Autori > Mihail Sebastian

Accidentul - Capitolul 13

13.

Nu ningea. Lumina era tot cenușie, dar norii păreau mai depărtați, și orizontul mai larg.

Își lăsaseră schiurile la Turing-Club, înfipte în zăpadă cu boturile în sus, și se urcaseră până în vârful muntelui.

"Poate că se vede Brașovul", spusese cineva.

Nu se vedea nimic. Postăvarul plutea singur peste un ocean de nori. Pădurile de brazi, care coborau pe versantul celălalt spre Timiș, se topeau după câteva sute de metri într-o negură albăstrie.

— Jos, sub noi, e valea Timișului. În față e Piatra Mare. La stânga e Brașovul.

Nora arăta cu mâna, în ceață, lucruri pierdute, intrate în neant.

— Știi ce se întâmplă astă-seară la Brașov? întrebă ea deodată.

Răspunse tot ea râzând.

— Se cântă, la Biserica Neagră, Oratoriul de Crăciun.

— Suntem în 23? se miră Paul.

— Da.

Rămase câtăva vreme cu privirea ațintită spre Brașovul nevăzut de dincolo de ceață. Părea că măsoară distanțele.

— Ce zici? Ar fi o nebunie dacă am coborî astă-seară la Brașov?

— Poate nu o nebunie, spuse Nora. Dar cu siguranță o îndrăzneală.

— E așa de greu?

— Prea greu nu. E lung.

— Și nu vrei să încercăm?

— Ba da, Paul. Dacă facem mai întâi o dimineață serioasă de antrenament.

El acceptă toate condițiile. După cursa lungă pe care o aveau de făcut, concertul de seară devenea o răsplată.

Gunther primi fără plăcere vestea plecării lor.

— Mâine suntem înapoi, îl asigură Nora.

Tot timpul dejunului, băiatul rămase încruntat. Abia spre sfârșit se lumină.

— Am cântat și eu în Oratoriul de Crăciun. În cor, desigur. Eram în clasa șaptea și fusesem cerut de la școală. Cred că mai țiu și astăzi minte unele lucruri.

Se gândi puțin, și pe urmă, întorcându-și privirile spre fereastră, ca și cum ar fi privit acolo pe cineva, începu să cânte:

"Brich an, du schönes Morgenlicht,

Und lass den Himmel tagen.

Du, Hirtenvolk, erschrecke nicht,

Weil dir die Engel sagen…" 20

Ridicase vocea prea sus, și ultima notă, deși clară, îi aduse sângele în obraz.

— Mama era jos în biserică. O văd și acum, lângă a treia fereastră pe dreapta. Zâmbea. Era singura ființă care zâmbea în toată Biserica Neagră. Mi se părea că mă aude. Mi se părea că-mi răspunde.

Privea mereu spre fereastră. Pe urmă își abătu privirea de acolo și vorbi din nou cu acel accent de îndârjire pe care îl avea câteodată.

— Un Grodeck adevărat nu zâmbește. Să vă uitați bine diseară la ei. Se adună tot tribul. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Niciunul nu zâmbește.

Nora încercă să-l liniștească, să dea puțină pace frunții lui de copil chinuit.

— Spune, Gunther, vrei să rămânem?

— Nu. Dar vreau să vă întoarceți.

— Se înțelege. Mâine seară vom fi aici, ca să aprindem împreună pomul de Crăciun.

Înainte de plecare, Gunther le desenă o hartă a drumului. De la S.K.V. cobora o pârtie de schi, care-i putea duce până în centrul Brașovului. Era un drum regulat, cu panta ușoară (sașii îl numeau Familienweg’ 21) și bine marcat cu albastru și alb până la capăt, dar din el se desprindeau câteva drumuri mai mici spre Timișul de Jos, spre Noua, spre Honterus.

— Dacă sunteți atenți, nu vă puteți pierde.

Harta desenată de el era clară și amănunțită. Avea pe margini toate semnele indicatoare ce puteau fi întâlnite în drum și de care le recomandă să se ferească. În plus, îi dădu lui Paul o busolă și îi arătă cum să se servească de ea. Nora trebui să ia în rucsacul ei pânză de pansament, vată și sticluțe de farmacie.

Plecarea la Brașov devenea o adevărată expediție.

— E așa de periculos? întrebă Paul.

— Pe munte, iarna, nu se știe niciodată ce se întâmplă.

Nici nu porniseră bine, când îi ajunse din urmă Hagen.

— A întrebat Gunther unde aveți de gând să dormiți diseară la Brașov.

— La hotel, desigur.

— El crede că n-o să găsiți loc. Mi-a spus să vă dau asta.

Era un plic pe care Paul citi un nume de femeie.

— Frau Adelle Bund – și o stradă necunoscută: strada Prundului, 26.

— E locuința mea, spuse Hagen. Nu vă sfătuiesc să trageți acolo. E o casă veche și e departe. Dar dacă nu găsiți în altă parte loc, pe stradă tot n-o să dormiți.

Vorbea fără bunăvoință. Se vedea bine că nu-i face plăcere întâmplarea asta.

Nora se grăbi să-l liniștească.

— Îți mulțumim, dar cred că o vom lăsa în pace pe Frau Adelle. Nu se poate să nu găsim loc în oraș.

El nu păru totuși deplin liniștit.

— Drum bun, le zise.

Se uită lung după ei cum se depărtează.

Făcură la S.K.V. Un scurt popas, ca să consulte harta. De acolo mai departe plecau pe un drum pentru ei necunoscut. Pârtia începea în dosul cabanei. Gunther o desenase cu o linie albastră șerpuită, care cobora spre un cerc colorat cu verde. Înăuntrul cercului scrisese cu litere mici de tipar: Ruia.

Nora îl lăsă pe Paul să plece înainte, cu schiurile în plug.

— Nu părăsești niciun moment plugul, îi spuse ea. Orice ar fi, dacă viteza nu e mare, nu se întâmplă nimic grav.

Paul porni într-o tăcere încordată. Strângea mânerele bastoanelor, cu pumnii bine închiși. Avea impresia că întreaga lui încordare este acolo, la încheietura mâinilor. Genunchii erau îndoiți ca pentru o săritură.

Schiurile alunecau încet, îngreunate de frână.

Aștepta cu respirația tăiată primul viraj. Capul era ferit între umeri, dar privirea fixată înainte spre punctul, mereu mai apropiat, unde drumul cotea spre stânga.

Simțea cum îi zvâcneau tâmplele. Acum, acum, acum… Împinse botul schiului drept înaintea celuilalt și se înclină apoi cu toată greutatea spre stânga. Plugul era deschis într-un unghi enorm. Întoarcerea se făcu încet, ca o rotire plană de pasăre cu aripile nemișcate. Schiul stâng, care susținuse o secundă toată greutatea, derapă cu un hârșâit aspru, și pe urmă, în secunda următoare, echilibrul se restabili.

— Bravo! Foarte bine, o auzi pe Nora strigând din urmă. Nu avu timp nici să-i răspundă, nici să-și recapete răsuflarea. Avea înaintea lui câțiva metri de coborâre directă, după care venea, amenințător, un nou viraj, de astă dată spre dreapta.

Întoarcerea fu mai puțin lentă, mai puțin descompusă decât prima oară. Simți că iese din viraj cu viteza mărită. "Să nu ne pierdem capul", își zise. Strânse pumnii hotărât să reziste. Se lăsă greu pe ambele schiuri și accentua deschiderea plugului.

În noul viraj care începea, intră cu toată rezistenta de care se simțea în stare. Brațele, genunchii, gleznele se încordau să oprească alunecarea, să o frâneze.

Schiurile avură un moment de încetinire, exact ia mijlocul virajului, ca și cum o fracțiune de secundă ar fi fost ținute în loc, dar pe urmă se smulseră și porniră mai departe, eliberate.

Viteza se precipită. Paul deschise și mai mult plugul. Boturile schiurilor aproape se atingeau, iar cozile lor se depărtau una de alta pe toată lățimea pârtiei. Totuși, simțea în obraz bătaia mereu mai iute a vântului. Nu înțelegea ce se petrece. Plugul nu-l mai ajuta deloc. Era ca o frână ruptă, care nu mai transmite comenzile. Virajele deveneau din ce în ce mai dese, mai repezi. Întoarcerile se făceau acum printr-un fel de răsucire automată. Paul se simțea smucit când spre dreapta, când spre stângă. La fiecare nou viraj, avea impresia că va fi aruncat în peretele de zăpadă al drumului, dar în ultimul moment o forță neașteptată îl trăgea în partea opusă și îl repunea pe schiuri.

Nu era în el niciun gând: toată ființa lui era un tumult din care se ridica doar, ca un strigăt, voința de a rămânea în picioare.

Îi răsări deodată înainte, dar la o distanță pe care nu o putea aprecia – foarte departe? foarte aproape? — o creangă de brad, care îi bara drumul. Se ghemui pe schiuri, închise ochii și trecu mai departe, fără să-și dea seama însă în acea clipă dacă s-a lovit sau nu, dacă a căzut sau nu.

Schiurile se avântau acum – singure parcă, desprinse de el – într-un nou viraj, care îl proiectă spre dreapta, dar prin miracol pârtia de schi ieși în acel moment din pădure și se lărgi într-o mare întindere albă. Nu-și dădu seama ce se petrece. Avea impresia că zboară pe o suprafață plană. Vântul, care până atunci îl izbise eu violență în față, părea că se domolește. Schiurile nu mai tăiau cu muchia, oblic, în zăpadă, ci se așezau, parcă plutitoare, cu talpa întreagă pe sol.

Încă o dată, Paul încercă să-și regăsească mișcările pierdute. Spre uimirea lui, schiurile îl ascultară. Plugul se deschise cu ușurință, și, într-o ultimă întoarcere spre dreapta, cele două schiuri se opriră unul lângă altul, supuse.

— Suntem la Ruia, striga Nora de departe.

Venea spre el, legănându-se ușoară pe schiuri, de parcă ar fi patinat.

— A mers foarte bine, Paul. Dacă ține așa până ajungem la Brașov pe lumină.

— Dacă ține așa până jos, eu rămân pe drum, agățat de un pom sau căzut în prăpastie.

Nora crezu că e o glumă. El încercă să-i explice senzația de neant din care ieșea. I se părea că fusese la marginile vieții.

— Atunci, drumul de întoarcere e foarte scurt, râse Nora. Știi cât am făcut de sus până aici? Patru minute.

Nu-i venea să creadă. Ca din acele vise scurte care ne fac să străbatem în câteva secunde spații mari de viață, Paul avea sentimentul că se întorcea dintr-o cursă nesfârșită.

— Te asigur că exagerezi, Paul. Totul a mers foarte bine. Te-am urmărit tot timpul. Virajele erau sigure, viteza moderată. Uneori prea repede, dar și atunci stăpânită.

— Stăpânită de cine? Eu eram într-un vârtej, într-un haos. Nu vedeam nimic.

— Pentru că lumina era prea mare. Schiul e o mare lumină; tu singur ai spus-o. Trebuie să-ți obișnuiești ochii cu ea.

Nu aveau mult timp de stat la Ruia. Popasul nu fusese prevăzut. Își aruncară totuși, înaintea plecării mai departe, o privire spre larga poiană, pe care o străbătuseră până acolo fără s-o vadă. Prinsă din toate părțile de păduri, Ruia, cu zăpezile ei intacte, era albă ca un lac alpin înghețat.

Harta lui Gunther arăta în continuare un drum mai puțin șerpuit. Pe copaci micile drapele albe și albastre apăreau regulat, la distanțe egale, ca niște ferestre colorate tăiate în scoarța brazilor.

Drumul cobora liniștit, fără schimbări subite de direcție. Virajele erau mari, vizibile de departe. Paul le aștepta cu aceeași atenție concentrată. Intra în frână cu tot trupul, ca și cum din umeri până în glezne ar fi trecut o singură mișcare. Pe urmă, în clipa în care schiurile scăpau din frână, avea o bruscă senzație de eliberare.

Uneori îndrăznea să închidă ochii. Numai câteva secunde.

— Se simțea fără greutate, fără memorie, fără trecut…

Nora îi lua câteodată înainte. O vedea depărtându-se în mare viteză, cu genunchii abia îndoiți, cu bastoanele trase înapoi și ridicate foarte puțin deasupra zăpezii, ca două vâsle oprite o clipă în aer.

O regăsea mai departe, așteptându-l. Nu-și vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înțelegeau foarte bine din ochi și știau amândoi că pentru ce ar voi să-și spună nu sunt cuvinte.

Făcuseră halte scurte "de ajustare" la punctele însemnate de Gunther pe hartă, mai mult pentru a verifica itinerariul decât pentru odihnă. Lăsaseră pe stângă un drum însemnat cu dreptunghiuri roșii, care ducea spre Poiana, iar pe dreapta, ceva mai departe, un drum marcat cu o cruce roșie într-un pătrat albastru, care cobora spre Timișul-de-Jos. Niciunul din aceste drumuri nu avea panta dulce, odihnitoare a drumului lor. Se desfășura înaintea lor alb printre brazi, cu abia simțite ondulații.

— Mi-e frică să nu adorm pe schiuri, îi spuse Norei înainte de a porni mai departe.

— De ce?

— Nu știu cum să-ți spun. Mă simt plutind. E un fel de beatitudine.

Ajunseră la Crucur pe la orele patru. Mai vastă decât Ruia, poiana părea mai sălbatecă, mai părăsită. Poate și din cauza luminii, care începea să slăbească. Brazii la Ruia fuseseră verzi, de un verde viu. Aici verdele lor începea să bată spre negru.

O ceață plumburie se lăsa odată cu seara, care nici ea nu era departe.

Intraseră într-o colibă de pădurar, ca să întrebe despre vreme. Ușa era deschisă, dar înăuntru nu găsiră pe nimeni. Părea să fie mai mult o vizuină decât o casă. Doar câțiva cărbuni stinși în vatră – cine știe de când? — arătau că a trecut cândva pe acolo pas de om.

— N-aș vrea să ne apuce seara pe drum, zise Nora. Deschiseră harta, măsurând drumul care le mai rămânea de făcut. Itinerariul stabilit de Gunther făcea mari ocoluri și îi ducea la Brașov, pe sub Tâmpa.

— E prea mult. Ar trebui să încercăm altceva.

De la Crucur pornea de-a dreptul în jos, prin pădure, un drum însemnat cu galben și alb. Nu era propriu-zis un drum: mai mult o cărare, probabil pe urmele unui izvor acum pierit sub zăpadă.

Nora stătu la gânduri. Se întreba dacă nu e o prea mare îndrăzneală.

— Intrăm în aventură, Paul?

— Intrăm.

Ea porni înainte în recunoaștere, strigând din când în când, ca să-l anunțe că drumul e liber și că poate veni.

Bietul lui plug fu demontat de la punctul de plecare. Schiurile derapau întruna. Nu era chip să le adune, să le oprească.

Pe o distanță de câteva sute de metri, drumul șerpuia printre brazi, cu viraje scurte, neașteptate. Paul nu reuși să prindă niciun viraj în picioare. Pe toate le trecu aruncându-se în zăpadă, căzând, rostogolindu-se. Auzea la intervale regulate strigătul Norei și îi răspundea.

— Vii?

— Viu.

Venea într-adevăr, nu putea face altceva decât să vina. Uneori se agăța de un brad, de o piatră, dar schiurile îl trăgeau mai departe.

— A fost infernal, îi spuse Norei când o ajunse în sfârșit. Avea fruntea și obrajii zgâriați de zăpadă, răsuflarea tăiată de efort.

— A fost infernal, dar mergem mai departe, spuse tot el.

Știa bine că nu mai era loc de alegere sau de întoarcere. Se găseau în pădure și trebuiau cu orice preț să iasă de acolo. Seara grăbea pe urmele lor.

Drumul cobora acum direct, fără ocol, tăind pădurea de-a curmezișul. Panta era mult mai înclinată decât fusese până acolo, dar cel puțin nu avea schimbări violente de direcție. Foșnetul schiurilor devenea din ce în ce mai aspru în zăpadă care, odată cu lăsarea serii, prindea o crustă de gheață.

Se opriră la o întretăiere de drumuri, unde o tablă a Turing-Clubului, pe jumătate acoperită de zăpadă, arăta spre stânga o cărare însemnată cu cruci galbene în pătrate roșii: Spre Poiana.

— Dacă vrei, propuse Nora, o putem lua pe aici spre Poiana. Poate găsim acolo șenila, să ne ducă la Brașov.

— Și dacă n-o găsim?

— Atunci, nu mai e nimic de făcut.

Paul se gândi câteva clipe și pe urmă refuză.

— Nu, Nora. Am început un joc. Vreau să-l jucăm până la urmă. Vreau să intru în Brașov pe schiuri. Pe schiurile mele.

Nici măcar nu glumea. Era serios și îndârjit.

— Plecăm?

S-ar fi spus că abia de acolo începea adevărata lor cursă. Veneau la distanță mică unul de altul, înclinați pe schiuri, cu fruntea înainte, cu umerii ridicați puțin, ca pentru o deschidere de aripi. Botul schiurilor juca pe zăpadă în salturi mici și ridica o pulbere albă, pe care vântul le-o arunca în ochi.

Nora alerga mereu înainte, eu capul gol, cu părul resfirat pe tâmple. Întorcea uneori o privire scurtă spre el, să-l vadă dacă o urmează. Ochii lor se întâlneau o secundă, poate nici atât.

Paul se înclina mereu mai tare înainte, se lăsa mereu mai adânc, pe genunchi. Erau unele ondulații de teren care îl zguduiau, de parcă ar fi vrut să-l arunce înapoi. Primea șocul în piept și se ghemuia pe schiuri.

Nu știa de câtă vreme ține cursa aceasta și nici cât va mai ține. Căzuse de multe ori, dar se ridicase imediat și pornise mai departe, simțind că dacă întârzie nu va mai avea curajul să se ridice.

O lumină de amurg înnorat se stingea fără strălucire. Brazii se învăluiau în pâcla lor de seară, ca într-un fum.

Nora strigă ceva din față. Părea un strigăt de ajutor, dar nu-l auzea bine: parcă ar fi venit din mari depărtări.

Paul se aruncă spre dreapta și se lăsă târât câtva timp prin zăpadă. Se lovise la cot, la genunchi, dar, oricum, reușise să se oprească.

Se ridică amețit, clătinându-se pe schiuri.

— Ce s-a întâmplat?

Nora îi arătă printre brazi lumini apropiate.

— Am ajuns. Suntem la porțile Brașovului.

Era pe străzile orașului, se oprea la vitrine, se lovea de trecători vedea defilând în fața lui autobuze, mașini și sănii, citea afișele de cinematograf, auzea strigându-se ziarele de seară – și totuși nu-și revenea. Trecea prin toate acestea buimăcit, surd. În el stăruia, ca un sunet prelungit de orgă, tăcerea pădurii.

Intraseră să cumpere biletele de concert, alegea locurile, primea restul, punea întrebări, răspundea – dar toate le făcea mașinal, absent.

— Ce e cu tine, Paul? Nu vrei să te trezești?

— Ba da, dar nu pot.

Brașovul, cu luminile lui de seară, cu străzile îmbulzite de lume, cu vitrinele luminoase, cu întreagă acea forfoteală vioaie de ajun de Crăciun, era pentru el ireal.

— Știi ce sentiment am, Nora? Că sunt un lup care a coborât din pădure până la marginea orașului… și acum mai departe nu îndrăznește să meargă.

La Coroana nu era niciun loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute.

Lăsară schiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.

— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit, un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară…

Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de schiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.

— Vine atâta lume pentru Oratoriul de Crăciun? se miră Nora râzând.

Lumea venea mai ales pentru concursurile de schi de la Predeal, care începeau peste două zile. Echipele de concurenți care se antrenaseră până atunci pe munți, în toată regiunea, începeau să coboare, să se adune.

Pe bulevard, peste drum de poștă, trenul municipal, cu locomotiva lui scundă, cu vagoanele lui galbene, părea blocat în zăpadă, ca o jucărie. Șuierul locomotivei se auzea de departe, chemând călătorii întârziați. Multă lume se ducea să caute adăpost peste noapte la Dârste, la Cernatu și la Satu-Lung.

— Dacă nu găsim în altă parte loc, spuse Nora, și dacă mai e timp după concert, poate că n-ar fi rău să mergem și noi la Satu-Lung, cu ultima cursă.

— Nu. La Satu-Lung, nu, refuză Paul.

— De ce?

— E prea departe… E prea târziu.

Un moment se gândise să-i spună cu sinceritate: "Sunt acolo amintiri de care nu vreau să mă apropiu". Pe urmă însă își dădu seama că nici măcar nu era adevărat. I se părea că poate privi în ochi, fără teamă, fără primejdie, acele amintiri, pe care le simțea vindecate. Nu, trenul acesta nu ducea spre trecut…

— Linia e întreruptă dincolo de Dârste, striga cineva de la fereastra unui vagon.

"Da, e întreruptă", repetă Paul în gând. I se părea într-adevăr că sunt în memoria lui legături desfăcute, linii întrerupte, drumuri pentru totdeauna închise.

Trenul se puse cu greu în mișcare, cu un zgomot de fiare vechi, înghețate. Locomotiva se lupta să iasă din îngheț, să răzbată prin zăpadă.

Călătorii cântau la ferestre, agitându-și caschetele, vociferând, salutând cu gesturi mari pe cei care rămâneau. La coada trenului, câțiva schiori se opinteau în glumă să-l urnească din loc.

— Schiul copilărește pe toată lumea, zise Paul.

Nu era numai schiul. Era întreagă acea seară de ajun, cu gustul ei de sărbătoare, cu zăpezile ei mari, cu freamătul ei de vacanță.

Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi acel prag.

Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.

Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum pe cine caută.

— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.

— Ba da, dar…

Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26.

Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână, îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!

Paul îi întinse plicul lui Hagen, și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.

— Mai bine vă găseați de dormit în altă parte, zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.

Mergea înaintea lor, întâi printr-o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr-un lung culoar întunecos.

Întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăieri niciun zgomot, nicio șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă.

Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. "De când nu s-au mai deschis ferestrele aici", gândi Nora.

Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei.

— Trebuie să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni.

Obloanele erau toate închise, ca și poarta de la intrare, cu drugi de fier.

— Noi lăsăm rucsacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebuie să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.

Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.

Biserica Neagră era plină de lume.

— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora.

Îi vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare se despărțeau spre dreapta și spre stângă, mergând spre locuri care trebuie să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile.

— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?

Omul care rupea biletele la control se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva schiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă se pierdeau între redingote și blănuri.

Viorile se acordau la umbra marii orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel "da" general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele.

Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea glasul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.

Întâi flautul și pe urmă oboiul intrară timide în joc, cu ceva întrebător în glas, dar după primele note, viorile le făcură să tacă și, aproape în același timp, trompetele - neașteptate trompete triumfătoare. Era o frază puternică, sigură, bine legată, care anunța de la început victorie și lumină. Sub ea, flautul și oboiul mergeau subteran, auzite doar în momentele de respirație ale frazei mari.

Când viorile și alămurile tăceau, tăcerea era protectoare: numai cu îngăduința lor, fragilul flaut, gânditorul oboi se puteau din nou ridica.

Jocul nu dură mult. Coarde, instrumente de lemn și trompete fură acoperite de izbucnirea corului.

"Jauchzet, frohlocket, auf, preiset die Tage!" 22

Cântecul era simplu, dar sărbătoarea începea cu aceste cuvinte. Era un mare strigăt de bucurie, care arunca dintr-o dată orchestra pe planul al doilea. Tot corul nu era decât un singur glas vestitor. Părea că înalță bolta, că deschide ferestrele, că face lumină.

Nora căută privirea lui Paul. Ar fi vrut să știe că nu e singură în fața acelei vești. El îi puse mâna pe umăr – mâna lui grea – dar nu întoarse capul. Gestul lui spunea fără cuvinte: da, Nora, sunt aici, am auzit, am înțeles…

Viorile și alămurile, în primul rând copleșite, se regăseau. Trompetele sunau mai departe vestea dată de cor. Flautul și oboiul alergau, cu glasul lor mărunt, printre coarde și metale. Singură orga nu era nici surprinsă, nici grăbită. Pe sunetul ei grav părea că se sprijină întregul oratoriu, ca o catedrală vie. Viori și voci creșteau în ea, ca dintr-un pământ generos. Orga le purta pe toate fără zâmbet, fără asprime, cu puțină tristețe, pentru că ea singură cunoaște destinele.

Paul asculta cu ochii închiși. Era încă în pădure, era încă în singurătate. Profundul glas de orgă continua pentru el tăceri care încă vibrau, pe coarda lor cea mai de jos.

Orchestra și corul, adunate într-o singură frază, urcau acum împreună ultimele trepte: porțile Oratoriului erau deschise.

O voce de tenor se desprinse singură din tăcerea care urmă. Povestea fără melodie plecarea din Galileia. Game simple, puțin monotone se legănau ca o iederă pe sunetul fundamental al orgii.

Povestirea fu dusă apoi mai departe de un glas de femeie, cu aceeași monotonie narativă, până când oboiul și vioara o înduplecară să cânte.

Trecerile de la recitative la arii și coruri erau marcate de clavecin, prin câteva acorduri, care păreau să ceară dinainte ascultare.

Uneori, ca și cum glasul clavecinului ar fi fost prea mic pentru ca să susțină punțile dintre un coral și o arie, întreaga orchestră îi venea în ajutor.

Niciodată, i se părea lui Paul, nu auzise viori mai limpezi. Poate că era de vină seara aceasta, care nu semăna pentru el cu niciuna din trecut. Poate că de vină era pădurea de unde venea, singurătatea din care coborâse… Niciodată nu auzise viori mai curate, mai ușoare, mai străvezii. Părțile simfonice ale Oratoriului nu aveau nimic liturgic. Când orchestra cânta singură, totul părea că se strânge într-un cerc luminos de intimitate. Până și orga tăcea îmblânzită, ca să asculte.

A doua parte a Oratoriului se deschidea cu o simfonie și din ea se desprindea, după un scurt recitativ al tenorului, un coral, pe care Nora și Paul îl primiră cu aceeași mișcare de surpriză.

"Brich an, du schönes Morgenlicht,

Und lass den Himmel tagen.

Du, Hirtenvolk, erschrecke nicht,

Weil dir die Engel sagen…"

Tot corul, toată orchestra nu puteau acoperi pentru ei glasul depărtat al lui Gunther.

— Îl auzi? întrebă Nora în șoapte. În aceeași clipă căută spre a treia fereastră din dreapta, unde ar fi trebuit să fie tânără doamnă Grodeck, surâzând băiatului ei. Dar nu era nicio femeie tânără sub a treia fereastră și nu surâdea nimeni în toată Biserica Neagră.

"Să vă uitați bine diseară la ei, spusese Gunther. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Nici unul nu zâmbește."

Într-adevăr, nici unul. Toți stăteau în bănci, serioși, împietriți, fără o tresărire, fără o lumină, poate surzi, poate absenți, poate morți, iar muzica Oratoriului de Crăciun trecea peste ei fără să-i atingă, fără să-i trezească.

La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă.

În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor.

Nora nici un privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Într-un colț, un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.

— Cine cântă la pian? o întrebă pe Frau Adelle.

— De când a murit tânără doamnă Grodeck, nu mai cântă nimeni, spuse femeia.

— Venea pe aici?

— Cine?

— Tânără doamnă Grodeck.

Femeia își recăpătă dintr-o dată privirea ei bănuitoare.

— Da, venea.

Nora își dădu seama că întrebarea fusese greșită. N-ar fi trebuit să-i dea impresia că nu cunoaște lucrurile.

— Trebuie să-ți spun, iubită Frau Adelle, că la început ne-ai speriat.

— Și dumneavoastră pe mine. Când am auzit bătăi în poartă, n-am știut cine poate fi. Aici nu vine nimeni și n-are cine să bată în poartă. Domnul Klaus, când vine, își deschide singur. Are cheia la el.

— Domnul Klaus cine e?

— Cum cine e? Nu el v-a trimis? Nu de la el aveți scrisoarea?

— Ba da, ba da, o liniști Paul. Numai că nu știam că-l cheamă Klaus. Noi îi spunem Hagen.

— Și ea îi spunea la fel…

Le arătă pe perete, deasupra pianului, o fotografie, probabil mai veche, a tinerei doamne Grodeck.

— Poate n-ați cunoscut-o. Poate nu știți cât a fost de frumoasă.

Fotografia semăna cu portretul desenat de Gunther, dar avea mai puțină tristețe. Era probabil un instantaneu mărit mult. Tânără femeie părea că alergase prin pădure și că se oprise un moment, ca să-și adune părul pe tâmple. Fotografia o prinsese cu acest gest, care îi deschidea brațele și îi ridica fruntea spre soare.

Frau Adelle spusese noapte bună și îi lăsase singuri.

Nora era la pian, cu mâinile pe clape, pe acele clape fără sunet, pe care nu îndrăznea să le scoată din tăcerea lor.

— Crezi că l-a iubit?

Paul nu răspunse. Își punea și el aceeași întrebare. Erau amândoi cu privirea ridicată spre portretul din perete.

— Nu știu dacă l-a iubit, vorbi Nora mai departe. Dar a fost aici. Încep să înțeleg de ce poarta se deschide așa de greu. E o poartă care trebuie s-o apere, s-o ascundă. A fost aici. Poate mai este aici. Încep să cred și eu, ca și Gunther, în fantome.

Degetele Norei căutau pe clape primele note ale cântecului din acea seară: "Brich an, du schönes Morgenlicht..."

— Tânără doamnă Grodeck, cunoști cântecul acesta. Îl cânt pentru dumneata. Poate că-l auzi, poate că-ți face plăcere să-l auzi.