Autori > Mihail Sebastian

Accidentul - Capitolul 12

12.

Serile la cabana erau lungi, deși după ora zece se stingeau luminile, se închideau obloanele și toată lumea mergea la culcare. Dar începeau devreme, de cum se întuneca, și treceau încet.

Lumina de amurg era albastră din cauza zăpezii, care încă mai sclipea câtva timp după apus. Pe urmă și această ultimă lucire se pierdea. Uneori ceața se lăsa fumegând dinspre vârf. Norii se strângeau mai aproape. Brazii deveneau negri. Întunericul era profund și dens.

Muntele, care vuise toată ziua de strigăte și chemări, revenea la tăcerea lui de piatră. De nicăieri niciun sunet, niciun trosnet. Foarte rar se auzea de departe o răbufnire surdă, ca o zguduire de pământ, ca o cădere de copac. Ridicau cu toții capetele să asculte. Tăcerea părea că merge până la marginile lumii.

Gunther juca șah cu Paul. Nora, în fotoliu, citea lângă cămin, cu Faffner culcat la picioarele ei. Numai Hagen nu avea pace. Uneori, pe neașteptate, își arunca pe umeri pelerina lui cenușie, își ridica gluga și pleca în noapte, cu felinarul aprins.

"Se duce s-o caute", spunea Gunther.

Faffner tresărea, se ridica de la locul lui și mergea spre ferestre, spre ușă, zgâriind pragul, așteptând.

La căderea serii, Nora devenea tăcută.

"Sunt două Nurori", gândea Paul. O Noră de zi și o Noră de noapte.

Ghemuită în fotoliul de lângă cămin, pierdută în cartea pe care poate nici n-o citea, părea că așteaptă, cheamă.

— Ești obosită, Nora?

Era altceva decât oboseală. Era un fel de predare. Totul în ea se îndrepta spre noapte. Când Hagen stingea luminile, când Gunther spunea noapte bună, ochii ei se deschideau.

— Nu mai stăm? E așa de târziu? Ați terminat partida de șah?

Urca scara, rezemată de brațul lui Paul. Uneori își culca pe umărul lui drept capul. Nu era un gest de tandrețe: era un gest de încredere, de așteptare.

Se dezbrăca încet, cu mișcări rare, îngândurată, totdeauna tăcută. Avea atunci o expresie gravă, atentă, nu visătoare, dar întoarsă totuși spre gândurile ei.

— Ești frumoasă, Nora.

Nu răspunse decât după ce se gândi. Primea cu seriozitate lucrurile pe care i le spunea el.

— Am treizeci și doi de ani, dragul meu. Și sunt brună. Nu știu dacă mai pot fi frumoasă… Am fost poate la douăzeci, la douăzeci și doi… E o strălucire care se duce și care poate lasă altceva în loc…

Trupul ei era robust, cu ceva greu în liniile lui lungi, ferme. "Nimic de adolescentă", gândea Paul privind-o. Nimic nu era nesigur, totul era împlinit. Genunchi mari, calmi, fără neliniște. Coapse înalte, șolduri pline.

— Ești frumoasă, Nora. Este un acord între tine și tine și acest acord se numește frumusețe.

Ea era la oglindă și își pieptăna părul, căzut pe umeri. Se opri cu pieptenele în mână și se întoarse spre Paul. Era goală și liniștită.

— Mă tem că am să plâng.

— De ce?

— Fiindcă îmi spui un lucru care era un secret al meu. Un lucru pe care am sperat totdeauna, cu puțină teamă, că-l va înțelege cineva, că mi-l va spune.

Avea lacrimi în ochi.

Nimic nu era crispat în îmbrățișarea ei. În clipele cele mai intense, avea ochii deschiși, cu o privire adâncă, atentă, ca și cum ar fi ascultat.

Rămânea pe urmă multă vreme cu capul pe brațul lui drept, într-o tăcere fără sfârșit.

— Îmi plac mâinile tale, Paul. Sunt mari, grele, aspre, îmi place să le simt pe umeri, pe șolduri. Nu știu să mângâie sau nu vor să mângâie. Dar îmi place greutatea lor.

Se uita lung la aceste mâini osoase, care aveau încă în îmblânzirea lor ceva dur. Le săruta. Punea în acest lucru întreaga ei gravitate senzuală de femeie. Paul nu-și putea opri un gest de jenă.

— Nu, Nora.

Ea nu înțelegea.

— Ce stupid poate fi un bărbat, Paul! Câte superstiții, câtă frică… Ți-e frică de lucrurile cele mai simple. Numai o femeie știe să sărute mâinile, dragul meu, și să facă dintr-asta un lucru frumos.

Se apropia de el cu ochii deschiși. Nu avea nici grabă isterică, nici pudoare rănită. Era în toate mișcările ei ceva serios și împăcat.

Dimineața regăsea o Noră clară, trează, gata de drum. În tunica albastră, cu chipiul tras pe frunte, era, ca și el, un schior.

Nimic tulbure nu rămânea între ei din aceste nopți care treceau fără urmă.