Autori > Mihail Sebastian
Accidentul - Capitolul 09
09.
Nora ramase cateva clipe �n prag, ezit�nd să intre. Era lumină, era cald. �și duse m�na la g�t, ca să-și ia fularul de l�nă, și nu-l găsi. "L-am pierdut, probabil, pe drum."
L�ngă fereastră erau o masă și o lampă cu glob alb. Cineva ședea acolo �ntr-un fotoliu și o privea, iar �n picioare, puțin �n umbră, era omul eu felinarul. "Ar trebui să-l stingă", g�ndi Nora, uit�ndu-se spre acea lumină, care �ncă ardea. Pe masă era un cuțit, o carte cu scoarțe galbene și un ceas care arăta o oră imposibilă: 9 și 10. Se uită cu atenție la fiecare obiect �n parte.
� Ceasul ăsta stă, spuse ea și �l arătă cu degetul, fără să știe cui.
Pe urmă se prăbuși, d�ndu-și seama că se prăbușește și mai av�nd timpul să-și spună: "Ar trebui să nu cad, ar trebui să nu pl�ng". Pl�ngea �n hohote, cu capul �n m�ini, cu lacrimi fierbinți, pe care le simțea arz�nd pe obrajii �nghețați, pe degetele �nțepenite.
Auzea pași apropiindu-se, voci care se opreau deasupra ei. Cineva o m�ng�ia pe părul plin de zăpadă.
Un glas t�năr șoptea cuvinte puțin c�ntate, ca �ntr-un vers:
"Wanderer tritt still herein;
Schmerz, versteinerte die Schwelle.
Se opri un moment din pl�ns, ca să audă mai bine și să �nțeleagă, dar lacrimile, o clipă ținute �n loc, izbucniră iar, ca �ntr-o nouă cădere.
Două brațe puternice o ridicau de jos, cineva trăgea un fotoliu spre cămin.
Ca prin ceață, �ntrezărea �n gura căminului butuci mari de jar arz�nd fără zgomot. M�ini atente, sigure �i scoteau tunica udă de zăpadă și �i puneau pe umeri o haină groasă de catifea � poate o haină de v�nătoare - care mirosea slab a foi de tutun.
Nora deschise ochii. Avea la picioarele ei un băiat t�năr, care o privea probabil de mai multă vreme, �n tăcere.
� Sie haben wahrscheinlich den Weg verloren. Wohin gingen Sie denn? Von wo kommen Sie denn?
Nora nu răspunse nimic. Băiatul avea ochi albaștri-deschiși, o frunte �naltă, tristă, luminată de văpaia focului din cămin și un z�mbet puțin ironic. "E un copil", g�ndi ea și �ntoarse capul să găsească pe altcineva �n acea casă străină, pe cineva căruia să-i poată cere iertare pentru cele �nt�mplate. Dar nu mai era nimeni, nici măcar omul cu felinarul.
� Nu trebuie să vă fie frică. Sunteți aici la adăpost. Aveți nevoie de odihnă. Dacă vreți, puteți dormi.
Vorbea de astă dată rom�nește, cu accent săsesc, dar fără apăsare, cu un fel de �nt�rziere, care desfăcea silabele una c�te una.
Se ridicase �n picioare. Acum, c�nd nu mai era �n bătaia flăcărilor, fruntea �i era palidă, dar ochii � mereu vioi, �n albastrul lor copilăros.
Nora �și aminti că văzuse din prag un ceas, dar nu mai ținea minte unde și �l căută cu privirea.
� C�t să fie oare ceasul?
� Nouă jumătate.
Ea repetă cuvintele, fără să le �nțeleagă. "Nouă jumătate"� Ce fel de nouă jumătate?� Avea �n privire o neliniște care aștepta răspuns, care cerea ajutor.
El se �nclină din nou spre ea și o privi drept �n ochi, vorbindu-i rar și scutur�nd-o ușor de umeri, ca și cum ar fi vrut s-o trezească din somn.
� E nouă jumătate seara. Mă auzi? Este joi, 20 decembrie 1934, e seară și e ora nouă jumătate.
Nora �și duse m�inile la t�mple, ca să-și adune g�ndurile.
� E de necrezut. Aveam impresia că am rătăcit ore �ntregi. Mi se părea că trebuie să fie foarte t�rziu, că noaptea e pe sf�rșite�
Se opri cu un gest de amețeală, de nedumerire� Băiatul din fața ei o asculta mereu. Nora continuă cu oarecare greutate, cu o voce pe care nu și-o recunoștea.
� Veneam de la cabana Turingului. E lume multă acolo. Ieșisem să mă plimb, să respir, să fiu singură. C�nd am vrut să mă �ntorc, n-am mai găsit drumul. Mi-au alunecat schiurile, am căzut. Aveam cu mine o lanternă, care s-a spart sau, poate, s-a pierdut� Pe urmă nu știu ce a mai fost. Am mers, am mers�
Rămase c�tva timp tăcută, și pe urmă �ntrebă cu oarecare neliniște:
� E departe?
� Ce?
� Cabana Turingului.
� C�teva sute de metri.
� Ar putea cineva să mă �nsoțească p�nă acolo, sau să-mi arate drumul?
� Se �nțelege că da, dar nu credeți că e mai bine să răm�neți aici? Cel puțin p�nă m�ine dimineață?
Nora citi �n privirea lui anumită �ngrijorare, puțină compasiune, deși un z�mbet ușor de ironie persista �ncă. "�n ce hal trebuie să fiu, Doamne!"
� Nu vreau să vă sperii dar cred că aveți nevoie de odihnă. Este sus o cameră liberă. Am spus să se facă foc.
Nora �și trecu �ncet m�na dreaptă pe frunte, pe obraji.
� Aveți o oglindă?
� Am spus că nu vreau să vă sperii și v-am speriat. Nu e nimic grav. O zg�rietură pe t�mpla dreaptă și alta aici, pe frunte. A curs puțin s�nge. Să căutăm vată și alcool.
� Am eu �n rucsacul meu. Dar e sus la Turing.
� Trimitem pe cineva să-l aducă.
Nora rămase un moment la �ndoială, gata să primească, dar pe urmă refuză.
� Nu, nu pot să răm�n.
� De ce?
� Pentru că nu sunt singura. Am plecat fără să spun că plec. Trebuie să mă �ntorc. Poate a băgat de seamă că lipsesc, poate mă caută�
� Soțul dumneavoastră?
Nora se uită la el, surprinsă de acel cuv�nt, pe care nu-l g�ndise niciodată și care acum �i făcea imposibil orice răspuns. "Pot eu să-i spun copilului ăstuia, pot eu să-i spun�"
El nu o lăsă să-și termine g�ndurile.
� Vă cer iertare pentru �ntrebarea mea stupidă. Dar oricine ar fi, să vie aici.
Avea o neașteptată siguranță �n gest. Trecuse peste acel moment penibil cu o discreție de om bătr�n. Numai o ușoară roșeață pe fruntea p�nă atunci palidă �l trăda pe adolescent. "�n ce clasă o fi?" se �ntrebă Nora. Purta un pulover roșu cu m�neci lungi, și la g�t o eșarfă de l�nă, tot roșie, dar de un roșu-�nchis, aproape negru.
Părul blond, tăiat pe t�mple scurt, nemțește, �i cădea �n față pe frunte. "Trebuie să-i stea bine �n uniforma lui de liceu."
Pe o ușă laterală intră �n momentul acela omul cu felinarul. Nora �l recunoscu după statura lui �naltă de uriaș. Aducea pe brațe c�țiva butuci pentru foc. Era �mbrăcat cu un surtuc v�nătoresc, �nchis p�nă sus, ca o haină neagră de pastor. �n picioare avea cizme �nalte, iar pe umeri o curioasă pelerină de stofă cenușie, largă, cu o glugă lăsată pe spate.
Băiatul blond �i vorbea �ntr-o limbă pe care Nora n-o �nțelegea. Vocalele erau greoaie și surde. Poate olandeză, poate un dialect flamand� El r�se de aceste presupuneri.
� O! nein! Es ist nur s�chsisch. Wir beide sprechen immer s�chsisch.
Dar omul cu felinarul �nțelegea rom�nește, ba și vorbea cu oarecare greutate, destul de limpede �nsă. Nora �i explică unde va găsi rucsacul ei și ce trebuie să spună domnului care doarme la Turing-Club, �n dormitorul comun, pe patul numărul 15.
"Ar trebui să-i scriu c�teva cuvinte, se g�ndea ea. Poate că nu va voi să vină."
Dar omul cu pelerina cenușie �și ridicase gluga și plecase. Se auzeau �ncă cizmele lui afară.
� Mă numesc Gunther Grodeck, spuse băiatul cel blond c�nd rămaseră singuri. Am 21 de ani. Sau, ca să spun drept, nu-i am �ncă.
Tăcu un moment, cu o neașteptată �ntunecare, și șopti:
� Din nefericire, �ncă un. Pe urmă se scutură din această tristețe și adăugă scurt, cu �nd�rjire, ca și cum ar fi amenințat pe cineva: Dar �i voi avea!
Nora z�mbi.
� C�nd?
� �n martie. La sf�rșitul lui martie.
� Să avem deci răbdare. De ce să ne grăbim? E urgent?
O paloare străvezie trecea peste figura lui, fără să-i acopere �nsă ochii, rămași clari.
� Trebuie să vă fie foame, spuse el cu vădita voință de a schimba vorba. Vă rog să mă iertați că nu v-am �ntrebat p�nă acum. Mă duc să văd ce se poate găsi.
Ar fi vrut să-l oprească ("Nu, nu mi-e foame, mi-a fost, mi-a trecut�), dar el ieșise din cameră, lăs�nd-o singură.
Era o odaie mare, cu pereții luminoși, albi și cu grinzi negre, fumurii. Pe un perete era o scoarță roșie și două carabine vechi. Fotoliile și un divan erau făcute dintr-o cretonă �nflorată, de culori deschise, și tot din aceeași cretonă erau și perdelele la ferestre. Căminul era țărănesc, cu vatra deschisă larg, parcă ar fi fost o ușă de intrare spre altă �ncăpere. �ntreaga odaie semăna �n același timp cu o cabană de v�nătoare și cu un hol.
Pe o etajeră erau c�teva cărți nemțești și un portret de femeie desenat �n creion. Desenul era fin, estompat, parcă puțin șters de vreme.
Gunther, revenind �n cameră, o găsi pe Nora �n fața acelui portret.
� E mama, zise el.
� Locuiește aici?
Băiatul tăcu o clipă. Pe urmă, ca �ntors din depărtate g�nduri, spuse:
� Aici locuiesc numai eu cu Hagen.
� Hagen? �ntrebă Nora, neștiind despre cine e vorba.
� Hagen e omul care v-a deschis. Omul cu pelerina neagră. Trebuie să-l cunoașteți din nume. Nu vă amintiți? din Niebelungi? Din G�tterd�mmerung 15? �ntunecatul Hagen!
� E numele lui?
� E numele pe care i l-am dat eu. Cred că i se potrivește. Vă rog să nu-i spuneți altfel. Aici pe munte, toată lumea știe că-l cheamă așa.
� Aici pe munte� repetă Nora g�nditoare. La drept vorbind, nici nu știu bine unde mă aflu. Știam că există pe tot muntele numai două cabane. Despre casa asta nu mi-a vorbit nimeni.
� Pentru că n-o știe aproape nimeni. Am clădit-o astă-toamnă. C�nd a căzut prima zăpadă, �n noiembrie, nici un eram gata. Nici acum nu suntem cu totul gata.
Seara, pe �ntuneric, nu se prea bagă de seamă, dar m�ine dimineață o să vedeți că lipsesc multe lucruri. Poate o vom termina la primăvară, dacă va mai fi nevoie de ea. Da, poate�
Din nou era �n expresia lui ceva �nd�rjit, ca o amenințare adresată cuiva nevăzut. Pe urmă z�mbetul lui ironic aduse puțină pace pe acea figură de copil �ng�ndurat.
� Trebuie să știți că aici nu intră nimeni. Vreau să spun că nu primim pe nimeni. Faffner nu ne-ar lăsa.
� Faffner?
� Faffner e c�inele meu. L-ați văzut poate adineauri afară. E un c�ine mare, ciobănesc. Mă �ntreb de ce nu v-a atacat.
� Vă pare rău?
� Nu. Am �ncredere �n el. �n familia noastră, �n familia Grodeck, Faffner și cu mine avem aceleași antipatii. Faffner urăște oamenii pe care �i urăsc.
Avea, sub paloarea lui de copil, m�nii scurte, intense, care nu durau dec�t o secundă și se stingeau apoi �ntr-o mare tristețe.
� Trec zile �ntregi, zise Gunther, �n care nu auzim nicio voce străină, nu vedem niciun om străin.
� Totuși, ziceai că nu sunteți departe de cabana Turingului.
� Nu departe, dar bine ascunși. Cunoașteți Dreim�derlwiese?
� Poiana Trei Fetițe?
� Dacă vreți� Eu �i spun pe numele ei săsesc. Așa m-am obișnuit. Ei bine, cabana mea e ceva mai sus, spre nord, nord-vest.
� Nu se poate! exclamă Nora.
� De ce nu se poate?
� Pentru că nu mai �nțeleg nimic� Mă credeam cu totul �n cealaltă parte a muntelui, pe celălalt versant. C�nd am plecat, știu bine că am luat-o spre v�rf, cu g�ndul să caut drumul care coboară la Timiș. Nu �nțeleg cum am ajuns aici.
� Rătăcind.
Nora repetă cuv�ntul după el.
� Da� Rătăcind�
Gunther luă un creion și un bloc de h�rtie și se apropie de Nora.
� Mi se pare că tot nu sunteți lămurită. Iată! Să zicem că aici e cabana S.K.V., aici cabana T.C.R., aici Dreim�derlwiese�
Creionul lui trăgea linii subțiri pe h�rtie. Nora urmărea cu atenție mica hartă improvizată.
� Ei bine, dacă unim cu c�te o linie dreaptă cele trei puncte avem un triunghi, și cam �n mijlocul acestui triunghi, iată, aici, este cabana noastră.
Afară, sub fereastră, c�inele m�r�ia.
� Se �ntoarce Hagen, zise Gunther.
� Singur? �ntrebă Nora cu o teamă pe care nu o putea ascunde.
� Nu. Dacă ar fi singur, Faffner nu s-ar fi trezit din somn. Mai este cineva.
Ascultară am�ndoi �n tăcere pași care se apropiau. Gunther era rezemat de cămin, cu brațele deschise. Se uita spre ușă și spuse, cu un glas șoptit, pe care Nora �și aminti a-l mai fi auzit �n acea seară:
"Mancher auf der Wanderschaft
Kommt aus Tour auf dunklen Pfaden�"
Auf dunklen Pfaden� Pe �ntunecate cărări�
"�ntr-adevăr, g�ndea Nora privindu-l pe Paul, care intrase; �ntr-adevăr, nimeni nu vine dintr-o mai ad�ncă noapte, pe mai �ntunecate cărări dec�t omul ăsta."
Merse spre el, ca să-l �nt�mpine.
� Dacă ai ști c�te s-au �nt�mplat!
I se părea că nu l-a văzut de mult, că-l regăsește după o lungă despărțire și ar fi vrut să poată face pentru el ceva � un gest de tandrețe, unul de recunoaștere, un semn de �nțelegere � dar tăcerea lui o descuraja.
�l luă de braț, ca să-l prezinte lui Gunther; băiatul �nsă ieșise fără să spună vreun cuv�nt și �i lăsase singuri.
� Vino aici, l�ngă foc, Paul.
�l sili să șadă �n fotoliu.
� Ce obosit ești! Trebuie să mă urăști. Te port de at�tea ceasuri prin pădure, prin zăpadă. De c�te ore umblăm? Mi se pare că sunt zile și nopți de c�nd am plecat. Spune, mă urăști, nu-i așa?
El rămăsese cu ochii ațintiți asupra flăcărilor din cămin.
� Nu, Nora. Aș vrea să țină mereu. Aș vrea să nu mă �ntorc niciodată. �ntinse m�na dreaptă spre flacăra din cămin, ca și cum ar fi vrut s-o prindă �ntre degetele lui deschise. Mă tem de un singur lucru: că nu e adevărat� că n-am plecat� că totul se petrece �n vis� pădurea, muntele, noaptea� că totul nu e dec�t un vis, din care s-ar putea să mă trezesc.
Vorbea �n șoapte, ca și cum s-ar fi temut ca propriile lui cuvinte să nu tulbure acest vis.
� Uită-te la flacăra asta care arde� Seamănă ea cu o flacără adevărată? Unde ai mai văzut, dec�t �n vis, o flacără așa de albastră, așa de ușoară� Uite, trec cu degetele prin ea, și nu arde.
Nora, cu o mișcare vie, �l prinse de m�nă și �l opri la timp.
� Paul, tu ai febră. Nu știi ce vorbești. Trebuie să te culci, să dormi.
El părea că nici n-o aude și continua să vorbească cu același glas �năbușit.
� C�nd a venit omul acela cu pelerină neagră și m-a bătut pe umăr și mi-a spus să viu cu el, nu l-am �ntrebat nimic, dar �ncă o dată mi s-a părut că totul se �nt�mplă �n vis.
�și ridică ochii spre ea.
� Și tu, Nora, nu ești și tu cu mine, �n același vis? De unde e rana asta la t�mplă? De unde s�ngele ăsta pe frunte? Ești sigură, spune, ești sigură că nu ne �nșelăm? Ești sigură că e adevărat?
� Vrei să fie adevărat? �l �ntrebă ea �n șoaptă.
� Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă �ntorc.
� Unde?
El făcu un gest vag cu m�na, arăt�nd ceva dincolo de fereastră, dincolo de noapte�
Erau la masă toți trei, tăcuți. Se auzea numai pasul greu al lui Hagen, care le aducea p�ine și vin. Un butuc de jar se prăbuși �n cămin cu un zgomot surd. �ntoarseră toți trei capetele �ntr-acolo: flăcările, un moment �nviorate, se linișteau ușoare pe o grămadă arzătoare de cărbuni și cenușă.
De afară, sub fereastră, se auzea o răsuflare grea, ca de urs.
� E Faffner, spuse Gunther. Nu poate să doarmă.
Simte că se �nt�mplă ceva neobișnuit.
Era la masă �ntre Nora și Paul. Se uita la unul și la celălalt cu o privire gravă, �n care ochii lui albaștri �și pierdeau z�mbetul.
� Mi-ar fi greu �ntr-adevăr să vă spun c�t de neobișnuită este venirea voastră aici� c�t e de neobișnuită pentru noi trei, pentru Hagen, pentru Faffner, pentru mine�
Se ridică de la masă, se duse spre fereastră și rămase acolo c�tva timp, cu fruntea lipită de geam, uit�ndu-se afară, �n noapte.
Cu o voce schimbată, spuse ca pentru el, șoptind, parcă ar fi fost un desc�ntec:
"Wanderer tritt still herein;
Schmerz versteinerte die Schwelle.
Da ergl�nzt �n reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein"
Se lăsă apoi o tăcere ad�ncă, după care Nora �l �ntrebă, tot �n șoapte;
� Ce este?
� Un poem. A fost scris mai demult, de un austriac t�năr, mort �n război. Se cheamă Ein Winterobend� O seară de iarnă�
� Din nefericire, �ncă un. Pe urmă se scutură din această tristețe și adăugă scurt, cu �nd�rjire, ca și cum ar fi amenințat pe cineva: Dar �i voi avea!
Nora z�mbi.
� C�nd?
� �n martie. La sf�rșitul lui martie.
� Să avem deci răbdare. De ce să ne grăbim? E urgent?
O paloare străvezie trecea peste figura lui, fără să-i acopere �nsă ochii, rămași clari.
� Trebuie să vă fie foame, spuse el cu vădita voință de a schimba vorba. Vă rog să mă iertați că nu v-am �ntrebat p�nă acum. Mă duc să văd ce se poate găsi.
Ar fi vrut să-l oprească ("Nu, nu mi-e foame, mi-a fost, mi-a trecut�), dar el ieșise din cameră, lăs�nd-o singură.
Era o odaie mare, cu pereții luminoși, albi și cu grinzi negre, fumurii. Pe un perete era o scoarță roșie și două carabine vechi. Fotoliile și un divan erau făcute dintr-o cretonă �nflorată, de culori deschise, și tot din aceeași cretonă erau și perdelele la ferestre. Căminul era țărănesc, cu vatra deschisă larg, parcă ar fi fost o ușă de intrare spre altă �ncăpere. �ntreaga odaie semăna �n același timp cu o cabană de v�nătoare și cu un hol.
Pe o etajeră erau c�teva cărți nemțești și un portret de femeie desenat �n creion. Desenul era fin, estompat, parcă puțin șters de vreme.
Gunther, revenind �n cameră, o găsi pe Nora �n fața acelui portret.
� E mama, zise el.
� Locuiește aici?
Băiatul tăcu o clipă. Pe urmă, ca �ntors din depărtate g�nduri, spuse:
� Aici locuiesc numai eu cu Hagen.
� Hagen? �ntrebă Nora, neștiind despre cine e vorba.
� Hagen e omul care v-a deschis. Omul cu pelerina neagră. Trebuie să-l cunoașteți din nume. Nu vă amintiți? din Niebelungi? Din G�tterd�mmerung 15? �ntunecatul Hagen!
� E numele lui?
� E numele pe care i l-am dat eu. Cred că i se potrivește. Vă rog să nu-i spuneți altfel. Aici pe munte, toată lumea știe că-l cheamă așa.
� Aici pe munte� repetă Nora g�nditoare. La drept vorbind, nici nu știu bine unde mă aflu. Știam că există pe tot muntele numai două cabane. Despre casa asta nu mi-a vorbit nimeni.
� Pentru că n-o știe aproape nimeni. Am clădit-o astă-toamnă. C�nd a căzut prima zăpadă, �n noiembrie, nici un eram gata. Nici acum nu suntem cu totul gata.
Seara, pe �ntuneric, nu se prea bagă de seamă, dar m�ine dimineață o să vedeți că lipsesc multe lucruri. Poate o vom termina la primăvară, dacă va mai fi nevoie de ea. Da, poate�
Din nou era �n expresia lui ceva �nd�rjit, ca o amenințare adresată cuiva nevăzut. Pe urmă z�mbetul lui ironic aduse puțină pace pe acea figură de copil �ng�ndurat.
� Trebuie să știți că aici nu intră nimeni. Vreau să spun că nu primim pe nimeni. Faffner nu ne-ar lăsa.
� Faffner?
� Faffner e c�inele meu. L-ați văzut poate adineauri afară. E un c�ine mare, ciobănesc. Mă �ntreb de ce nu v-a atacat.
� Vă pare rău?
� Nu. Am �ncredere �n el. �n familia noastră, �n familia Grodeck, Faffner și cu mine avem aceleași antipatii. Faffner urăște oamenii pe care �i urăsc.
Avea, sub paloarea lui de copil, m�nii scurte, intense, care nu durau dec�t o secundă și se stingeau apoi �ntr-o mare tristețe.
� Trec zile �ntregi, zise Gunther, �n care nu auzim nicio voce străină, nu vedem niciun om străin.
� Totuși, ziceai că nu sunteți departe de cabana Turingului.
� Nu departe, dar bine ascunși. Cunoașteți Dreim�derlwiese?
� Poiana Trei Fetițe?
� Dacă vreți� Eu �i spun pe numele ei săsesc. Așa m-am obișnuit. Ei bine, cabana mea e ceva mai sus, spre nord, nord-vest.
� Nu se poate! exclamă Nora.
� De ce nu se poate?
� Pentru că nu mai �nțeleg nimic� Mă credeam cu totul �n cealaltă parte a muntelui, pe celălalt versant. C�nd am plecat, știu bine că am luat-o spre v�rf, cu g�ndul să caut drumul care coboară la Timiș. Nu �nțeleg cum am ajuns aici.
� Rătăcind.
Nora repetă cuv�ntul după el.
� Da� Rătăcind�
Gunther luă un creion și un bloc de h�rtie și se apropie de Nora.
� Mi se pare că tot nu sunteți lămurită. Iată! Să zicem că aici e cabana S.K.V., aici cabana T.C.R., aici Dreim�derlwiese�
Creionul lui trăgea linii subțiri pe h�rtie. Nora urmărea cu atenție mica hartă improvizată.
� Ei bine, dacă unim cu c�te o linie dreaptă cele trei puncte avem un triunghi, și cam �n mijlocul acestui triunghi, iată, aici, este cabana noastră.
Afară, sub fereastră, c�inele m�r�ia.
� Se �ntoarce Hagen, zise Gunther.
� Singur? �ntrebă Nora cu o teamă pe care nu o putea ascunde.
� Nu. Dacă ar fi singur, Faffner nu s-ar fi trezit din somn. Mai este cineva.
Ascultară am�ndoi �n tăcere pași care se apropiau. Gunther era rezemat de cămin, cu brațele deschise. Se uita spre ușă și spuse, cu un glas șoptit, pe care Nora �și aminti a-l mai fi auzit �n acea seară:
"Mancher auf der Wanderschaft
Kommt aus Tour auf dunklen Pfaden�"
Auf dunklen Pfaden� Pe �ntunecate cărări�
"�ntr-adevăr, g�ndea Nora privindu-l pe Paul, care intrase; �ntr-adevăr, nimeni nu vine dintr-o mai ad�ncă noapte, pe mai �ntunecate cărări dec�t omul ăsta."
Merse spre el, ca să-l �nt�mpine.
� Dacă ai ști c�te s-au �nt�mplat!
I se părea că nu l-a văzut de mult, că-l regăsește după o lungă despărțire și ar fi vrut să poată face pentru el ceva � un gest de tandrețe, unul de recunoaștere, un semn de �nțelegere � dar tăcerea lui o descuraja.
�l luă de braț, ca să-l prezinte lui Gunther; băiatul �nsă ieșise fără să spună vreun cuv�nt și �i lăsase singuri.
� Vino aici, l�ngă foc, Paul.
�l sili să șadă �n fotoliu.
� Ce obosit ești! Trebuie să mă urăști. Te port de at�tea ceasuri prin pădure, prin zăpadă. De c�te ore umblăm? Mi se pare că sunt zile și nopți de c�nd am plecat. Spune, mă urăști, nu-i așa?
El rămăsese cu ochii ațintiți asupra flăcărilor din cămin.
� Nu, Nora. Aș vrea să țină mereu. Aș vrea să nu mă �ntorc niciodată. �ntinse m�na dreaptă spre flacăra din cămin, ca și cum ar fi vrut s-o prindă �ntre degetele lui deschise. Mă tem de un singur lucru: că nu e adevărat� că n-am plecat� că totul se petrece �n vis� pădurea, muntele, noaptea� că totul nu e dec�t un vis, din care s-ar putea să mă trezesc.
Vorbea �n șoapte, ca și cum s-ar fi temut ca propriile lui cuvinte să nu tulbure acest vis.
� Uită-te la flacăra asta care arde� Seamănă ea cu o flacără adevărată? Unde ai mai văzut, dec�t �n vis, o flacără așa de albastră, așa de ușoară� Uite, trec cu degetele prin ea, și nu arde.
Nora, cu o mișcare vie, �l prinse de m�nă și �l opri la timp.
� Paul, tu ai febră. Nu știi ce vorbești. Trebuie să te culci, să dormi.
El părea că nici n-o aude și continua să vorbească cu același glas �năbușit.
� C�nd a venit omul acela cu pelerină neagră și m-a bătut pe umăr și mi-a spus să viu cu el, nu l-am �ntrebat nimic, dar �ncă o dată mi s-a părut că totul se �nt�mplă �n vis.
�și ridică ochii spre ea.
� Și tu, Nora, nu ești și tu cu mine, �n același vis? De unde e rana asta la t�mplă? De unde s�ngele ăsta pe frunte? Ești sigură, spune, ești sigură că nu ne �nșelăm? Ești sigură că e adevărat?
� Vrei să fie adevărat? �l �ntrebă ea �n șoaptă.
� Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă �ntorc.
� Unde?
El făcu un gest vag cu m�na, arăt�nd ceva dincolo de fereastră, dincolo de noapte�
Erau la masă toți trei, tăcuți. Se auzea numai pasul greu al lui Hagen, care le aducea p�ine și vin. Un butuc de jar se prăbuși �n cămin cu un zgomot surd. �ntoarseră toți trei capetele �ntr-acolo: flăcările, un moment �nviorate, se linișteau ușoare pe o grămadă arzătoare de cărbuni și cenușă.
De afară, sub fereastră, se auzea o răsuflare grea, ca de urs.
� E Faffner, spuse Gunther. Nu poate să doarmă.
Simte că se �nt�mplă ceva neobișnuit.
Era la masă �ntre Nora și Paul. Se uita la unul și la celălalt cu o privire gravă, �n care ochii lui albaștri �și pierdeau z�mbetul.
� Mi-ar fi greu �ntr-adevăr să vă spun c�t de neobișnuită este venirea voastră aici� c�t e de neobișnuită pentru noi trei, pentru Hagen, pentru Faffner, pentru mine�
Se ridică de la masă, se duse spre fereastră și rămase acolo c�tva timp, cu fruntea lipită de geam, uit�ndu-se afară, �n noapte.
Cu o voce schimbată, spuse ca pentru el, șoptind, parcă ar fi fost un desc�ntec:
"Wanderer tritt still herein;
Schmerz versteinerte die Schwelle.
Da ergl�nzt �n reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein"
Se lăsă apoi o tăcere ad�ncă, după care Nora �l �ntrebă, tot �n șoapte;
� Ce este?
� Un poem. A fost scris mai demult, de un austriac t�năr, mort �n război. Se cheamă Ein Winterobend� O seară de iarnă�
Și �ntorc�ndu-se spre ei, �i �ntrebă:
- Nu vi se pare că seamănă cu seara aceasta?
- Nu vi se pare că seamănă cu seara aceasta?
Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20
Aceasta pagina a fost accesata de 758 ori.