• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 21

21.

După ce baciul ieși, Matei se gândi să se ducă la Irimia Mocanul și să aducă un cățel lui Micu, ca să-l îmbuneze. Așa și făcu. Zise să-i puie caii și, cu tot noroiul ce era, porni la Șindrilita. Pe drum se gândea la vorbele baciului; ce înrâurire aveau chiar asupra lui!... Oare ce să fi fost la mijloc? O simplă rătăcire a unui suflet plin de credințe greșite, sau intuițiunea unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare împrejurări din viața reală?... Oare să nu fi fost vreo temere ascunsă de Stângă, bărbatul Floarei, sau de niscaiva ciobani, sau de Eftimiu? Atâtea întrebări ce rămâneau fără răspuns. Poate din toate era câte ceva adevărat. Moartea câinelui părea că apropie împlinirea unei nenorociri inevitabile.

Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se împlinească. Tăcut și tot cu inimă rea, Micu se înduplecase să rămâie la Matei; dar părea că nu mai era omul de mai-nainte: petrecea serile de iarnă în tinda lăptăriei, la un foc de vreascuri și tizâc, rezemat de perete și cântând alene din fluier. Cățelul adus de Matei, pe care negreșit că-l chema tot Corcoduș, dormea pe o mână de fân, lângă el. Începea să-i fie drag, ce-i drept, dar nici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: "departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar fi întrebat. Copilăria lui Corcoduș, răposatul, era plină de legende extraordinare: Corcoduș nr.1 mușcase de deget pe un cioban încă de când n-avea dinți; Corcoduș nr.2 era un cățel liniștit, cam tontolog, cu labe late, care nu se zdruncina cu firea decât când vedea strachina cu lapte. În toate zilele îi deschidea botul, ca să vadă dacă are negru sub cerul gurii; avea negru, dar ce folos, că nu era rău deloc...

Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu; i se făcuse silă de ea, și nu-i mai vorbea decât când avea câte ceva de cusut ori de dres. Ea ofta, când mai avea vreme și smântânea putineele cântând cu viersul ei pițigăiat: "las' să vie, domnul știe, calea-n trandafiri să-i fie", și oprindu-se în mijlocul vorbei ca să dea într-un câine: "to, cotei, 'ză-te focul!"

În împrejurările astea trimise Matei pe baciu la Călărași să cumpere niște lețuri, ca să facă din nou perdeaua oilor.

Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. Matei, ca să nu-l trimită singur, poruncise ca unul din argați din curte să-l însoțească.

Până a doua zi dimineața, carul nu se întoarse. Neliniștit, Matei întrebă de numele argatului care era la drum cu Micu, dar nu-l putu afla.

Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Sașa, prin care dânsa se ruga de el să nu se supere că întârziază atâta: Mihai se deprindea greu cu Parisul și ea nu putea să-l lase singur așa de repede. Și în această scrisoare, ca în toate, îi vorbea de fericirea ei, deplină, desăvârșită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; îl întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, de surori, și, mai cu seamă, de Tincuța; ce zicea Tincuța? Cum trăia Tincuța? era tristă?... Matei își mărturisi că nu prea se gândise la asta, și își făgădui să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspundă Sașei, și astfel veni vremea namiezului, fără să se mai ocupe de baciu și de carul cu lețuri. Dar, cu toate că mintea lui era prinsă de imaginea Sașei și de viața lor viitoare, pe al doilea plan al conștiinței tremura grija de ceea ce se putuse întâmpla lui Micu. Când se uită la ceasornic și văzu că era aproape unu, sări de pe scaun și se duse singur să întrebe de sosise baciul. Aglaia părea și ea foarte mirată de această întârziere, pe care nu și-o putea explica.

- Să fi băut undeva, la vreo cârciumă... parcă nu-mi vine să cred, zise dânsa.

- Da' de unde! baciul nu bea, răspunse Matei preocupat.

Dânsa îl privi pe sub sprâncene, zâmbind ironic. El pricepu înțelesul râsului ei, dar îi fu silă să mai lungească vorba. Chemă pe un vătaf și îi zise să încalece numaidecât și să plece spre Călărași, înaintea baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniștit, ieși pe jos și se duse la arman.

Printr-o pornire firească se gândi la Floarea. O găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără mâneci, sprintenă și parcă chiar cam înghimpată. De îndată ce-l văzu se spăsi și-i ieși înainte.

- Floareo, s-a întors baciul?
- Da' gândesc că s-a întors, coane, că-i plecat de ieri de dimineață. Nu-i la curte?

- Nu-i.
- D-apoi o veni el.
- Trebuia să se-ntoarcă de aseară.
- I-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dârdora însurătorii... Vorbele astea fură zise într-un chip așa de ciudat, încât dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare de lucruri: cum baciul prinsese vorba lui de a-l însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi zisese se vede să-l lase în pace, cum femeia îl cicălise și îi spusese că boierul vrea să-l însoare, și așa mai departe, o mulțime de secrete sufletești se dau pe față printr-o vorbă. Matei se uită la dânsa, cum se rezemase de un stâlp al prispei și privea într-aiuri pe câmp.

- Ei, și dacă s-o-nsura, ce-ți pasă ție...?
- Da' însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu i-oi mai coase zdrențele...

- Vezi bine, tu ai bărbatul tău și nu se cade să coși zdrențele la alții.

- Da' gândeam să-i fac un pustiu de bine.
- Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, Floareo.
- Păi, adevărat, coane. Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, călare pe un măgăruș, atât de mic, încât omul lovea cu picioarele de pământ. El se opri în dreptul porții și făcu semn cu bâta să vină cineva spre dânsul. Floarea alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după dânsa. Ciobanul istorisea că a întâlnit pe drumul Călărașilor o căruță cu lețuri, dejugată, ce sta acolo din zori de ziuă, când trecuse el de la stăpânu-său, și până acum, când se întorcea. Îl întrebară dacă n-a văzut și pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Și își căută de drum.

Matei se duse în grabă acasă și zise să-i puie caii. Sări în trăsură chiar de la grajd și porni pe drumul Călărașilor. Deși caii se duceau în goană, lui i se părea că nu se mișcă. Fel de fel de gânduri îi veneau în minte: ba că l-au omorât hoții; ba că s-a întâlnit cu Stângă, bărbatul Floarei, care-i purta de mult sâmbetele; ba că prepusurile lui asupra Aglaiei și a lui Nae se împlineau tocmai acum... În sfârșit, după vreo trei sferturi de ceas, ajunse la căruță. Aci toate lucrurile erau în șartul lor; lețurile legate cu două frânghii, aduse până la inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, dejugați, avuseseră câte o mână de fân; nu lipsea nimic, nu se vedea nici o urmă de luptă... Atunci, ce se întâmplase? Toți înălțau din umeri. Vătaful, care venise călare, căina bieții boi, că nu fuseseră adăpați de o zi și jumătate, și îi înjugă să pornească înainte: de om nici un interes.

- A fugit, bată-l Dumnezeu... Părerea asta o împărtăși și vizitiul și în curând toată lumea din curte nu mai vorbea decât de asta. Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alții că se apucase de beție, iar alții că înnebunise:

- Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea câinele, el nu-și lua lumea în cap, zicea o țărancă din bucătărie.

Matei era cel mai impresionat dintre toți. El știa bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, ci că sufletul lui, înzestrat de natură cu putere de simțire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese zdruncinat din temelii prin moartea câinelui. Firea lui meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au copilărit cu oile pe vârful munților, văzuse în moartea celui mai bun al lui prieten, un semn rău, și, ca să scape de urmărirea gândurilor triste, plecase în lume. El era sigur că, dacă nu murea undeva, era să se întoarcă.

După câteva zile de așteptare și de căutare, fără vreun spor, se puse să scrie toate acestea Sașei, istorisindu-i de demult, cum venise baciul la dânșii; cum trăiseră ei, băiețandri, împreună: câte amintiri îi legau; cât era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese natura în forma aceea umilă. Și, scriind, îi curgeau lacrămile șiroaie, și trebuia să-și ție batista deasupra scrisorii ca să nu o umple de picături. După moartea mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se îmbuna, zicându-și că poate nu avusese curaj să-i vorbească despre asta. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât mai dragă îi era firea baciului, modestă, blândă, cu aplecare către tot ce era tainic și depărtat în natură. Își aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dânsul, pe vârful șirei de paie, precum și de vorbele lor rostite cu fața la cerul stelat, și rămase cu condeiul în mână, prins de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-l arăta înecat în fundul spațiului. Apoi își aminti de mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu Floarea, și îi veni un dor ciudat de a vedea pe văcăriță. Încheie scrisoarea rugând pe Sașa să se întoarcă mai curând, fiindcă el se simțea singur, din cale afară trist. După aceea ieși și se duse să vadă pe Floarea.

Când ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la lăptărie.
- Ce faci, Floareo?
- Sărutăm mâinile, coane, ia, cu treabă.
- Ai zor mare?
- Ba n-am nici un zor.

- Ia deschide, te rog. Ea deschise din nou și intră cu el înăuntru. Matei știa foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca să mai vorbească de el, și ca să vorbească cu ea, se uită cu de-amănuntul la toate. În tinda încăpătoare stau de-a lungul pereților putinici cu brânză și teancuri de cașcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, șervete de pânză groasă, un căuș, niște teascuri.

- Floareo, da' asta nu îngheață iarna aici?
- Ba or îngheța, coane...
- Unde le ținea Micu?
- Apoi, știi matale, când îi om viu în casă, mai dezgheață pereții; dar într-o casă pustie, ce-i faci?... El le mai ținea și în gârliciul beciului.

- Să le punem și noi tot acolo.
- Cum îi porunci matale. Matei se mai învârti prin tindă și apoi rămase locului, încrucișându-și brațele, dând din cap:

- Cum m-a lăsat el pe mine! Floarea își găsise de treabă și se puse să răsucească o putină, ca s-o ducă la loc.

- Tu n-ai auzit nimic de el? Ea, cu ochii în fundul putinei, răspunse:
- Să-l ia dracu!... Dânsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou:
- Da' parcă voi erați dintr-un sat - de ce vorbești așa de el?

- Dintr-un sat suntem noi, d-apăi...
- D-apăi, ce?
- Ia, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbuibase de ghine, și s-a dus să-și vâre capul la stăpân. Las' c-o vedea el pe dracu!...

- Și-a luat lucrurile ce le-avea la mine?
- D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrențe și ițarii de pe el.

- Da' ce făcea cu banii?
- Banii, mult puțin ce avea, îi trimetea la alde maică-sa, să-i plătească dările pământului și să trăiască și ea.

- Are pământ?
- Avea o corhană stearpă și vreo cinci iede, d-apăi cine știe ce s-o hi ales de ele.

Toate acestea erau zise cu căutătura în pământ și cu un aer serios și trist. Matei ar fi vrut s-o vază mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el în cărțile ce se ocupă de țăranii noștri.

- Bine, ție nu-ți pare rău c-a plecat?
- Și de-mi pare și de nu-mi pare, tot atâta-i. Și mai mult nu fu cu putință să scoată de la dânsa. "Ce ființe ciudate și totuși interesante! gândi el, și cât sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit nuveliștii noștri!"...

Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea de-afară, cu pomii desfrunziți și cerul împodobit de nori, îl mărea și mai mult. Intră acasă. În odaia lui, focul se stinsese. Se așeză într-un fotoliu, și rămase astfel cu mâinile duse la gură. Frigul îi șerpuia prin vine, dar parcă nu se simțea în stare să se scoale și să cheme. Își aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa și i se păru că vede apa turburată a Arnului curgându-i pe dinainte. Cum trece timpul!... Ce-o fi făcând Sașa!... Începea să se întunece... O muscă bâzâi greoaie prin aer și se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzând, dar dincolo de fața oglinzii, și tot acolo, spațiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul și negrul din el alcătuiau un cap de călugăriță. Dacă închidea ochii mai mult, călugărița se prefăcea într-o biserică gotică; când îi deschidea, biserica redevenea călugăriță. Și așa, un freamăt de memorie îi cânta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul câmpului, când cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gâtul Sașei!... Ce încântătoare era Sașa în ziua aceea, așteptându-l. În clarul obscur al odăii, i se păru că o vede, gingașe și surâzătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărâte, venea spre dânsul, i se așeza pe brațe și își lipea capul pe umărul lui. Ce fericit se simțea!...

O femeie intră cu o lampă aprinsă și cu o depeșă. Sașa se întorcea.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 718 ori.