – melodia aceea legănată. Adriana închise ochii, pentru ca să șteargă din față imaginea meselor cu țapi, scrumiere și alune și reținu, în singurătatea ei de o clipă, numai tremurul viorii și nedefinita înfiorare a obrazului bărbătesc de lângă ea. Reveria îi fu întreruptă de apropierea Ceciliei Coteanu și a părinților ei.

Veneau de la o conferință și se opriseră să salute familia Dunea și să povestească scandalul ce se petrecuse acolo. Nici de astă dată, povestea domnul Coteanu, liceenii nu se astâmpăraseră și nu-l lăsaseră pe conferențiar să termine ca lumea: au râs. Au aplaudat când nu trebuia și au bătut din picioare.

— E un scandal. Marțea trecută am prăpădit degeaba banii pentru Hamlet, că n-am auzit nimic din cauza lor. Astă-seară n-am înțeles un cuvânt ca lumea din tot ce a spus doctorul Porovici. E un scandal!

După plecarea familiei Coteanu, doamna Dunea o certă pe Adriana pentru răceala cu care răspunsese salutului Ceciliei.

— Nu i-ai spus nicio vorbă măcar. Înainte îți era cea mai bună prietenă și acum…

"Nu mă înțelege. Și nici dumneata nu mă înțelegi", spuse tristă Adriana gata să se întoarcă spre Paul, care desigur știa ce înseamnă a nu fi înțeles, când deodată zări grupul liceenilor dând colțul și trecând pe trotuarul de peste drum, unul după altul. Știa numele tuturor, dar nu-i cunoștea pe fiecare în parte. Erau aceiași băieți pe care îi văzuse într-o zi salutând-o în fața liceului pe Margareta. Făcură în tăcere ocolul grădinii din față și se pregăteau să-l înceapă din nou, când, de la o masă alăturată, Elisabeta Donciu, cea mai bogată fată din D… făcu un semn unuia din ei, care, după ce ezită puțin, se despărți de grup, trecu drumul și, cu șapca în mână, se apropie de masă.

Adriana bănui că este Gelu, căci știa că el și Elisabeta sunt oarecum rude. Cei doi vorbeau în șoapte, uitându-se din când în când către grupul rămas pe trotuar. Elisabeta Donciu auzise ceea ce puțin mai înainte povestise domnul Coteanu și îi cerea, se vede, lui Gelu, care și el fusese la conferință, lămuriri despre cele întâmplate, căci acesta, după ce îi spusese încet mai multe lucruri, încheie ceva mai tare:

"Te asigur că a fost conferința unui imbecil".

Adriana băgă de seamă că ascultase cu prea mare atenție convorbirea lor și îi fu necaz. Avea alături de ea un bărbat frumos, elegant și brun și își pierdea vremea trăgând cu ochiul spre un licean blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea. Ridică de aceea din umeri cu o mișcare indignată, ce voia să spună că nu e chip să nu auzi, când cineva are prostul gust de a vorbi prea tare, și se întoarse decisă spre Paul. Îl regăsi visător, ascultând aceeași melodie tristă pe care orchestra o reluase de astă dată în surdină. Adriana își rezemă discret fruntea în palmă, își legănă capul în ritmul lent al cântecului și redeveni melancolică. Iar după ce romanța se sfârși, după ce amândoi tăcură câteva clipe, ea îl întrebă:

— Cunoști cântecul?

Răspunsul întârzie. Paul încercă să-și aducă aminte? Sau, repetând în gând vorbele titlului, se întrista odată mai mult de înțelesul lor? Căci, după o scurtă tăcere, fără a întoarce capul spre Adriana, privind departe spre orizontul pe care o lună oportună prindea să-l lumineze, șopti rar, despărțind silabele:

Da. Ne rendez pas les hommes fous.

Adriana ghici o mărturisire în acest răspuns. Sau, oricum, o durere. Și bănuind în cuvintele cântecului o mustrare ce se adresa intenționat unei umbre iubite, dacă nu chiar ei, îl privi înțelegătoare și plecă încet capul.

Târziu, când luminile începură să se stingă și când, în grupuri rare, lumea se răspândi spre domicilii, lăsând în urmă doar grupul misterios al liceenilor rămași să termine ei ultimul ocol al grădinii, Adriana și Paul, precedați de perechea greoaie a soților Dunea, se depărtară cu pasul ezitând, el petrecându-și mâna sub talia ei și fredonând cântecul, ea fericită fără să știe bine de ce.

Acasă, Adriana trebui să cedeze patul ei mosafirului. Ea avea să doarmă pe o dormeză, într-un antret care despărțea dormitorul părinților de dormitorul ei. Se dezbrăcă repede, nerăbdătoare să se găsească odată în așternut și să viseze.

Îi plăcea de la o vreme patul. Îi plăcea să-și simtă trupul gol cum se destinde între perne, cum își lenevește mișcările, cum se cufundă în propria lui căldură. Se silea să nu adoarmă; mai mult decât amețeala somnului, îi plăcea această legănare nesigură, în care își simțea corpul cum ar fi simțit un corp ce, în același timp, ar fi fost al ei și ar fi fost al altcuiva.

Trecea ușor un picior deasupra celuilalt, îl ridica puțin, îl apropia din nou, înfiorată de acest joc întrerupt, pe care numai târziu somnul îl oprea.

Adriana era o fată harnică și doamna Dunea o mamă vigilentă. De aceea, dimineața când se îmbrăca, grăbită ca să plece la școală, ea nu putea să întârzie în fața oglinzii, ca să-și măsoare trupul și să se mire de schimbările ce se adăugau ca peste noapte. La culcare însă, când oboseala zilei făcea jocul acesta mai puțin conștient și împiedica să se nască oarecari obiecții morale, care altfel ar fi supărat-o, Adriana lua cunoștință de ea și într-un fel de surdă identificare cu cele mai intime celule de viață, simțea cum crește.

Mâna se plimba mirată pe sân și cuprindea rotunjimi noi, nuanțate. Tot ce Adriana simțea că rămăsese băiețesc în ea, era pântecele: supt, drept și încordat.

Îi fusese teamă în seara aceea că, schimbându-și patul, nu va regăsi aceste mici bucurii în așternutul mai aspru al dormezei. Dar după ce se suci puțin sub cuvertură, după ce răvăși pernele și scobi între de o albie joasă, se culcă liniștită și recunoscu, în calmul acelei destinderi, fericirea ei de fiecare seară.

Paul, care venise cu ei până acasă, se scuzase la poartă și ceruse voie să rămână încă o jumătate oră în oraș.

"Vreau să mă mai plimb puțin. Mă doare capul… și e atât de frumos afară."

Adriana nu înțelese de ce, după plecarea lui, domnul Dunea spusese râzând, ca și cum ar fi ascultat ceva:

"Ei, tânăr băiatul! Lasă-l să se ducă. E vremea lui." Ea știa bine că Paul rămânea în oraș ca să uite și să se consoleze, ca să se plimbe trist între salcâmii bulevardului și, ca să-și lase fruntea mângâiată de adierea nopții. Dacă s-ar fi cuvenit, ar fi rămas și ea afară, cu capul descoperit, ca să simtă cum tâmplele i se liniștesc și cum amețeala inimii, surda ei fierbere și nodul de căldură, ce i se urca în gâtlej, se destramă și se pierd odată cu vântul.

Îl însoțea cu gândul pe Paul în plimbarea lui și-l aștepta să se întoarcă. Cu ochii deschiși mari în întuneric, urmărea ca într-un vis dublu și ascunsele bucurii ale veghei ei, și imaginea vărului plecat.

Târziu, ușa antretului se deschise încet. Paul se strecură ușor pe lângă perete, cu respirația oprită de teamă să nu trezească pe cineva și intră în odaia alăturată, ale cărei uși rămaseră, ca totdeauna, deschise. Adriana se bucură ca de o bună păcăleală.

"El crede că dorm!"

Și ea nu dormea. Auzi cum dincolo Paul își scotea haina, cum punea încet o gheată pe podea, cum o desfăcea pe cealaltă, auzi lunecarea aspră a stofei pe speteaza unui scaun și zgomotul unui resort de bretele ce se deschideau greu probabil. Auzi mai ales foșnetul cămășii, care era trasă cu oarecare greutate peste cap, dar atât de lămurit încât Adriana avu senzația exactă a acestei alunecări și simți parcă răceala pânzei trecând și peste umerii ei.

Încercă să facă din toate aceste zgomote mărunte imaginea lui Paul. Cum era? Cum trebuia să fie? Fantezia Adrianei nu știuse până atunci să vadă nimic precis dincolo de aceste două vorbe: un "bărbat gol". Și nici un căutase. Lucrurile o preocupau numai atunci când intrau în câmpul ei de vedere, în viața ei zilnică, amestecate cu detalii evidente, exprimate de semne certe. Deșteptăciunea ei nu era nici neliniștită, nici întreprinzătoare; nu avea inițiativa întrebărilor pe care și le punea. Dacă întâmplarea îi aducea înainte o taină, ea se silea să o dezlege, dacă nu, nu. Adriana nu cunoștea probleme: cunoștea lucruri.

Singurele nuduri bărbătești pe care le văzuse erau ale tatălui ei și al lui Apolo. Pe cel dintâi îl vedea de când era mică, în fiecare duminică dimineață, umblând prin casă în izmene lungi și cu bustul gol, de la lavoar la dulapul cu rufe. Pe cel de al doilea îl știa din manualul de istorie a artelor. Nici unul, nici altul nu fusese vreodată pentru imaginația ei altceva decât erau: domnul Dunea un tată bun, Apolo o statuie.

Dar tânărul bărbat, pe care Adriana îl auzea cum respiră și se dezbracă în odaia alăturată, o surprindea. Se culca în patul ei, se mișca între perne pe care și ea le simțise, ocupa un loc ce îi aparținea. Cum să nu caute forma acelui trup străin, intrat deodată într-o lume a ei? Căci își dădea seama acum că ocolul strâmt al patului ei, acele două-trei perne, acele gratii de alamă, după strălucirea cărora ghicea dimineața ora, acea scoarță aspră de perete făceau cu adevărat o întreagă lume, cu senzații, cu semne și simboluri care îi aparțineau.

Degetele ei știau și pe întuneric să urmărească desenul pe covor, coapsa ei simțea și în somn cutele cearșafului, pulpa iubea mângâierea zgrunțuroasă a peretelui, gâtul recunoștea după moliciune pernele.

Cât de netedă era pielea omului care dormea acum acolo în toropeala acelor lucruri? Trunchiul lui se subția la fel sub coșul pieptului și se lărgea la fel pe șolduri?

Adriana încercă să vadă. Se silea să-și închipuie. Nu era nicio tulburare în acest efort de imaginație: simplă curiozitate. Construia în gând corpul bărbatului de dincolo, cum ar fi desenat un model pe gherghef. Și când, după ce trecând de limitele decente ale anatomiei, încercă să suplinească lipsa ei de informație cu ajutorul câtorva presupuneri probabile, dacă se încrunta era mai puțin din cauza pudoarei ei contrariate, cât din cauza curiozității nesatisfăcute. Jocul închipuirii ei era de astă dată cu totul dezinteresat.

Adriana avea la ora aceea, în pat, aceeași expresie de dezolare pe care ziua o avea când trebuia să dezlege o problemă, în fața caietului de aritmetică: o cută scurtă se adâncea între sprâncene.

Între aceste presupuneri abstracte, Adriana fu surprinsă de amintirea parfumului, pe care îl respirase lângă Paul. Avu aceeași plăcere curioasă, simți că aceeași tărie pe care nu o poate defini îi dilată din nou nările, îi umple gura și îi adâncește respirația. Ghici între gustul aspru al tutunului și nuanța acidă a unei colonii proaste, un miros animat de sudoare bărbătească. De cum izbuti să afle ce anume lucru era străin în această aromă, se adânci pasionată în căutarea ei, își ascunse capul în perne și o gustă încet, prelung, cu întreruperi scurte ce îi măreau plăcerea, cu întârzieri voluntare și ocolite.

Deschise brațele și, o clipă mai târziu, sfârși în somn gestul început.

A doua zi dimineața, Paul, care se trezise târziu, o găsi pe Adriana în curte, scriind într-un caiet de școală ceva.

Se apropie de ea neobservat, se aplecă din spate ținându-și răsuflarea și cu o mână îi fură brusc caietul dinainte. Fata scoase un țipăt scurt. Rămase un moment încremenită și pe urmă se aruncă asupra vărului ei.

— Nu, nu, te rog, te implor, dă-mi-l înapoi. N-ai să-l citești, nu trebuie să citești, nu vreau, jură-mi că n-ai să-l citești.

Vorbea repede, aproape fără să-și dea seama de ce spunea. Era palidă, ochii îi erau aprinși, mâinile rugătoare, trupul agitat. Paul nu înțelegea nimic. Încercase să glumească și mica lui glumă stârnise o disperare, pe care nu o așteptase, care îl încurca și pe care nu știa cum să o calmeze.

Puse caietul pe masă, fără să-l privească și încercă să se scuze.

— Dar, Adriana, n-am vrut decât să glumesc…

Îi fu mai ales rușine de doamna Dunea, care, la strigătul fetei, ieșise din casă și rămase uimită în prag privind scena. Încercă să-i explice și nu știu cum putea să-l creadă vinovat și nu era. Se grăbi să stabilească răspunderile.

— Nu eu… n-am știut… ea…

Cearta fu curmată de domnul Dunea, care se întorcea din oraș, bine dispus. „Aide! aide!" se mulțumi el să spună după ce cazul îi fu expus și pacea fu restabilită. În timpul mesei Adriana păstră încă o tăcere jignită, rar întreruptă de un sughiț de plâns. Dar mai târziu, redeveni bună, încercă să-i arate lui Paul că nu mai e supărată, îi surâse cu melancolie. Ceea ce îi dădu acestuia dreptul de a redeveni glumeț și a-i cere o sărutare. Cererea fusese dezinteresată: era o tachinerie de familie, un joc "de-a verii" pe care el îl juca distrându-se, fără intenții.

Adriana însă tăcu, plecă capul și pe urmă, cu o voce stinsă, în timp ce îi strângea mâinile ca pentru o despărțire, răspunse:

— Nu, nu acum, nu se poate, nu trebuie.

Paul nu era prea atent. De aceea această abundență de protestări nu îl surprinse. Renunță pur și simplu. Dar Adriana știa cât trebuie el să sufere. Ar fi vrut numai să-i arate că ea este alături de el, că îl înțelege, că îl iartă, că îl iubește poate. Se apropie de pian, îl deschise, aprinse cele două lumânări electrice (era ziuă încă, dar lumina pală a becurilor i se păru potrivită) și porni să cânte rar – fiindcă nu cunoștea notele – romanța din seara trecută. Era, în intenția ei, o probă evidentă.

Paul o înțelese probabil căci, din vesel cum era, deveni deodată grav și atent. Adriana remarcă tulburarea vărului și continuă să cânte, gândind: "ce fire sensibilă!"

În realitate nu romanța îl impresiona pe Paul și poate nici amintirile eventuale legate de ea, ci figura palidă a verișoarei lui, buzele ei obosite, ochii aprinși și adânci, prea grei pentru acel obraz de copil. Între luminări, cu părul căzându-i pe spate, cu mâinile arcuite asupra clapelor, ea îi amintea o gravură veche de pe coperta unui roman, pe care îl citise sau îl văzuse într-o vitrină, nu-și mai aducea aminte unde. Imaginea aceasta îl încurca. Cunoștințele lui despre femei erau simple și exacte: femeile pe care le avusese în viața lui de student frumos la București nu aveau nimic de-a face cu romanele, cu enigmele și îndoielile. Începea în sfârșit să simtă că e în casa aceea un aer apăsător și străin, o chemare obscură, o căutare și un efort către ceva intens și exasperat și vag… Revedea scena de dimineață, disperarea nemotivată a fetei, țipătul ei, mâinile ei tremurătoare și mai ales ochii aceia mari, care dogoreau acum în lumina galbenă a becurilor, cu aceeași putere pe care o avuseseră dimineața în alba bătaie a soarelui. Și îi fu frică.

Nicio îndoială că era iubit.

(Se privi în oglindă și își aprobă înfățișarea.)

Dar ce lucru misterios se ascundea în această dragoste, ce taină, ce extaz lunatic?.

"Trebuie să știu tot", își spuse. Trebuia mai ales să știe ce lucru anume cuprindea caietul de dimineață. Acolo avea să găsească dezlegarea și, poate, liniștea. Căci, deși măgulit, se temea de violența acestui amor, pe care simpla lui prezență de o zi și jumătate îl deștepta în inima unei fecioare.

Îi fu ușor, seara, să găsească în sfârșit caietul și să-l citească. Sub cuvânt că trebuie să pună la punct diverse acte, pe care avea să le depună a doua zi la tribunal, el se închise în odaia Adrianei. Observase în timpul zilei că fata ascunsese caietul într-un ghiozdan. Odată singur, Paul căută documentul, îl recunoscu după coperțile lui verzi și îl ținu câteva clipe în mâini, fără să-l deschidă. Pe urmă, curajos, gata să întâmpine orice mărturisire, întoarse coperta.

Era un caiet de dictando, cu marginile liniate cu cerneală roșie, cu foile scrise numai pe o pagină, cu titluri mari și citețe. Paul citi sus în capul întâii pagini: Științe naturale.

Întoarse nervos câteva foi și găsi în fine paginile scrise dimineața: cerneala era încă albastră, iar în mijlocul foii rămăsese o pată mare, pe care o făcuse el, când îi smucise caietul.

Citi repede, într-o suflare:

"Omul este un mamifer biped. Mamiferele nasc pui vii. Toate mamiferele sunt vertebrate…"

Nu-i venea să creadă. I se părea că nu înțelege. Primul lui gând fu: "își bate joc de mine". Cu vremea se liniști însă și redeveni rezonabil. Își aminti că el are 23 de ani și ea 15, își aminti de noaptea dinainte, când rămăsese singur în oraș (aici surâse), își aminti că la București îl aștepta patul lui Mimi și pasiunea ei neîndoielnică, își aminti în sfârșit că Adriana poartă pantofi cu tocuri joase. Ultima constatare îl readuse cu totul la realitate "E o copilă", spuse și porni să lucreze.

Luni dimineața, Adriana avu la școală succesul așteptat. Toate fetele o întrebau. Chiar Cecilia Coteanu, fără să se adreseze direct, luă parte la admirația clasei, atestând cu glas tare:

— E un tânăr foarte frumos.

Adriana le răspunse tuturor cu modestie. Numai cu Margareta vorbi mai pe larg. Avea nevoie de sfatul ei. Îi spuse că n-a dormit toată noaptea de neliniște. Îi era teamă de ce se putea întâmpla. Își da seama că era iubită cu pasiune și nu știa dacă trebuie să răspundă. El i-a cerut o sărutare. Ea a refuzat, desigur, dar Dumnezeu unul știe cu ce durere. El ar putea să creadă că din răutate sau capriciu. Tot timpul zilei a fost trist. Seara, s-a închis singur în odaie, spunând că lucrează, dar ea vedea bine că asta nu e decât un pretext. Cine știe dacă nu se va întâmpla o prostie.

Sâmbătă noaptea, a umblat târziu prin oraș. Azi-dimineață, l-a văzut palid și necăjit. Abia i-a spus bună ziua, abia a privit-o. Ce să facă, ce să facă…

— Îl iubești? întrerupse Margareta lunga plângere a prietenei ei.

Adriana tăcu.

— Te întreb dacă îl iubești.

— Da.

Era un "da" mic, vinovat.

— Atunci, dacă-l iubești, nu-l lăsa să sufere. Sărută-l.

Și pentru că Adriana păru speriată:

— Eu, în locul tău, așa aș face.

Urmă o mică scenă de jurăminte și îmbrățișări. Adriana se despărți de Margareta, liniștită; ultimele ei opuneri morale fuseseră înfrânte. Se va lăsa în voia lucrurilor.

Acasă nu-l găsi pe Paul. Domnul Dunea trimisese din timp vorbă că vor dejuna amândoi în oraș, fiindcă trebuiau să fie între 12 și 2 la tribunal. Mulțumită intervenției domnului Dunea, Paul încheiase o tranzacție cu debitorul tatălui său și acuma urma să retragă acțiunea. Adriana îl aștepta cu oboseala calmă, care urmează unei mari tensiuni.

Când îl văzu pe fereastră, venind dinspre capul străzii, nici un se osteni să-i facă semn. Îl privea cum înaintează și sufletul ei creștea ca un peisaj de cinematograf, când obiectivul se apropie.

Paul era fericit. Prima lui "cauză" reușise. La telefon, tatăl lui, căruia îi comunicase rezultatul, îi spusese textual:

"Dragă Paul, sunt mândru de tine".

Doamna Dunea, ascultând istorisirea acestora, lăcrima. Adriana tăcea cu seriozitate. Așteptă să rămână singură cu el, se apropie, îi puse o mână pe umăr și îl privi lung.

— Și eu sunt mândră de tine. Sărută-mă.

Paul, pe care cele din seara trecută îl liniștiseră cu totul, luă vorbele ei drept o glumă și, vesel cum era, o strânse tare în brațe, făcu doi-trei pași de dans fredonând un fox-trot și pe urmă o sărută.

Simți cum mâinile fetei alunecă de pe umerii lui și cad. Răsuflarea ei adâncă îi mângâie obrazul lui aspru ca un abur depărtat. Când ridică privirea, băgă de seamă că ține în mâini un trup inert: fața Adrianei era palidă, buzele umede păstrau un surâs nesigur, ochii întredeschiși căutau ceva dincolo de el. O aruncă brusc ca pe un obiect, așa cum arunci o lampă care ia foc în mâinile tale. Era o mișcare brutală, instinctivă. Nici el, nici Adriana nu-și dădură seama. Se găsiră, unul în fața altuia, străini.

Peste două ceasuri, Paul era în tren.

Dimineața spusese că va rămâne până spre sfârșitul săptămânii, ca să se odihnească. Acum găsise repede un pretext oarecare, idiot, neverosimil, își strânse lucrurile și își luă un rămas bun sumar.

Pe urma lui, Adriana rămase frântă.

Mai avu puterea să-i scrie câteva rânduri Margaretei și să i le trimeată. Biletul era semnat: "A ta nenorocită prietenă, Adriana".

Pe urmă se așeză la fereastră. Se însera. Pe stradă treceau rar oameni, pe care nu-i cunoștea. Un ofițer, un domn cu umbrelă. De departe, se auzea strigătul unui iaurgiu.

În curte, doamna Dunea îi spunea servitoarei să ia jumătate kilogram, dar să-l guste dacă nu e acru.