Autori > Alexandr Puskin
Catre Ovidiu
Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi,
Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi
Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este.
Cu jale-n plâns slăvit-ai tu locurile-aceste.
Se mai aude lira-ţi sunând precum suna,
Şi-i plin ţinutul încă de amintirea ta.
Tu mi-ai săpat în minte, cu vorba mişcătoare,
A bardului pustie şi cruntă-ntemniţare,
Sub bolta-nceţoşată, sub geruri şi zăpezi,
Sub vara ce pe câmpuri puţină vreme-o vezi:
Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă,
Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă:
Vedeam corăbioara-ţi pe frământatul val
Cu ancora zbârlită lângă-un sălbatic mal;
Pe tine-aici te-aşteaptă o răsplătire sumbră,
Colina-i fără vie, câmpia fără umbră;
Pentru prăpăd războinic născuţi între nămeţi,
Cumpliţii sciţi, în pâlcuri, cu suliţi şi săgeţi,
S-ascund pe după Istru, pândind vreo nouă pradă;
Sunt gata peste sate ca trăsnetul să cadă.
Ei nu cunosc oprelişti: pe valuri ei plutesc,
Pe gheaţa sunătoare netemător păşesc.
Tu însuţi, o, Nasone (ce soartă nefirească!),
Dispreţuind de tânăr vâltoarea ostăşească,
Deprins cu roze fruntea să ţi-o împodobeşti,
Şi viaţa-n desfătare senină să-ţi trăieşti.
Acum îţi va fi fruntea de coif împovărată,
Păstrând alături spada de lira-nspăimântată.
Nici fiică, nici soţie, prieteni devotaţi,
Nici muzele amice din anii-ndepărtaţi,
N-or să aline bardu-n exilul său amarnic;
Ţi-a fost de graţii versul încununat zadarnic,
Zadarnic tinereţea te ştie pe de rost.
Nici gloria, nici jalea, nici anii care-au fost,
Pe-Octavian, nici cântul să-l mişte nu-i în stare;
A bătrâneţii zile s-or îneca-n uitare.
Italia de aur pe tine te-a născut,
Între barbari eşti singur, şi eşti necunoscut.
Ecoul ţării tale nu-l prinzi de nicio parte,
Nefericit cu totul scrii celor de departe:
Redaţi-mi iar oraşul cel sfânt şi strămoşesc,
Şi-a parcului meu umbră când arborii foşnesc!
Amici, lui August spuneţi de rugămintea-mi, până
Înlăturaţi cu lacrimi osânditoarca-i mână!
Dar dacă fără milă e mâniosul zeu,
Şi-n veci, măreaţă Romă, nu te-oi mai vede eu,
Am cea din urmă rugă în soarta mea cumplită:
Coşciugu-mi să-l primească Italia iubită!”
Ce inmă de gheaţă, ce crud dispreţ, nestins,
Va cuteza să mustre tristeţea şi-ai tău plâns?
Şi ce trufaş citi-va făr’ de înduioşare
Cele din urmă cioturi ce tu le-ai scris, prin care
Zadarnicul tău geamăt trecut urmaşilor?
Eu, slav cu firea aspră, n-am plâns tânguitor,
Dar, l-nţeleg prea bine. ’N voita-mi surghiunire,
Nemulţumit de mine, de viaţă, omenire,
Cu sufletul nostalgic, eu nu demult am fost
Pe locurile care ţi-erau trist adăpost,
Aici, -nviind prin tine a gândului visare,
Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare,
Şi tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis,
Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,
Surghiunul tău privirea mi-o atrăgea în taină,
Deprinsă-a fost cu Nordul, cu-nzăpezita-i haină,
Aici, mult timp lumină-i, dar ziua greu ţi-o treci,
Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.
De-abia aduşii struguri pe scitice meleaguri
Sclipirea purpurie şi-o picură-n şiraguri.
Pe şesuriie ruse decembrie ningea,
Zăpada argintie pe sloiuri se-aşternea;
Acolo era iarnă; aici, primăvăratic,
Un soare cald deasupră-mi aluneca molatic;
Pe şes mijea verdeaţa, şi sub al zilei crug,
Pe slobodele câmpuri ieşise-ntâiul plug;
Sufla o adiere ce se răcea spre seară;
O pojghiţă de gheaţă se aşternea uşoară,
Ca un cleştar, pe unda din iazul nemişcat.
Mi-am amintit sfiala cu care-ai încercat,
În ziua ce-a-nsemnat-o cântarea-ţi inspirată,
Când, în nedumerire, pentru întâia dată,
Pe-ncremenite unde păşeai: în faţa mea
Pe gheaţa lunecoasă aievea îmi părea
Că umbra ta pluteşte... şi jalnice suspine,
De despărţire parcă, pluteau până la mine.
Te mângâie, Ovidiu! Tu lauri porţi, măreţ!
Vai, eu, pierdut în gloată, voi fi un cântăreţ
Necunoscut de tineri, când vremea s-o prelinge,
Şi, jertfă-ntunecoasă, talentul meu s-o stinge
În viaţa cu o slavă apusă prea *ând!...
Dar dacă despre mine vreun strănepot, aflând,
Veni-va de departe, mânat de o scânteie,
Lângă cenuşa-ţi sacră de urma mea să deie,
Din beznele uitării veni-va umbra mea,
Şi, recunoscătoare, alături o să-i stea;
Cu drag apoi de dânsul o să-mi aduc aminte...
Prin lume o legendă va merge înainte:
Ca tine, prins de vrajba lumescului şuvoi,
Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.
Cu nordica mea liră trezind singurătatea,
În zilele când grecul chemându-şi libertatea
Pe ţărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;
Şi nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.
Dar văi şi culmi străine, nemărginirea sură,
Şi paşnicele muze, prielnice îmi fură.
Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi
Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este.
Cu jale-n plâns slăvit-ai tu locurile-aceste.
Se mai aude lira-ţi sunând precum suna,
Şi-i plin ţinutul încă de amintirea ta.
Tu mi-ai săpat în minte, cu vorba mişcătoare,
A bardului pustie şi cruntă-ntemniţare,
Sub bolta-nceţoşată, sub geruri şi zăpezi,
Sub vara ce pe câmpuri puţină vreme-o vezi:
Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă,
Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă:
Vedeam corăbioara-ţi pe frământatul val
Cu ancora zbârlită lângă-un sălbatic mal;
Pe tine-aici te-aşteaptă o răsplătire sumbră,
Colina-i fără vie, câmpia fără umbră;
Pentru prăpăd războinic născuţi între nămeţi,
Cumpliţii sciţi, în pâlcuri, cu suliţi şi săgeţi,
S-ascund pe după Istru, pândind vreo nouă pradă;
Sunt gata peste sate ca trăsnetul să cadă.
Ei nu cunosc oprelişti: pe valuri ei plutesc,
Pe gheaţa sunătoare netemător păşesc.
Tu însuţi, o, Nasone (ce soartă nefirească!),
Dispreţuind de tânăr vâltoarea ostăşească,
Deprins cu roze fruntea să ţi-o împodobeşti,
Şi viaţa-n desfătare senină să-ţi trăieşti.
Acum îţi va fi fruntea de coif împovărată,
Păstrând alături spada de lira-nspăimântată.
Nici fiică, nici soţie, prieteni devotaţi,
Nici muzele amice din anii-ndepărtaţi,
N-or să aline bardu-n exilul său amarnic;
Ţi-a fost de graţii versul încununat zadarnic,
Zadarnic tinereţea te ştie pe de rost.
Nici gloria, nici jalea, nici anii care-au fost,
Pe-Octavian, nici cântul să-l mişte nu-i în stare;
A bătrâneţii zile s-or îneca-n uitare.
Italia de aur pe tine te-a născut,
Între barbari eşti singur, şi eşti necunoscut.
Ecoul ţării tale nu-l prinzi de nicio parte,
Nefericit cu totul scrii celor de departe:
Redaţi-mi iar oraşul cel sfânt şi strămoşesc,
Şi-a parcului meu umbră când arborii foşnesc!
Amici, lui August spuneţi de rugămintea-mi, până
Înlăturaţi cu lacrimi osânditoarca-i mână!
Dar dacă fără milă e mâniosul zeu,
Şi-n veci, măreaţă Romă, nu te-oi mai vede eu,
Am cea din urmă rugă în soarta mea cumplită:
Coşciugu-mi să-l primească Italia iubită!”
Ce inmă de gheaţă, ce crud dispreţ, nestins,
Va cuteza să mustre tristeţea şi-ai tău plâns?
Şi ce trufaş citi-va făr’ de înduioşare
Cele din urmă cioturi ce tu le-ai scris, prin care
Zadarnicul tău geamăt trecut urmaşilor?
Eu, slav cu firea aspră, n-am plâns tânguitor,
Dar, l-nţeleg prea bine. ’N voita-mi surghiunire,
Nemulţumit de mine, de viaţă, omenire,
Cu sufletul nostalgic, eu nu demult am fost
Pe locurile care ţi-erau trist adăpost,
Aici, -nviind prin tine a gândului visare,
Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare,
Şi tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis,
Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,
Surghiunul tău privirea mi-o atrăgea în taină,
Deprinsă-a fost cu Nordul, cu-nzăpezita-i haină,
Aici, mult timp lumină-i, dar ziua greu ţi-o treci,
Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.
De-abia aduşii struguri pe scitice meleaguri
Sclipirea purpurie şi-o picură-n şiraguri.
Pe şesuriie ruse decembrie ningea,
Zăpada argintie pe sloiuri se-aşternea;
Acolo era iarnă; aici, primăvăratic,
Un soare cald deasupră-mi aluneca molatic;
Pe şes mijea verdeaţa, şi sub al zilei crug,
Pe slobodele câmpuri ieşise-ntâiul plug;
Sufla o adiere ce se răcea spre seară;
O pojghiţă de gheaţă se aşternea uşoară,
Ca un cleştar, pe unda din iazul nemişcat.
Mi-am amintit sfiala cu care-ai încercat,
În ziua ce-a-nsemnat-o cântarea-ţi inspirată,
Când, în nedumerire, pentru întâia dată,
Pe-ncremenite unde păşeai: în faţa mea
Pe gheaţa lunecoasă aievea îmi părea
Că umbra ta pluteşte... şi jalnice suspine,
De despărţire parcă, pluteau până la mine.
Te mângâie, Ovidiu! Tu lauri porţi, măreţ!
Vai, eu, pierdut în gloată, voi fi un cântăreţ
Necunoscut de tineri, când vremea s-o prelinge,
Şi, jertfă-ntunecoasă, talentul meu s-o stinge
În viaţa cu o slavă apusă prea *ând!...
Dar dacă despre mine vreun strănepot, aflând,
Veni-va de departe, mânat de o scânteie,
Lângă cenuşa-ţi sacră de urma mea să deie,
Din beznele uitării veni-va umbra mea,
Şi, recunoscătoare, alături o să-i stea;
Cu drag apoi de dânsul o să-mi aduc aminte...
Prin lume o legendă va merge înainte:
Ca tine, prins de vrajba lumescului şuvoi,
Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.
Cu nordica mea liră trezind singurătatea,
În zilele când grecul chemându-şi libertatea
Pe ţărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;
Şi nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.
Dar văi şi culmi străine, nemărginirea sură,
Şi paşnicele muze, prielnice îmi fură.
Catre Ovidiu
Aceasta pagina a fost accesata de 619 ori.