• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 11

11.

Căldura era nesuferită. Nopțile erau mai greu de trecut decât zilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată grija ce punea Aglaia în ținerea casei, zăpușeala era nesuferită.

Matei, deprins acum cu mersul trebilor, luase mai tot din mâna lui Eftimiu. Baciul Micu redobândise încrederea de mai-nainte, și în toate serile venea la curte de lua ordinele stăpânului său. Din cauza asta, Eftimiu și mai cu seamă nevastă-sa nu-l puteau suferi. El spunea lucrurile cum erau, pe când dl Nae le spunea cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurile de muncă, la arie, nu începeau niciodată ca la lumea cealaltă. Zadarnic istorisea baciul:

- Soarele era sus, coane, când s-au luat de treabă. Dl Nae vine la arie târziu, neamțu așijderea, iar lumea stă și bea tutun, că dacă nu umblă damfu...

Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman. După ce prânzi, își luă o pernă și o manta de drum și se duse de se culcă pe vârful șirei de paie, cu fața către cer și cu baciul Micu la picioare.

- Ce făceau oile, Micule?
- Ce să facă, coane, dormeau.
- Dar Floarea?
- Da' cine-o vede!... Ia, doar când îmi spală câte-o cămașe.
- Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei Aglae.
- Unde se pomenește, coane! Dacă te-i potrivi matale la gura coanei Aglae, e vai de noi.

- Vorbește lumea. Ai să-ți găsești beleaua cu Stângă.
- D-apoi nea Stângă, știe el.
- Bine... Eu atâta-ți spui: să-ți cauți de treabă. Cine-a rămas la oi?

- A rămas Ion și cu Panțu.
- Cine-i Panțu ăsta?

- E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da' cam bea când are cu ce.

- Rea treabă. Atunci oile rămân în plata lui Dumnezeu.
- Nu, coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe matale de unsprezece ani; până acum n-am dat greș și cu voia lui Dumnezeu m-oi purta bine și de-acu-ncolo. Numai câinii să-mi trăiască.

- Ce câini mai ai?
- Apoi am unu, coane, de plătește cât toți ciobanii.
- Cum îl cheamă?
- Corcoduș.
- Voinic?
- Pii!... Voinic nevoie mare! Omoară lupu cu chieptaru.
- Cu ce?
- Cu chieptaru, coane. I-am bătut niște cuie într-o curea și i-am căptușit-o c-o țâr' de lână, și numai i-am prins-o de gât, ca o gură de ham, că de se repede-n lup, îl doboară cu cuile.

- Să mi-l arăți și mie.
- Bine, cucoane.
- Acuma, noapte bună.
- Noapte bună. Liniștea singurătății cuprinsese din temei toate celea. Întunericul se coborâse din fundul depărtărilor, parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute, și haosul ar fi inundat lumea. Rar, câte un zgomot din sat venea să turbure pașnica tăcere a câmpului. Un câine lătra în somn, înăbușit, or un buhai mugea cu glas adânc; cucovele de baltă țipau câteodată în marginea trestiilor, or rânchezatul vreunui mânz venea ascuțit despre pădure. Țârâitul bălăriilor părea a face parte el însuși din tăcere.

În farmecul încântător al ceasului acela, în loc de a adormi, mintea se simțea și mai mult, și, ca o rază de lumină, năzuia

să curgă în spațiu. Unde? În lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atât de bine se unește cu aceea a cerului. Cine ești tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veșnicia deasupra?

O blândă descurajare păru că învăluise sufletul lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate, plutea în văzduh cu întreaga sa ființă nematerială. Ca la toți oamenii echilibrați, dar cu fantazia caldă, nimicnicia făpturei noastre față cu natura uriașe, era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă parte, scânteia ce arde în noi, facultățile noastre sufletești, un continuu îndemn de a trăi. A pricepe că nu poți pricepe și că nu ești în stare de-a împiedica împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a pricepe pentru ce nu poți pricepe, e minunat, fiindcă dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poți pricepe și care e parte în tine, parte afară din tine, ai pricepe totul! Viața e plină de durere și de farmec. Ce somn adânc doarme spațiul dintre stele! Între fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt milioane de poște de singurătate. Și unde ne ducem noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde din tiparul de acum? Nicăiri. Murim în noi înșine, cum mor făpturile unui vis, în vis. Un car trecea pe drum, iar căruțașul cânta din fluier, singur. Închide ochii și dormi sub straja stelelor. Sașa e-naltă. Ca ce? Ca nimic...

Când deschise ochii din nou, cerul scânteia din luceferii săi ca din diamante.

- Micule, dormi?
- Nu, cucoane.
- Târziu să fie oare?
- Păi... cam pe la miezul nopții. El se gândi întru sine de ce oare nu doarme baciu. Cine știe ce-l muncește și pe el. Poate vorba cu Floarea.

- De unde știi tu că e miezul nopții?
- Da' cum, Doamne, să nu știu! că doar am petrecut o tinerețe întreagă la munte.

- Ei, după ce cunoști?
- După cer, coane. Că ajungi să citești în zodie mai ghine ca-n carte.

- Taci, bre!... Ia spune cum citești.
- Păi ce dorești matale să știi?
- În ce zodie suntem acum?
- Păi suntem în luna lui cuptor - în zodia Leului.
- Poți să mi-o arăți pe cer? Baciul își adânci ochii în stele și tăcu.
- O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfârșitul lunei. Luna și zodia: a trecut una, trece și alta. Eu acum văd zodia Fecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, a Arcașului și a Capricornului. Toate sunt de față. Dar a Leului a apus, bat-o vina ei... A ha, ha, uite-o, coane!

- Unde-i, Micule? întrebă Matei, ridicându-se cu grabă pe un cot, parc-ar fi fost vorba de cine știe ce minune trecătoare.

- Păi cum să-ți spun eu matale... Uite colea, la mâna mea stângă, luceafărul ăla de scăpăra scântei...

- Da, îl văd, ăla de merge în prelungirea oiștei carului.
- Fă-te mai la stânga, jos spre marginea cerului, și ai să dai de altă stea, care strălucește parcă și mai și. O vezi, coane? E gata să apuie și ea.

- Da.
- Primăvara e ea minunată. În luna lui mai, gândești, Doamne, că se sfărâmă în sufletul ei fecioresc de tare ce arde.

- O văd.
- Aceea e steaua holdelor când dau în schic, iar cu cele dimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei. Acu de te lași matale și mai la vale, dai de patru stele de parcă nici nu se mai văd.

- Așa este.
- Acolo e zodia Leului. Cea mai mândră, pe care ciobanii o cheamă "inima Leului", nu se vede deloc. Halal de cine se naște sub steaua aceea!

- De ce, Micule?
- Ajunge împărat.
- Da?... O fi "Regulus"...
- O fi. Cine se naște în zodia asta e plin de noroc. Matei se gândi, fără voie, la steaua și la zodia lui și-i veni până-n gură să-ntrebe pe baciu ce știe. Însă o temere ascunsă să nu-l audă vorbind rău despre ele, îl făcu să tacă. Era cerul de o frumusețe nespusă; ceasul era târziu; vorbele baciului aveau o gravitate profetică. Dar biruind înrâurirea aceasta, se hotărî să întrebe.

- Cu mine ce-i, Micule?
- În ce lună ești născut matale?
- În septemvrie.
- Sărăcan de mine!
- Ce este? întrebă Matei mișcat.
- Părinții matale s-au cununat în postul Crăciunului! Matei începu a râde:
- Fii liniștit, omule, s-au cununat în câșlegi, dar eu m-am grăbit să viu în lume.

- Păi matale ești născut în zodia Cumpenei... Și așa este, coane, cu zodia nu te poți pune: îți este scris să hii om drept.

- Iar bine, zise Matei râzând. Dar acum să-mi spui cum cunoști ceasul.

- Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, spre crivăț. Vezi un ghiduș de luceafăr, de tremură subțiratic și nu se mișcă niciodată de la locul lui?
- Da.
- Acu, pe stânga lui, vine Caru, iar pe dreapta Chirostriile. Amândouă se învârtesc toată noaptea împrejurul luceafărului din mijloc, din mâna stângă spre mâna dreaptă. Și dacă am zice, așa de-o prubă, că bunăoară iarna nu mai este, vară nu mai este, cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poate omul să știe dacă-i postul Crăciunului, or al SânteiMării că de-i în postul Crăciunului, Carul răsare dedesubtul luceafărului și e cu tânjala-n jos, și apune deasupra, cu tânjala-n sus; iar de-i în postul Sântei-Mării, răsare din stânga cu tânjala în sus, și apune la dreapta, cu tânjala în jos. Și Chirostriile tot așa se învârtesc și ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale să știi ceasurile, iar la Car te uiți, că de-i vară, el răsare tot în mâna mea stângă, cu tânjala drept în sus; la miezul nopței e cu tânjala de-a curmezișul, iar despre zori se întoarce-n jos. Iarna ne mai luăm și după Cloșca cu pui.

Matei se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată ploaie de stele căzând venea din cer. Calea robilor sticlea ca o pârtie de zăpadă. Constelația Lebedei și a Acvilei păreau a se deschide și a lăsa ochiului drumul liber spre regiuni mai înalte. Aceeași taină fermecătoare peste tot! Un gând rătăcitor despre mamă-sa îi adie prin minte și parcă îi fu milă de steluțele ce alunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu să se ghemuiască în manta și să-și strângă împrejur o mână de paie mai mult, ca să nu-l pătrundă umezeala. Și astfel adormi.

Când deschise ochii a doua zi, soarele era sus. Un senin încântător se desfășura privirei, până în slava cerului. Singur, străveziu, un nouraș ca de bumbac plutea prin aer. Oamenii erau deja în arie; mașina treiera, iar duba, încărcată prea mult cu snopi, huia ca o vijelie. Din când în când se auzea vocea lui Nae: "Încet, măă! că rupi mașina!" Se făcuse de o hărnicie nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau țăranii, bâja era pe vârful șirei.

Cam rușinat că-l apucase soarele dormind, Matei se dete jos și se amestecă printre muncitori, care, foarte firesc, se făceau că nu-l văd, și lucrau nevoie mare.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 784 ori.