• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 15

15.

El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă de idealitate, ce răsuna până în straturile cele mai depărtate ale sufletului.

Sașa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele și Mihai, care o așteptau, stau în balcon cam plouați, fiindcă era târziu și le era foame.

- Da' ce ți s-a întâmplat, maman? o întrebă Mihai.
- Nu mai puteți de foame, nu-i așa? Am plecat târziu de la Vlădeni, și pe drum am întâlnit pe Damian, la coliba unui lipovean, de unde v-aduc și pepeni. Hai să mâncăm.

Ei se duseră la masă și Sașa intră un moment la ea să se scuture, și după cinci minute veni în sofragerie cântând.

- Maman, nu știi un lucru?... mâine ne vine sfânta de la Agapia.

- Da?
- A trecut subprefectul pe aici, și ne-a spus că mâine, la zece, să-i ieșim înainte cu tot satul.

Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise:

- D-apoi că "premarele" este chiar afară cu popa Buzătăiată.

- Așa?... Zi-i să vină înăuntru. Nu trecu mult și un țăran voinic intră pe ușă binișor, călcând pe vârful degetelor. Era un om zdravăn, care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur.

- Sărut mâinile, cuconiță.
- Mulțumim dumitale, primarule. Ce aud, că ne vine sfânta?

- Apoi, cică vine... Că încă a trecut dl subprefect pe la primărie și a lăsat poruncă să scoatem lumea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura Dumnezeu cu nițică ploaie, că s-a răsucit porumbul de toată isprava.

Sașa păru că se gândește un moment.
- Ia ascultă, Vâlsane, da' oare trebuie ploaie cu adevărat?
- Trebuie, cuconiță, la porumb.
- Știu. Da' ce face lumea care a rămas cu vrafurile în arie?

- Păi, ce să facă? Că și Dumnezeu nu ne poate mulțumi pe toți.

- Cei ce n-au cai au rămas în urmă.
- Cei care n-au cai or mai treiera cu chicioarele, zise primarul.

- Da' dacă vine ploaia?

- Păi măcar de-ar da Dumnezeu... Da' știi, până se mai pregătește, până una alta, și-a sfârșit rumânul țâra de orz.

- Bine, Vâlsane. O să trebuiască vreo masă...
- Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai cele de trebuință.

Pe când el vorbea, se ivi în spatele lui potcapiul popei. Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poștă împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în brâu, cu ciobotele scâlciate și cu burta înainte, era tipul preotului de moda veche. Glumeț, lacom la mâncare, scurt la slujbă, se ținea de popie prin obicei și fiindcă "dacă nu curge, tot pică", dar altfel era arendaș și el; lua o sfoară de pământ de la unul, cumpăra lâna de la altul, mai da câte un ban, doi, cu camătă, și astfel își ridica spuza de copii ce avea. Sașa nu-l putea suferi, și-l îngăduia numai fiindcă rămăsese moștenire de la tată-său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, care ducea tot greul bisericei.

- Masă bună, taică.
- Mulțumim, părinte. D-apoi, ne vine sfânta, hai? Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-și degetele de la mâna dreaptă, boscorodi câteva cuvinte deasupra mesei, aruncând ochii lacomi la niște pătlăgele împănate; după aceea luă un scaun și șezu, cu ochii țintă la pătlăgele.

-Hm!... zise el, astea pe turcește se cheamă "Imam baildî"... Știi, coană Alexandrino?... cică un preot de ăia deai lor a mâncat într-o zi până a crăpat... și de aia s-a chemat așa: "Imam baildî", adicătea "a crăpat Imamul"

Mihai și fetele râdeau să se topească.
- Nu poftești, părinte? zise băiatul, întinzându-i o farfurie.

Sașa se uită la el, încruntând din sprâncene.
- Maman, je t'en prie. Până să răspundă ea, popa își trăsese pe taler două pătlăgele, și se uita curmeziș spre fecior, parcă ar fi vrut să-i ceară ceva.

- Ce dorești, părinte? îl întrebă Sașa.
- M-aș ruga de un păhărel de rachiu... să le fac oleacă de drum, că, precum zice sfânta scriptură: "frunză verde de dai n-ai, iar mielu blând suge la două oi".

Turică îi aduse un păhăruț de rachiu, pe care popa îl azvârli pe gât, de era cât p-aci să-l înghită cu pahar cu tot.

Primarul se uita la el și zâmbea.
- Dumneata nu vrei ceva, Vâlsane?
- Sărutăm mâinile, cuconiță. Turică îi dete numaidecât rachiu, dar omul, foarte cuviincios, nu vru să primească. Sașa se uită la el cât era de întreg și de cuminte, și vru să-și urmeze cu dânsul vorba mai departe.

- Va să zică ce crezi că trebuie?
- Apoi să vedem ce zice părintele. Popa înghițea dumicaturile cât pumnul, și n-avea vreme să vorbească.

- Ce zici, părinte? îl întrebă Sașa.
- O masă, o față de masă, lumânări și tămâie.
- Bine. Alta nu mai trebuie? Popa ridică din sprâncene că nu.
- Să dăm gazdă la preot și la maici, zise Vâlsan, și să vedem de cai, că poate vine sfânta cu droșca.

- Bine, taică, să-i dați, mormăie popa, că cine dă cu mâinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plânge pe sărac să-i poarte traista.

Primarul râdea, dar văzând pe popă că-și dezleagă sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale.

- Hai, părinte, că te așteaptă coana preoteasă.
- Să mergem, taică. Mai dete dușcă un pahar cu vin și se sculă. După ce plecară, Mihai se puse să facă și el ca popa Vasile, zicând proverbele pe vârful degetelor: " Frunză verde de dai n-ai".

- Maman, îmi dai voie să-mi rup un dinte, ca să semăn mai bine cu el?

-Ia nu mai vorbi prostii, zise Sașa râzând.
- Zău așa, maman.
- Rupeți-l, dacă vrei. Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe când Sașa se duse la ea să scrie.

Când se așeză jos și luă condeiul, singură, scena din trăsură îi reveni în minte cu atâta putere, încât se rezimă de spatele fotoliului și privi drept înainte. Oare era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine o făcea să urmeze, deșteaptă, un vis fericit?

Scrise două rânduri lui Matei, rugându-l să vină a doua zi și să vestească și pe conu Dinu de sosirea sfintei.

Pe la nouă ceasuri dimineața tot satul era la câmp, pe marginea drumului mare. Tăbărâți pe șanțul șoselei, țăranii vorbeau liniștiți, ștergându-și sudoarea cu dosul palmei, iar nevestele și fetele, cu rochiile de stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, își istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar fi fost de venirea sfintei.

La Comănești, Mihai și fetele așteptau nerăbdători pe Sașa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi bătu în geam.

- Maman, se-ntârziază prea mult.
- Dacă sunteți așa de nerăbdători; luați trăsura și duceți-vă.

- Să ți-o trimetem înapoi?
- Negreșit. Ei plecară. În urma lor, Sașa se găti repede și ieși în balcon, așteptând pe conu Dinu și Matei. La ideea de a-l revedea, simțea inima bătându-i-se cu putere și un val de căldură urcându-i-se în obraji. Intră înăuntru cu neastâmpăr; își așeză pălăria mai pe frunte; își scoase o mănușă, ca iar s-o puie după un minut.

Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate că-i era simpatic, de astă dată Sașa îl găsi venit la nevreme, și nu ieși. Un argat, care văzuse trăsura ei plecând, spuse subprefectului că toată lumea era la câmp, și-l făcu astfel să se ducă. După puțin timp veni și Matei. Sașa îl văzu de pe fereastră, și se repezi la ușă să-i iasă înainte, însă inima îi bătea așa de tare, încât fu silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care vorbise cu subprefectul era gata să-l trimeată și pe el după ceilalți, când Sașa ieși repede, tocmai pe când trăsura lui Matei întorcea, și-l strigă.

Cu capul plecat în pământ, din pricina soarelui, el urcă treptele, și când dete cu ochii de dânsa, rămase locului. Ea se făcuse și mai roșie decât era, și, râzând, îl întrebă pe jumătate supărată:

- Ce-i?
- Nu te supăra, zise el. Ești astăzi o minune încântătoare!
- Da?... Sunt bine?...
- Grozav de bine. Ea făcu un pas înapoi, simțind parcă nevoia de a se depărta de complimente.

Apoi se învârti împrejurul ei însăși.
- Îți zic bună dimineața după ce mi-oi scoate mănușa. Rămăseseră astfel locului, uitându-se unul la altul zâmbind.
- Acuma, bună dimineața.
- Bonjour.
- Mergem? e târziu, știi?
- A cui e vina?
- A mea, fiindcă n-am venit la vreme, și a dumitale fiindcă te-ai gătit prea mult.

Ea își punea mănușa la loc, uitându-se pe sub gene.
- Vream să te aștept, zise ea încet. Să mergem. Se urcară amândoi în trăsură și porniră la câmp.

O dată cu ei ajunse și sfânta. Într-o birjă cu patru cai osteniți, veneau, în mijlocul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi în fund, care țineau icoana, și două călugărițe dinainte. Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mână dedesubt și cu alta de deasupra, și începură a rosti rugăciuni. Poporul îngenunchease, pe când călugărițele ștergeau chipul sfintei de praf. Preoții voiau să treacă șanțul șoselei, ca să intre pe câmp, dar tocmai în partea aceea el era curățit de curând și deci cam adânc.

- Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din ei, încet.
- Da' eu știu, părinte Ioane?
- Dă-i sfinția-ta din Ohtoih, că eu nu mai am glas nici cât un pui de curcă.

Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos și iar se întoarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai lesne de trecut. În cele din urmă se coborâră în șanț, cum dete Dumnezeu, dar când fu la ridicat, pace... Unul se încurcă în anteriu, altul în patrafir, și dacă nu venea lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după regulile lor, nu puteau să lase icoana pe mâini străine.

În vremea asta, popa Buză-tăiată își pusese odăjdiile și venea înaintea icoanei, legănându-se ca o corabie. Preoții cari însoțeau sfânta încruntară din sprâncene, când văzură că aveau de împărțit plata cu alți doi confrați. De aceea, primiră destul de rău pe fratele lor.

- Așteaptă, așteaptă părinte, să punem sfânta pe masă.
- Iaca taică, aștept.
- Nu-i treaba sfinției-tale să te amesteci aici.
- Păi vorbă-i!
- Ba chiar așa. Dă-te la o parte. Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind:
- Mă!... moldovenii dracului. Apoi își ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni pe dracul:

- Ptiu, Doamne iartă-mă. Celalt preot de la Comănești, care nu îndrăznise până aci să se amestece, văzând icoana pe masă, își puse și el patrafirul, dar fu primit cu aceeași lipsă de ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, care îi privea de un sfert de ceas cum își dau arama pe față, pofti pe câteșipatru preoți să înceapă slujba, că șade rușine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se cuvine. Hagiul era deja înființat, cu cădelnița gata și isonul la îndemână, așteptând fericitul moment când să-i dea drumul.

Câmpul se întindea crăpăcios și ros de vite, până departe în pânza orizontului. Deși acum era pe la sfârșitul lui august, zăpușeala părea mai nesuferită ca în iulie.

Cu capetele goale în soare, câteșipatru la linie, preoții se rugau, îngenunchindu-se și sculându-se necontenit. Țăranii făceau cruci mari, zicând din când în când "dă Doamne ploaie"; femeile stau plecate la pământ. Lăcustele subțiratece săltau în pulpanele răsfrânte ale popilor, pe când rândunelele întârziate treceau ca săgeata printre rândurile oamenilor. Era semn de vreme bună și senină. O saca de apă de la curte era înconjurată de flăcăi și băieți, care își treceau cofa de la gură la gură.

Sașa, fetele, conu Dinu și toți ceilalți stau în genunchi; Matei cu capul gol, sta și el respectuos, dar în picioare. Sașa îi făcu semn să îngenunche. El se supuse și șezu lângă dânsa.

- Trebuie să dai exemple bune, zise ea zâmbind. Pe la sfârșitul slujbei, când apa fu sfințită, preotul stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părți, rugând pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de cutremure, de gândaci, de secetă etc. Stropitura ajunse până la Sașa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu să i se lipească stofa subțire de piele. Ea încerca să se șteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei îi luă batista din mână și căută picătura s-o usuce.

- Ce loc bun și-a ales, zise el încet, râzând. Ea sta cu capul în pământ și cufundată în smerenie, dar îi răspunse, fără a se uita la el și râzând:

- Nu mai spune prostii și stai binișor.
- Zău așa... După ce se isprăvi slujba, Sașa se apropie de preoți și de călugărițe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă mai lungă: "Când ați plecat de la Agapia", "Cine-i dumnealui, dar dumneaei", până veni rândul lui Matei.

- Dumnealui e boierul matale? întrebă unul din preoți pe Sașa, arătând pe Matei.

Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu râdea de înțelesul moldovenesc al frazei și spuse preotului cine era unul și cine era altul. Sașa se făcuse roșie și se uita la vârful mănușilor, pe când preotul, încurcat, zâmbea cu bunătate, înțelegând parcă ce se petrecea în mințile tuturor.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 703 ori.