Autori > Mihail Sebastian

Accidentul - Capitolul 11

11.

A doua zi, Nora il cauta la Turing-Club pe sasul roșcat de la S.K.V. Era hotărâtă să intre în vorbă cu el și să-i pună întrebări precise despre "misterele Grodeck".

Dar omul era de negăsit. Pe terenul de exerciții erau zeci de schiori – mai mulți chiar decât în ajun – și ar fi fost greu să descopere între ei pe omul cu ochi de viezure. Nici nu știa cum îl cheamă.

— Ar trebui, la prânz, când mergem spre casă, să facem un ocol pe la cabana Sașilor. Poate dăm de el.

— Să facem! acceptă Paul.

— Dar să știi că nu e ușor. Avem de coborât până acolo o pantă destul de repede, și drumul e foarte umblat. La fiecare pas, te lovești de altcineva. Te iau cu mine numai dacă lucrezi serios toată dimineața.

Paul primi cu supunere îndârjită. "Voi învăța, voi învăța", își spuse în gând. Își descoperea ambiții mari, copilărești. Ar fi vrut s-o uimească pe Nora, s-o dezarmeze, s-o întreacă.

"Plugul" mergea acum destul de bine, mai ales când viteza nu era prea mare. În viteză mare însă, îi era imposibil să deplaseze schiurile de pe linia lor. Avea în glezne o senzație de încleștare. Privea cu o ciudată și neputincioasă fascinație spre botul schiurilor, își dădea seama că e prins într-o cădere, care se accelerează cu fiecare secundă, și îi era totuși cu neputință să transmită schiului acea simplă apăsare care l-ar fi făcut să derapeze spre dreapta sau spre stânga și să se smulgă vitezei.

— Trebuie să învățăm virajele, spuse Nora. Începem cu cele mai simple: virajele din plug. Pentru cursa noastră de la prânz, ne vor ajunge. După-masă sau mâine, o să încercăm lucruri mai grele.

Lui Paul i se păreau și acestea destul de grele. Explicarea teoretică era totdeauna simplă ("Lași greutatea pe unul din schiuri, îl liberezi pe celălalt, și întoarcerea se face automat"), dar când trebuia să aplice lucrurile elementare pe care le învățase, se lovea de piedici neașteptate și, pentru el, de neînțeles.

Lucră toată dimineața sub controlul Norei, repetând mereu aceleași întoarceri spre dreapta și spre stânga. Era un antrenament aspru, meticulos, fără frumusețe, fără glorie. Unde erau eroicele lui avânturi din ajun? Unde era strigătul acela de libertate, explozia aceea de bucurie?

Nora îi oprea cu severitate cele mai timide elanuri.

— Nu e bine. Înapoi.

Îl obliga să înceapă de zeci de ori aceeași mișcare. Îi dădea ordine scurte, seci, încăpățânate. "Ca un ofițer maniac", gândi Paul cu necaz, dar se hotărâse să primească totul fără răzvrătire.

— La loc. Nu e bine. Încă o dată.

Se uită pe furiș la ea. Era serioasă, atentă, severă. Nimic n-o amintea pe femeia caldă, senzuală și puțin tristă, care dormise toată noaptea în brațele lui. Până și gândul acesta i se părea acolo, pe terenul de schi, imposibil. Era un gând tulbure, somnoros, leneș, care trebuia alungat.

Fata aceasta cu tunica albastră, cu gesturile sigure, cu vocea fermă era un om cuminte.

Paul se opri în mijlocul exercițiului început, se apropie de Nora și o bătu băiețește pe umăr.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea surprinsă.

— Nimic. Voiam doar să-ți spun că ești un bun camarad.

Nora rămase puțin nedumerită, căci neașteptatul lui gest nu intra în seria ei de gânduri.

Pe urmă răspunse cu simplitate:

— Știu.

Până la S.K.V., Paul căzu de nenumărate ori. Nimic din ce învățase pe teren nu-i mai servea acum. Lucruri pe care sus, la Turing-Club, reușea să le facă destul de corect deveneau acum din nou imposibile.

Dinspre vârf coborau grupuri de schiori, pe același drum îngust, marcat eu triunghiuri galbene. Îi auzea chiuind în urma lui, de la mari distanțe, și pentru că nu se putea feri la timp din calea lor, se arunca singur în zăpadă, la marginea drumului, lăsându-i să treacă.

Ajunse la S.K.V. alb de sus până jos, obosit de prea multe căderi și totuși bucuros de cursa făcută.

— Nu-mi spune nimic, Nora. Știu tot: am făcut o mie de greșeli. Îți promit că data viitoare nu le mai fac.

Omul cu ochii de viezure era în curtea cabanei cu un topor în mână și despica butuci mari de stejar, pentru foc.

— Nu mai locuiți la Gunther? îi întrebă zărindu-i.

— Ba da, răspunse Paul, dar am trecut pe aici să ne mai încălzim. Nu vii cu noi înăuntru, să bem un pahar cu vin fiert?

Intrară toți trei în cabană, aceeași cabană care prima oară li se păruse atât de dușmănoasă. Până și omul cu ochii de viezure era acum mai prietenos.

— Ce face pictorul nostru? întrebă el.

— Care pictor?

— Gunther.

— E pictor?

Omul izbucni în râs. Avea un râs ciudat, care îi încrețea toată fața, dar îi lăsa ochii fără expresie, ca pe niște bile mici de sticlă.

— Așa zice el: că e pictor.

Pe urmă deveni dintr-o dată serios și spuse clătinând din cap:

— Băiatul ăsta e o nenorocire pentru familia Grodeck.

— Cunoști familia? întrebă Nora.

— Cine nu o cunoaște? Familia Grodeck!

Cele două cuvinte le rostea cu solemnitate, cu respect, speriat parcă de importanța lor: "familia Grodeck".

— Gândiți-vă bine. Nu se poate să nu fi auzit de ei. Uzinele Grodeck. Fabricile Grodeck. Pădurile Grodeck.

Rămase o clipă gânditor, ca și cum le-ar fi cântărit pe toate.

— E o mare avere.

Spunea acest lucru cu un nesfârșit respect, cu un fel de teroare uimită.

— Nu știu ce are să se întâmple cu familia Grodeck și cu toată averea lor dacă intră pe mâna lui Gunther. Băiatul ăsta are să-i nimicească.

— E averea lui?

— Bine nu știu nici eu. Nimeni nu știe. Când familia Grodeck vrea să tacă, nu scoate nimeni niciun cuvânt de la ei. Se zice totuși că averea îi vine băiatului. Vedeți, când a murit tânără doamnă Grodeck…

— Mama lui Gunther?

— Da.

— E moartă?

— Da. De astă-vară.

Nora revăzu în gând portretul de pe etajeră și își aminti privirea intensă a băiatului. "Locuiește aici?" îl întrebase. Întrebarea i se părea acum dureroasă. Ar fi vrut să o poată șterge din memorie, ar fi vrut să-și ceară iertare.

Omul din față continua să povestească. În mod vădit, afacerile Grodeck îl pasionau.

— Când a murit, zic, tânără doamnă Grodeck, Gunther era la München. Se zicea că studiază pictura. L-au chemat în țară, dar îndată după înmormântare a plecat din nou. A fugit. Familia ar fi vrut să-l țină aici, să-l facă inginer… E nevoie de un inginer în familia Grodeck. O avere ca asta nu merge singură. Dar vă spun că băiatul e nebun. S-a urcat pe munte să clădească, în pădure, cabana pe care o știți. De atunci nimeni nu l-a mai văzut. Nu primește pe nimeni. De asta m-am și mirat când mi-ați spus că locuiți acolo. Nu-mi venea să cred. Dacă ar ști bătrânul Grodeck…

— Bătrânul Grodeck cine e?

— Tatăl lui Gunther.

— De ce-l numești pe el "bătrânul Grodeck", și pe soția lui "tânără doamnă Grodeck"?

Întrebarea îl surprinse, și un moment îl puse pe gânduri.

— Ai dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar așa li s-a spus întotdeauna. Der alte Grodeck 18 și Die junge Frau Grodeck 19 Nu știu de ce. La drept vorbind, nici ea nu era foarte tânără, nici el nu e prea bătrân. Erau veri primari când s-au luat. Pe ea tot Grodeck o chema ca domnișoară. Averea era a ei, și acuma se zice că-i rămâne lui Gunther. Deocamdată nu e primejdie. Câtă vreme băiatul e minor, tot bătrânul Grodeck face ce vrea… Pe urmă o să fie mai greu, da, da, pe urmă… Clipea des din ochii lui mici și își mângâia cu îngrijire barba roșcată.

— Dar cu Hagen ce e? întrebă Nora fără ocol. Omul râse din nou, cu râsul lui ciudat.

— Am spus eu că e ceva cu Hagen? Ați auzit ceva despre el? Ehei, multe s-or fi auzind, dar cine le crede…

Râdea drăcește, cu ochii mici sub sprâncenele stufoase, arcuite cu subînțeles.

Își luă toporul, pe care îl rezemase de scaun, și se ridică.

— Mă duc să-mi sparg butucii. Destul am vorbit pe ziua de azi.

De la S.K.V. Se deschidea prin pădure un drum lateral spre poiana Trei Fetițe, drum neted și regulat, cu bănci pe margini, ca o alee de parc. Zăpada acoperise acum totul, îngropând bănci și pietre. Drumul, pustiu, neumblat, abia se mai putea ghici printre brazi.

Panta era ușoară, abia simțită. Schiurile alunecau cu un foșnet mătăsos. Nu era nevoie de nicio frână, de niciun efort. Nora și Paul coborau la distanță mică unul de altul, în tăcere.

Cortina norilor cădea de o parte și de alta, cenușie, deasă, până jos, ca un zid. Brașovul, Râșnovul, întreaga Țară a Bârsei erau la dreapta lor, acoperite de aburi, dispărute în nori.

Plecaseră dimineața de la cabană spre nord și se întorceau acum pe la sud. Aproape că nu recunoșteau casa, văzută din spate, întărită cu metereze de zăpadă, ca o mică fortăreață. Faffner lătra mirat că aude zgomote dinspre pădurea pustie. Nora îl strigă, și câinele îi recunoscu. Venea spre ei înotând prin zăpadă, cu botul ridicat deasupra valurilor albe, zbătându-se parcă să nu se scufunde.

Gunther le ieși și el în întâmpinare. Era palid, părea obosit, dar ochii își păstrau o sclipire de tinerețe, care îi lumina întreaga față.

— Dacă ai fost bolnav, de ce umbli cu capul gol în frig? îi spuse Nora. Vrei să te cert?

— Nu e frig deloc. Dar ceartă-mă. Îmi face plăcere. Pe mine nu mă ceartă nimeni.

Râdea luminos, copilărește. Pe urmă deodată deveni abătut. Avea asemeni treceri neașteptate de expresie, de la mare exuberanță la tăcere.

— Trebuie să vă cer iertare pentru purtarea mea. Sunt o gazdă rău-crescută. Dar ieri n-am putut să cobor. Vă mulțumesc că ați rămas. Toată dimineața am fost neliniștit. Mi-era teamă că ați plecat, că nu vă mai întoarceți. Voiam să viu după voi, să vă caut, să vă chem înapoi. Nu știu unde mi-a ascuns Hagen schiurile… totdeauna mi le ascunde… Fără schiuri, pe zăpada asta mare, nu se poate umbla…

Era îmbrăcat într-o haină gri de sport, cu buzunare mari. "E prea tânăr pentru hainele lui", gândi Nora. Încerca din nou să și-l închipuie îmbrăcat într-o uniformă de liceu. S-ar fi potrivit mai bine cu figura lui de copil, cu părul blond, care-i cădea pe frunte și pe care-l ridica mereu cu un gest băiețesc de nerăbdare.

— Trebuie să mă ajutați să punem masa, zise el. Hagen e la Brașov. S-a dus după cumpărături. Diseară veți avea ziare și țigări.

— De masă mă ocup eu, hotărî Nora. Voi stați cuminte la locurile voastre.

"Cât e de femeie!" reflectă Paul. Devenea într-o singură clipă, cu ușurință, cu intimitate, "stăpâna casei". Părea să cunoască toate acele lucruri străine și s-ar fi spus că și de o cunosc. Tăia pâinea cu un aer casnic, de obișnuință familiară.

— De ce nu ne-ai spus că ești pictor? întrebă Nora pe Gunther în timpul mesei.

— Pentru că nu sunt.

Răspunsul băiatului era puțin răstit. Un val de sânge trecu peste fruntea lui palidă. Era în toată ființa lui o tresărire de mânie, de rezistență. Pe urmă, cu aceeași schimbare de expresie, fața i se lumină din nou, într-un zâmbet ironic.

— Nu, nu sunt. Am fost. Am vrut să fiu.

Se făcu tăcere. O tăcere grea, care ținu câteva lungi secunde și din care nu știau cum să iasă.

Faffner veni la timp să-i salveze.

— Îi e foame, săracul. Trebuie să-i dăm de mâncare.

După-masă, Nora rămase singură cu Gunther. Paul își pusese schiurile și făcea exerciții de viraj, nu departe de cabană. Îl luase pe Faffner cu el, ca să-i țină de urât.

Gunther, în fotoliul lui, lângă cămin, se juca mâzgălind cu creionul o foaie de bloc.

— Cred că te-am supărat, îi zise Nora. Te rog să mă ierți. Sunt întrebări stupide, care fac rău și nici măcar nu știm de ce.

Băiatul era calm. Desena, fără prea mare atenție, un profil de femeie, pe care îl lăsa mereu neterminat și îl începea din nou pe alt colț al hârtiei. Zâmbetul lui era lipsit acum și de tristețe, și de ironie.

— Trebuie să-ți spun ceva, zise el, dar promite-mi că n-ai să te sperii.

— Nu promit, dar am să încerc, glumi Nora.

— Alaltăseară, când ai venit, știi de ce ți-am deschis? Știi de ce te-am lăsat să intri?

Vocea îi era joasă, aproape șoptită. Întrebarea era pusă intens.

— Am crezut că ești mama. Înțelegi? Mama.

Arătă cu mâna spre portretul de pe etajeră, fără să întoarcă însă capul într-acolo. Nora veni și mai aproape de el. Ar fi vrut să-l mângâie.

— Știam bine că n-ai să te sperii. Crezi în fantome? Eu cred. Vezi, de când a murit mama, mereu o aștept. Mi se pare că va veni. Mă duc uneori la ferestre, deschid uneori ușa… Mă întreb de ce nu vine…

— Poate că este aici… spuse Nora simplu, fără să coboare glasul.

Înțelegea că despre acele lucruri trebuie să vorbească fără mister, cu familiaritate.

— Da… zise Gunther. Într-un anumit fel, este aici. Aici unde suntem noi: Hagen, Faffner, eu… Pe noi trei ne-a iubit… E aici, dar n-o văd. Aș vrea s-o văd, mi se pare că s-ar putea s-o văd… Ți-am spus că eu cred în fantome. Mă gândesc la rochiile ei lungi, mă gândesc la părul ei blond, pe care-l pieptăna puțin demodat, deși era așa de tânără.

Nora se duse spre etajeră și luă de acolo portretul. Îl privi de aproape cu multă atenție. Buzele erau slab desenate, fruntea înaltă, tristă ca a băiatului, părul ușor fluturător pe tâmple.

În colțul dejos al portretului era scris cu creionul: Mittwoch, den 5 Mai 1932. Gunther.

— Era o zi cu mult soare, spuse Gunther. Țiu foarte bine minte. Purta o rochie albă, prima ei rochie albă din vara aceea. Făcusem, în glumă, mai multe schițe fără importanță. Voiam să le arunc. Ea le-a oprit pe toate, și pe asta mi-a cerut s-o iscălesc. Îi plăcea să mă vadă desenând. Credea… credea că am talent. Credea că am să fiu pictor.

— Și nu mai vrei să fi?,

— Nu pot.

— Totuși, dacă a ținut ea… Poate că ar trebui, în amintirea ei…

Gunther se ridică din fotoliu cu o nouă izbucnire greu reținută.

Nora lovise încă o dată coarde oprite, porți închise.

Era uimitoare repeziciunea cu care băiatul acesta blond putea trece de la o expresie la alta, de la un sentiment la altul. Avea sufocări nervoase de o secundă, după care își regăsea luminosul lui zâmbet ironic.

— Știi ce este o cardiogramă?

Nora nu înțelese întrebarea și nu știu cum să răspundă.

— Stai să vezi, spuse Gunther.

Deschise un sertar, căută prin caiete, prin blocuri de desen și scoase de acolo un sul mic de hârtie, pe care îl desfăcu în fața ei.

Era o hârtie groasă, lucioasă, de copie fotografică, pe care se vedea un dreptunghi negru, străbătut de două linii albe subțiri, care urcau și coborau în zig-zag, descriind unghiuri mărunte. Părea să fie o inscripție de seismograf, așa cum ținea minte că văzuse la școală, în cărțile de geologie.

— Vezi liniile astea albe? Sunt bătăi de inimă.

Surâdea mereu. Vorbea fără neliniște, calm. După un moment de tăcere, adăugă:

— Bătăile mele de inimă.

Nora se gândi atunci la paloarea lui, la tresăririle lui nervoase, la acele subite schimbări de lumină și umbră pe figura lui de copil. Încercă să ia lucrurile cu ușurință, să nu insiste, să treacă peste ele.

— E o glumă, Gunther.

Îi spunea pe nume, fiindcă dintr-o dată îl simțea mai copil decât înainte, mai fără apărare.

El răspunse râzând, râs care nu avea nimic silit, nimic crispat.

— Sigur că e o glumă. Mai mult decât o glumă: o farsă. E cea mai teribilă farsă pe care puteam s-o joc familiei Grodeck.

Părea sincer amuzat de gândul acesta.

— Vezi, un pictor în familia Grodeck ar fi fost o rușine. Un cardiac în familia Grodeck este un scandal. Asta se întâmplă pentru prima oară de când există Grodecki pe pământ. Inima lor a bătut totdeauna bine. A fost o inimă exactă.

Cuvântul îl amuza. Îl găsise în momentul acela și îi făcea plăcere să-l repete.

— Da, da, o inimă exactă. O inimă care a bătut ca un ceasornic. Niciodată prea târziu, niciodată prea devreme. O inimă care bate un secol, două secole, trei secole și n-o întreabă nimeni nimic. Inimile Grodeck sunt garantate. Solide și discrete. Nu le aude nimeni.

Desfăcu din nou cardiograma și îi arătă cele două linii albe, care urcau și coborau. Urmărea cu degetul desenul lor fin, căderea lor ritmică.

— Vezi, unghiurile sunt mărunte și egale. Aproape egale. Dar dacă te uiți mai bine, bagi de seamă că din când în când linia sare puțin mai sus, și pe urmă cade puțin mai jos. Nu e mare lucru. O zecime de milimetru, poate nici atât… Dar e de ajuns. De ajuns ca să se audă.

Ridică deodată capul deasupra cardiogramei și o privi fix pe Nora.

— Dumneata n-o auzi? Eu da. Seara mai ales, noaptea mai ales. E ca un motor mic, ascuns. Când e liniște, în mijlocul nopții, mi se pare că se aude în toată casa. O inimă Grodeck care se aude… E de necrezut. Averile Grodeck s-au făcut cu tot ce vrei, dar nu cu inima. Cu stomacul, cu splina, cu rinichii, dar nu cu inima…

Înfășură sulul ca mai înainte și îl puse cu grijă la loc în sertar. Pe urmă veni din nou lângă cămin și se rezemă acolo, cu brațele deschise, gest care îl ajuta să respire.

Nora simțea că băiatul nu aștepta nici compasiune, nici încurajare. Era foarte liniștit, și ochii lui albaștri erau neasemănat de luminoși.

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă.

— Vreau să împlinesc 21 de ani.

Era, spunând aceste cuvinte, decis, îndârjit.

— Trebuie să împlinesc 21 de ani. Am unele socoteli de încheiat cu familia Grodeck. Dar mai întâi trebuie să împlinesc 21 de ani.

— Îi vei împlini, spuse Nora.

El fu zguduit de convingerea liniștită a cuvintelor ei. Deodată, privirea lui deveni intensă, rugătoare, plină de neliniște, plină de îndoială.

— Crezi? Spune, crezi?

— Sunt sigură, Gunther. Absolut sigură.

Hagen se întoarse târziu, pe întuneric. Îi așteptară toți trei, privind de sus, de la fereastra din turn, să-i vadă felinarul apărând de departe, în pădure.

Faffner dispăruse încă de cu ziuă, alergând spre vale.

— Îl simte venind, spuse Gunther. Totdeauna când se întoarce de la Brașov aleargă înaintea lui până la Ruia și-l așteaptă acolo. Într-o seară, Hagen a schimbat drumul și s-a întors pe la Prăpastia Lupului. Faffner a rămas toată noaptea la Ruia, urlând…

Acum îi vedeau venind pe amândoi prin zăpada mare: omul și câinele. Hagen trăgea după el o săniuță de scânduri, plină de pachete.

Le desfăcură cu toții în jurul mesei, curioși să afle ce e în ele. Erau lucruri care miroseau a oraș, a vitrine de iarnă, a sărbătoare. Gunther se uita la ele cu o plăcere de copil, le cântărea în mână, le privea la lumină, îi plăceau mai ales globurile colorate de sticlă, pentru pomul de Crăciun, lumânările roșii, sârmele de artificii.

Faffner dădea ocol mesei, mirosind lucrurile, adulmecându-le.

Singur Hagen era întunecat…

"Omul ăsta știe", se gândea Nora.