• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 18

18.

La Ciulniței, de când plecarea lui Mihai era hotărâtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate zilele. Victoria și Mary își aduceau, unul câte unul, toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cât timp Sașa avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu Dinu.

Cu cât vremea plecării se apropia mai mult, cu atât Mihai devenea mai tăcut. De dimineața până seara umbla la vânat, pe lac, mâncând în luntre sau pe iarba îmbrumată a pământului.

Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. După ce soarele risipea cele dintâi negure ale dimineții, valea lacului se ivea în limpeziciunea cerului de toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, cu căpițe de fân pe margini și cu câte un bou rătăcit, ce păștea pe miriște. De la Comănești până la Ciulniței "balta" (cum o numeau sătenii) ținea o poștă. Heleșteul de la Comănești, plin de pește, se înfunda într-o perdea de verdeață, unde apa părea că încetează. În realitate însă, ea urma mai departe, ascunsă de stuf, de foi de nufăr și de trestii. Aici se pierdea Mihai, care, de mic copil, învățase toate cotiturile, toate cărările, și acum se strecura cu luntrea lui peste tot, bătând coturile, oprindu-se la limpezișuri, de unde zburau, speriate, cârduri de rațe sălbatice, lișițe șirete, găinuși de baltă, cucove, gâște și câteodată chiar lebede, ce veneau de prin bălțile Dunării.

De-abia împrăștiase soarele negura, când Mihai își așeza în ziua aceea pușca și geanta în fundul luntrei. Apucând lopețile cu putere, se îndepărtă de la mal într-o clipă și trase cu siguranță drept la cărăruia din stuf, în care intră, pierzându-se. Dar, în loc de a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în marginea limpezișurilor sau făcând ocolul ochiurilor, de astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de lopețile ce loveau apa. Cârduri întregi de păsări se sculau în drumul lui, umplând văzduhul cu răpăiala aripelor și fulgii albi ce cădeau domol în aer. El nici nu se uita la ele. Dus de o putere nouă, mâna tot înainte, lăsând câteodată lopata, spre a se șterge pe frunte.

După două ceasuri de muncă, ajunse într-un limpeziș, unde nu mai creșteau trestii. Lacul părea a se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea de toate părțile, ca un amfiteatru. Ieșise de mult din pământurile lui și intrase pe moșia lui conu Dinu.

Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în picioare și se uita pe maluri, parcă ar fi așteptat pe cineva. În adevăr, o batistă albă fâlfâia în aer, chemându-l. Apucă lopețile în grabă și vâsli cu putere în partea aceea.

Când ajunse la izvor, Tincuța (fiindcă ea era) sta în picioare cu mâinile întinse.

- Vino mai curând că nu mai pot de frică. Ce singurătate e pe valea asta!

Mihai o ajută să se urce în luntre, și, apucând din nou lopețile, își făcu vânt înapoi, spre stuf. Fata se uita în apă, roșie, mulțumită că se găsește alături de o altă ființă vie, îmbătată de viața soarelui, de viața ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiș, unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de seamă. Tincuța se uita la trestiile înalte cu frică, tupilându-se pe lângă cele ce se mișcau prea tare, sau apărându-se cu cotul ridicat în dreptul ochilor. Trecură repede prin două ghioluri și se opriră în cel de al treilea.

- Știi că am văzut un iepure? zise Tincuța.
- Sâât!... șezi jos, dacă vrei... am pus o scoarță întradins pentru dumneata.

Fata se așeză în fundul luntrei, ascultătoare ca un copil, cu ochii sticlind de frică și de emoție. Mihai luă pușca și rămase cu privirile ațintite spre limpeziș. Câteva rânduri de trestii îi ascundea de minune. Se făcu o tăcere adâncă. Fata îl trase de pulpana hainei, arătându-i cu degetul în aer: un bâtlan trecea pe deasupra, cu zborul lui greoi, mișcându-și ciocul ca o cârmă de corabie. În același timp, un roi de grauri tăbărî pe vârful înspicat al trestiilor, făcându-le să se legene în toate părțile. Iar tăcere. Tincuța văzu un pește sărind din apă, și făcu o mișcare către el. Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufișului un cârd de rățuște, mișcând din cap, parc-ar fi fost trase de o sfoară, urmate de o lișiță vânătă. Fata își duse un deget la gură, căutând să întindă mâna cealaltă către Mihai, dar rămânând cu ea în aer. Băiatul le văzuse și-i făcu semn că nu trage în ele.

- Sunt lișițe, zise el, plecându-se spre dânsa, nu-s bune la mâncare.

Un sunet ușor, ca de aripă ce-ți trece pe la ureche, se auzi în aer, și tot atunci apa din ghiolul din față fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuța văzu pe Mihai ridicând pușca. Încremenită, ea se tupilase cu totul în fundul luntrei. O nespusă mulțumire se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simți alături de el, dorința de a-i arăta îndemânarea lui de vânător, emoțiunea ei, toate erau de natură a-l îmbărbăta și mai mult. Vroi să întinză pușca, dar o trestie ruptă îi sta de-a curmezișul. Nerăbdător, el vru să frângă cu totul trestia, și, în mișcarea lui, făcu zgomot. Cele trei rațe ridicară capul în sus. Mihai încremenise în poziția în care se afla, fără măcar să îndrăznească a-și strânge brațul. Speriate, rațele bătură apa cu aripile și o porniră în zbor. Tincuța, cu ochii mari, palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, parcă ar fi vrut să zboare și ea după păsări - când o detunătură de pușcă o făcu să tresară. Pentru un moment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după o clipă, Mihai o auzi strigând:

- A căzut, a căzut, uite-o colo!... În adevăr o rață căzuse. Băiatul scoase luntrea dintre trestii și se duseră să ia rața. El o aruncă cu nepăsare într-un colț al luntrei și căută să se întoarcă cât mai curând în ascunzătoarea de trestii. Tincuța mângâia penele păsării, neîndrăznind parcă să-și arate mai pe față toată dragostea și mila ei pentru biata rață, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vânător așa de extraordinar. Mihai se așeză și el în fundul luntrei, cu pușca pe brațul stâng, și se puse din nou să aștepte, uitându-se în sus, spre cer.

Nu se mai auzea nici o mișcare. Un sunet răgușit de talangă răsuna a spart la gâtul unui bou, pe care-l gonea departe, pe deal, un văcar, strigând cât ce putea: "Nea, haram, mânca-te-ar lupchii!" O încântătoare tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerul era străveziu. Cerul se vedea până în straturile sale albastre cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer și cădeau pe vârfurile roșite ale trestiilor.

- Cine știe când mai văd eu toate astea, zise băiatul, uitându-se fără scop înainte.

Tincuța plecase ochii în jos, răsucind între degete un fir de papură.

- Poate chiar te găsesc măritată când m-oi întoarce... Ea dete din cap că nu. După câteva minute de nouă tăcere, el oftă din adânc.
- Așa e viața! zise cu un accent de nespusă durere, parcă ar fi trăit de ani și ar fi cunoscut toate amărăciunile ei. În același timp ochii lui înotau în lacrimi, pe când de pe obrajii fetei cădeau picături mari pe firul de papură.

El tuși într-aiuri, aducându-și aminte de demnitatea lui de vânător și căutând să-și stăpânească nodul de emoțiune ce i se urca în piept.

- Uite un fir alb ți se lasă pe frunte. Fata ridică mâna domol, netezindu-și părul. Capătul firului se opri de pălăria lui.

- A ajuns și la dumneata, zise ea încet. Mihai își luă pălăria și se uită la firul ce se aninase de ea.
- Ce subțire și moale e: parcă-i de mătase. Apoi, desprinzându-l cu mâna de pe pălărie, și-l lipi de frunte, zâmbind și uitându-se la Tincuța.

Ea prinse a surâde, uitându-se la el pe sub genele plânse. După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese și se apropie de el așa de mult încât barca era gata să se răstoarne. El se mișcă de unde era și rezemat de bancă, în lungul luntrei, se lăsă să-i scarmene tot părul, ca să înnoade firul.

- Șezi ici lângă mine, zise el, cuprinzând-o cu brațul de mijloc.

Ea șezu lângă dânsul, lipindu-și capul de umărul lui.
- De ce nu vii și dumneata la Paris, zău așa?
- Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă.
- Ce bine am petrece!... Ne-am vedea în toate duminicile.

- Da' Victoria și Mary vin?
- La anul viitor... Eu aș fu corespondentul d-tale... Am ieși împreună să ne plimbăm.

Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, și parcă se vedea la plimbare în mijlocul Parisului, rezemată de brațul lui, cum sta acuma. Și cum se uita, pierdută pe gânduri, văzu ieșind dintre trestii o găinușă de baltă, neagră la pene, cu niște picioare arămii, subțiri, mișcându-se așa de elegant că părea o femeie cochetă. În partea aceea nămolul se ridica până în fața apei. Tincuța îl atinse ușor pe mână, ca să-i atragă luarea-aminte. El o văzuse, dar părea că nu vrea să tragă în biata pasăre. Se apropie de urechea fetei și-i zise încet:

-E păcat s-o omor... mai bine să ne uităm la dânsa. Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, și, șiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinușă, ca să nu prindă de veste că o sărutase:

- Vezi ce frumos se mișcă?... Parcă ești dumneata câteodată...

Fata începu a râde cu hohot. El îi astupă gura cu mâna, râzând și el:

- Sât!... Na! ai gonit găinușa cu râsul d-tale.
- Cum să nu râd dacă zici că seamănă cu mine. În același timp se desfăcu ușor din brațul lui și vru să se dea mai la o parte; dar soarele ajungea tocmai acolo. El întinse umbreluța ei și o rugă să vină din nou lângă dânsul.

- Vino lângă mine, că cine știe când te mai văd. Ea îl privi lung, și după aceea veni iar.
- Dacă n-o să mă uiți, îi zise, mângâindu-l pe mâna ce ținea umbrela, eu am să-ți dau ceva.

- Da?
- Ceva de la mine... Da' să nu te desparți de el... Și pe când vorbea astfel, scoase din sân o bucățică de hârtie îndoită, în care era o șuviță de păr, legat cu o panglică roșie.

- Vai, ce bună ești!... zise el, sărutând părul cu înduioșare.
- Vezi?... Da' n-o să te desparți de el, nu-i așa?... întrebă ea tremurând.

- Niciodată!... am să-l port cu mine cât oi trăi, oriunde oi fi și n-am să mă despart de el niciodată!...

Și astfel vorbind, o strângea la piept mângâind-o cu mâna pe obraz și tânguindu-se că pleacă.

- Ce trist am să fiu, Tincuțo!... N-am să mă împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gândul numai la dumneata... și am să mă silesc să învăț, ca să sfârșesc mai curând... și când oi fi sfârșit, o să ne luăm... Da' o să m-aștepți?...

Ea da din cap că "da".
- N-ai să te măriți, până m-oi întoarce eu? Fata răspunse încet:
- Nu.
- Îmi juri?
- Da...
- Și eu îți jur... Umbreluța îi căzuse din mână și soarele de toamnă ardea puternic deasupra lor. El îi făgădui să-i trimeată cărți și jurnale, ca să știe și ea ce face și cum trăiește el.

- Și să-mi scrii, zise fata, ridicând ochii spre el.
- O să-ți scriu... dar cum?
- În vacanța Crăciunului să-mi scrii de-a binele, acasă la noi, că tata îmi dă scrisorile...

- Da' până atunci?...
- Nu știu: o să-ți scriu numai eu, și dumneata să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit și ești sănătos... Are să-mi pară vremea așa de lungă! De ce nu se poate să fac aripi și să zbor către locurile depărtate unde te duci?

După aceea, uitându-se la pușcă, adause zâmbind tristă:
- Ai trage în mine?... El dete din cap supărat:
- Ce idee ciudată îți trece prin minte!
- Nu, nu, spune-mi, ai trage în mine?
- Cum vrei să-ți spui?
- Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi în mine... Băiatul înțelese, cu intuițiunea lui bărbătească, că era o ciudățenie de femeie, la care îi trebuia găsit un răspuns.

- Depinde.
- Ce fel: depinde...

- Da... Dacă ai fi o rață sau... o gâscă sălbatecă, aș trage.
- Mersi, răspunse ea, supărată, desfăcându-se de el: adineaorea eram găinușă; acum sunt rață... ba gâscă!...

Mihai se uita la ea, serios, cu o ușoară mișcare a sprâncenei, care arăta sentimentul lui de părere de rău, față cu o copilărie așa de nepotrivită. În substratul firei ei, fata suferea: o trebuință de a plânge, sau de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta se încheiase în această ciudată întrebare.

- Eu mă duc, zise ea, strângându-și pălăria și umbrela. El se uita mereu la dânsa, trist și nedumerit:
- Și de astă dată trebuie să ne despărțim așa?
- Te rog să mă duci la mal... El nu mai zise nimic, ci își puse pușca binișor jos și luă lopețile. Merseră în tăcere până ce ajunseră în dreptul izvorului.

Te rog să-mi dai șuvița de păr înapoi...
- Ți-o dau, răspunse el, scoțându-și batista și ștergându-se pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un așa frumos lucru.

- Dacă nu ții s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi.
- Eu nu țin s-o păstrez!...
- Se vede. Băiatul înălță din umeri și rămase pe bancă, lângă lopeți, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada ochiului la el. Se vede că era ostenit și supărat.

- Ești ostenit?
- Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aș avea încă două ceasuri de-acum încolo.

- Da? E așa departe?
- Da. Tincuța, înduioșată de vorbele lui și gândindu-se la drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou de el.

- Ești supărat pe mine?

- Eu? Nu. Văd că dumneata ești supărată. Dacă ți-am greșit cu ceva, te rog să mă ierți...

Ea se uită la dânsul, zâmbind, și, într-un avânt de generozitate, îl luă de gât și-l sărută.

- Nu mai ești supărat pe mine, nu-i așa?
- N-am fost niciodată.
- Acum mă duc.
- Mai stai puțin.
- Nu, că-i târziu. Adio.
- Dacă nu vrei să mai stai, adio. Ea îi întinse mâna, pe care el o strânse într-ale lui. După aceea, dânsa sări pe uscat, și, după ce-i trimise o sărutare pe vârful degetelor, porni la deal. El apucă lopețile și se depărtă de mal, ca s-o vadă mai bine. Se uită după dânsa lung, până ce pieri dincolo de culme, făcându-i semne cu batista.

Rămas singur, în mijlocul lacului, băiatul se simți cuprins din ce în ce mai mult de ideea unei atotputernice deșertăciuni, ce înfășură deopotrivă lucrurile materiale ca și pe cele nemateriale, lacul, câmpia, amorul, și, cu o nespusă jale în suflet, îi veni să plângă. Își rezemă mâinile pe genunchi și se uită lung pe culmea dealului, iar de acolo mai sus, pe cer... Nu era nici o nădejde, nicăieri. Atunci își reluă lopețile și se întoarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pândă. Se întinse în luntre, ostenit, și se puse să privească vârful trestiilor. Păsăruici mititele sfârâiau din aripi, gonind câte un gândac zburător, ori albine răzlețe își îndoiau trupul pe spicul de papură. Un cârd de rațe îi trecu peste cap și se lăsă în limpezișul de alături înspumând apa cu aripile. El se sculă repede și-și pregăti pușca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, fiindcă se coborâseră pieziș, într-un colț. Aștepta să se miște și să vină în bătaia puștei. Privindu-le, se gândi la vorba ciudată a Tincuței... Socotind bine, erau mai fericite rațele. Dar ele tocmai veneau spre el. Întinse pușca, cu eterna emoție a vânătorului; dar pe când ochea îi trecu prin gând ideea că și rațele se pot socoti nenorocite, de vreme ce omul le aținea drumul să le omoare. Pentru un moment își dezlipi capul de patul puștii și se uita la ele, să vadă ce mină fac în fața morții. Ele se mișcau liniștite, venind mereu spre el. Atunci își alese un grup, în mijlocul căruia boierea un rățoi smălțat cu albastru, și trase... Luă rățoiul din apă și după aceea se puse să gonească o rață ce era numai rănită, și s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. Apoi, mulțumit, își scoase din geantă strugurii și cașcavalul ce avea cu el, și se așeză să mănânce. Tincuța era departe... Toată melancolia lui dispăruse. Tinerețea și natura dimprejur dărâmau necazurile clădite de iubirea lor copilărească.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 3499 ori.