Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 02

Partea intai

Capitolul 02

Ieri, pe peron, când am coborât din tren, sub becurile slabe din gară, mi s-a părut că mama e mai slabă decât oricând și îmbătrânită. Era probabil numai emoția ei de totdeauna, în primul ceas de revedere.

Emoția ei... "Ai toate pachetele? N-ai uitat nimic în tren? Încheie-te bine la gât. Numai de am găsi trăsură..."

Vorbește mult, grăbită, despre atâtea lucruri mărunte și nu-și șterge lacrima din gene, de teamă să n-o văd eu.
* * *

Întâia plimbare în oraș. Trecere triumfală pe Strada Mare, între două șiruri de negustori ovrei, care mă salută zgomotos, fiecare din pragul prăvăliei respective, cu un ascuns semn de înțelegere.

— Nu e nimic, băieți, țineți-vă tare, bun e Dumnezeu, are să treacă.

"De două mii de ani...", încearcă să-mi explice domnul Moritz Bercovici (manufactură și încălțăminte) cauzele prigoanei împotriva noastră.

La bărbier, patronul reclamă pentru el onoarea de a-mi tăia părul și mă întreabă în timpul operației dacă mai păstrez urme, cicatrice... În fine... "înțelegeți Dvs.”

— Nu, nu înțeleg nimic.

— Dar bătaia?

— Care bătaie?

— Bătaia de la Universitate... N-ați fost bătut?

— Nu.

— Deloc?

— Deloc.

Omul e contrariat. Mă tunde în silă, fără entuziasm.
* * *

Seară de familie. S-a întors, vara mea, Viky, cu bărbatul ei, din voiajul de nuntă. Se pare că e însărcinată. Un unchi se amuză de întâmplare.

— Dar harnici ați mai fost! Viky e rușinată, bărbatul ei – grav.

— Ehe, băiatule, acu e acu! S-a sfârșit cu binele. Vrei, nu vrei, ai poftă, n-ai poftă, trebuie... știi povestea cu trenul?... Și spune povestea cu trenul. Toată lumea râde zgomotos. Dintrun colț, mama mă privește încurcată... S-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit, jucând duminica seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri. O știi pe aia cu trenul?

Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă.
* * *

Am rugat-o pe mama să stăm acasă. Ea lucrează, eu citesc. Mă uit uneori peste carte, să o văd frumoasă, calmă, cu fruntea cea mai liniștită pe care o cunosc, cu ochii puțin obosiți de vârstă. 43? 44? Mi-e frică s-o întreb.

— Cum trăiești tu, la București?

— Bine. Da' pentru ce întrebi?

— Pentru nimic.

Lucrează mai departe, fără să mă privească,

— Știi, mamă, dacă 4 000 e prea greu să-mi trimiți.... Nu răspunde nimic. Trec de partea cealaltă a mesei, îi iau mâna dreaptă într-a mea și i-o strâng întrebător.

— E târziu, băiatule. Hai la culcare.

Ar fi trebuit să bănuiesc mai de mult. Lucrurile au mers prost acasă. Nu mai sânt bani. I-am spus că de aici încolo două mii pe lună au să-mi ajungă. O să stau la cămin. E bine și acolo, e cald, e curat, e comod. (Nu pare să mă creadă – și îi vorbesc repede, mirat și eu de calitățile pe care le descopăr deodată barăcii ăleia din Văcărești.)
* * *

O aud cum respiră dincolo în odaia ei. Știu bine că nu doarme și că răsuflarea asta intenționat ritmată de om adormit e făcută să mă înșele pe mine și să mă liniștească.

Ce copilărie, de care ar trebui să-mi fie rușine și nu-mi este. La vârsta mea să nu pot pleca de acasă pentru trei luni, fără această strângere de inimă, fără dorul ăsta mare care mă cuprinde înainte chiar de a o fi îmbrățișat pentru rămas bun. Dacă nu mi-ar fi rușine, m-aș duce să o sărut acum, cum făceam pe vremuri noaptea, când mă trezeam în mijlocul unui vis rău. Visul, rău; valiza asta, gata de călătorie.