• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 04

4.

Când ajunseră acasă, toți deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aștepta, stând grecește în fundul patului, cu ochelarii ridicați pe vițele rare de păr și cu o pereche de mătănii în mână. Alături, Sașa lucra la o horbotă.

Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă toată lumina geamurilor. Sașa zise încet, strângându-și lucrul:

- Au sosit. Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere și a plânge. Damian se duse drept la ea și-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura sufletului, mișcat de a o revedea și mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să și le poată opri și se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap și de-abia vorbind:

- Bine-ai venit, mamă... Ești ostenit?
- Nu sunt ostenit.
- Dacă ești ostenit, du-te de te culcă.
- Sărut mâna, mamă, nu sunt ostenit.
- Acuma, că te știu aici, mă simt bime. Poți să te odihnești dacă vrei...
- Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lângă d-ta. Ea îl sărută din nou și-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fi vrut să-și anine cugetul de corpul puternic al fiului său spre a nu se mai despărți niciodată de el. Se uita la dânsul lung și-l mângâia pe păr și pe umeri, într-o nedumerire de fericire fară înțeles pentru alții, în care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil și pe aceea a tânărului plecat în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decât chipul acelui om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Când el se scula, ochii ei îl urmăreau prin casă; când îl vedea râzând, râdea și ea, fără să știe de ce; când ieșea câte un moment să mai respire, întreba încet și cu sfială "unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără", deși în realitate fumul de țigară o îneca. Conu Dinu veni la dânsa, vesel, și o întrebă tare, ca să-l audă:
- Ești mulțumită?
- Tare mulțumită, mamă.
- Ei, atunci fă-te bine și scoală-te, să ieși la plimbare cu el.

Ea dete din cap:
- Eu bine nu mă mai fac... dar sunt fericită. Măcar câteva zile dacă aș mai trăi să-l mai văd...

Matei strânse mâna, în tăcere, Sașei, care se dase într-o parte. Vorbind amândoi încet, el vroi să facă o țigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară.

-Nu te-ai schimbat de loc, zise el Sașei.
- Am mai îmbătrânit ceva, răspunse ea, râzând; dar dumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de loc.
- Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat.
- Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani.

El se uită la dânsa zâmbind, gata să zică o răutate. Sașa înțelese și, roșindu-se, începu a râde:
- Știu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am. Subprefectul se amestecă în vorbă.
- Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută când conu Costică Comăneșteanu a fugit la Constantinopole.
- În 48? întrebă Sașa indignată.
- Apoi ce: să tot fie 40-50 de ani de atunci.
- Tata nici nu se însurase la 48.
- Nu-i așa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.
- Ce? zise conu Dinu.
- Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Sașa. Conu Dinu se apropie de ei.
- Nu vă legați de fata mea, zise el, bătând-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie.
- Vai de noi!... adăogă subprefectul, clătinând din cap. Sașa râdea cu voioșie.
- Vezi cum ești, d-le Dumitrescu... Să știi că nu-ți mai fac halva.
- Vai de mine, cuconiță, zise el, sărind de unde se afla și venind să sărute mâna Sașei, matale ești un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!...

Ea îi dete binișor peste obraz.
- Când veniți să mâncați la mine? întrebă ea pe toți.
- Când poruncești, se grăbi a răspunde subprefectul. Sașa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu și a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hârtii în mână, pe care le găsise la un loc cu tabachera.

- Zilele astea mâncăm cu toții la noi, zise conu Dinu.

Matei răsfoia hârtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl deschise și, cetind, începu a râde. Sașa se uita la dânsul, curioasă.

- Ce vrea să zică străinătatea!... Mă temeam să nu mor în vreun colț de pământ, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli și la Capri, unde se ivise holera din nou...

În același timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă sta scris în franțuzește: "Mă numesc Matei Damian, sunt român, familia mea e în România, districtul Ialomița, gara Ciulniței".

Subprefectul, care sub aparența lui caraghioasă era o fire sentimentală, se uita lung la Matei.

- I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strâns de emoțiune.

- Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franțuz de-ai tăi?... întrebă conu Dinu.

- Or vreo franțuzoaică, îi zise subprefectul la ureche.
- Ba aveam, dar fiecare își vedea de ale sale, și numai seara ne întruneam cu toții. De altfel, eu nici nu aș fi putut să umblu veșnic cu dânșii, fiindcă ei își aveau treburile lor: unul era arhitect și altul numismat. Se înfundau la Pompei or la Poestum, și nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate câte firea și oamenii au grămădit în golful Neapoli. Rămâneam adesea singur, și, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.

El râse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalți se uitau la el, fără a zice o vorbă. În câteva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătății, cu toate grozăviile ei închipuite, și carnetul, adus în vorbă de întâmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine. Sașa părea mai cu seamă înrâurită de fila din catastif.

- Când mă gândesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai în străinătate, m-apucă groaza.

- E!... ce exagerație! Zilele dintâi sunt grele, dar un tânăr le biruiește și pe acelea. În urmă se deprinde atât de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.

- Se poate, zise Sașa repede, dar eu nu înțeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toți anii acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.

Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pământ. Sașa simți că vorba ei avea un înțeles pentru el, se opri deodată, mișcându-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blânzi, și ea adăogă:

- O să mă ajuți, nu-i așa, să caut ceva pentru Mihai. Aș vrea să nu-l trimit la Paris... Ce crezi?

- De ce nu?... Cui nu-i aminte de treabă, găsește mijloace de a petrece oriunde.

Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, și, fără să se gândească, văzând că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieși să fumeze.

Când se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Sașa rămase lângă patul cocoanei Diamandule. Bătrâna adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.

Matei se apropie binișor de Sașa și îi zise încet:
- Nu ești ostenită?
- Nu, de loc.
- A adormit din nou...
- Da. El se uita la chipul mame-sei, căutând bine să-și aducă aminte de dânsa, cum era când o lăsase, și parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbârcit, înfundat în colțurile unui guler de pânză descheiat, să fie al ei.

Și cu toate astea așa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprâncenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricând, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni cu sângele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea câte ceva, când trebuia să vadă; mai scotea câte un sunet, când trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo - dar nu mai avea vibrarea multiplă și completă a senzațiilor.

Sașa ieșise pe nesimțite. El, rămas în fața bătrânei adormite, i se păru că-nțelege, în toată adâncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din devotament, lipite de pământul ce le văzuse născându-se. O suavitate nespusă se răspândea în odaie din niște crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrânesc, dar primitor și prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleași calendare ale lui Nichipercea, pe care le apucase de când lumea, stau teanc pe un colț al scrinului; aceiași îngerași de porțelan, sub sticle; același papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălțat; aceleași covoare pe jos - nimic nu se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mișcat până la lacrămi, luă binișor mâna bătrânei și își lipi obrazul de dânsa. I se părea că atinge un lucru sfânt. O dureroasă și dulce amintire îi răsări în minte, de când mamă-sa îl mângâia pe obraz, copil, și o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrâna deschise ochii cu greutate, se uită la dânsul lung și iar îi închise.

- Dorești ceva, mamă? Ea nu răspunse. După mișcarea capului, căzut pe piept, se vedea că respiră încă.

Tincuța intră pe ușe binișor, cu un șorț pe dinainte, roșie la față ca un măr pârguit. Ea venea veselă să-l poftească la masă, dar, văzându-l atât de turburat, se opri lângă el, uitându-se de aproape la bătrână.

- Ce face? întrebă ea încet.
- Îmi pare că doarme.
- Doarme. Vrei să vii la masă?
- Cu cine o lăsăm?
- Vine numaidecât Safta. Matei se sculă, ștergându-și o lacrimă furișe. După aceea luă pe fată de mijloc și ieșiră. În sală, Tincuța îi aruncă brațele de gât, de-abia ajungând până la el, iar Matei o strânse la piept, sărutându-i părul nebunatec. Se înțelegeau ca doi frați asupra durerii amândorora.

Cu fondul de seriozitate ce se întâlnește la mai toate fetele de seama sa, ea înțelesese într-o clipă cât de puternică trebuie să fi fost simțirea ce făcea pe Matei să-și ascundă lacrămile, și într-un avânt de generozitate, îi veni și ei să plângă.

El se duse să-și schimbe îmbrăcămintea, și apoi șezură la masă.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 683 ori.