• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 12

12.

De la vestea ce i-o adusese Mihai, că țăranii lui reclamaseră ministrului, conu Dinu nu mai avea pace. Era pe jumătate olog, astfel că nu putea să iasă în târg și să plece de acolo drept la moșie.

În luna din urmă, pe când Tincuța era bolnavă, conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. Îl tocmise cu 30 de lei să-l ducă la Ciulniței.

Făcu această încercare pe față, sperând că Scatiu nu va îndrăzni să-l oprească. Dar se înșelă: Scatiu îndrăzni, ba dete și o pereche de palme birjarului.

De atunci bătrânul se concentră în sine și deveni mai blând. După moartea Tincuței, ceru să vadă pe ginere-său. Îl rugă binișor să-i trimită un croitor ca să-și facă haine negre. După câteva zile, iar voi să-l vadă. Îi vorbi despre fetiță, rugându-l s-o trimită la București, la Sașa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau îi făgădui să i le împlinească, dar totdeauna cu aceeași condiție: să nu mai încerce să plece.

Într-o dimineață, conu Dinu îi ceru sania să se ducă la baie.
- Bucuros. Vrei să-ți dau și pe Costea să te ajute?
- Cum vrei.
- Ba nu: cum vrei dumneata. Bătrânul se gândi. N-avea nici o nevoie de Costea, dar ținea să nu deștepte bănuieli.

- Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La baie m-o da jos un om.

- Va să zică nu-ți trebuie.
- Nu. Tănase porunci să înhame caii. Conu Dinu își puse o pereche de pantofi groși, își luă șuba și căciula, dete femeii să-i așeze în sanie peria de cap și prosoapele, și astfel, ajutat de fecior, plecă.

De multă vreme nu ieșise el din casă. Aerul rece îl însufleți. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întâlnea în cale, dar vizitiul răspundea numai cu gura jumătate: era dăscălit de Scatiu.

La poarta băilor stau câteva birji. Sania lui conu Dinu intră în ogradă, el se dete jos cu mare grijă, și intră înăuntru. Sania întoarse și se puse să-l aștepte.

Dar peste puțin timp bătrânul deschise ușa și chemă pe vizitiu.

- Ia ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă până acasă și adu-mi briciurile: cere-le de la Maria și, aici dă-le îngrijitorului, pentru mine.

Vizitiul porni numaidecât. El îl pândi până ce se depărtă; apoi spuse băiașului că are puțină treabă în târg, îl rugă să-l urce într-o sanie de birje și să primească briciurile în numele lui, că se întoarce.

De îndată ce fu singur cu birjarul, îi zise: Mai băiete, tu ești stăpânul saniei?
- Eu, cucoane.
- Ai cai buni?
- Buni detot.
- Poți să înhami numaidecât și pe ceilalți doi și să mă duci la Ciulniței?

- Numai cât te-i șterge la ochi cucoane.
- Câte parale vrei? Birjarul se gândi.
- E cam departe... sunt două poști bune... vreme de iarnă...
- Scurt, scurt, cât vrei?
- Să-mi dai doi poli, boierule.
- Bine. Mișcă-te. Bidiviii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau într-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. Birjarul scoase alți doi călușei, îi înhămă înaintea celorlalți și porniră.

Conu Dinu își ridicase gulerul de la blană peste cap, ascunzându-se de teamă să nu-l cunoască cineva.

Când fură afară din oraș și dete cu ochii de întinderea lucie a câmpului, i se păru că întinerește. De doi ani îl țineau închis! De doi ani nu mai răsuflase la lumina largă a șesului! Drumul pe unde mergeau îl cunoștea din copilărie; știa numele tuturor satelor, al tuturor popasurilor; copacii erau desfrunziți și triști - și totuși lui îi părură toate noi, toate frumoase.

- Ia ascultă, birjar: știi să mâi?
- Știu, cucoane.
- Dacă știi, să te văd. Am zis 40 de lei: îți dau 50. La așa vorbă duioasă, biciul învăluia dintr-o dată pe rotași pe înaintași, iar sania zbura pe pârtia drumului.

Cu cât mergeau mai repede, cu atât emoțiunea lui conu Dinu creștea. I se părea că-l ajunge Scatiu de pe urmă. La fiecare minut se uita îndărăt.

Și avea dreptate să se teamă. Vizitiul, venind să ceară bricile, dăduse oarecari bănuieli lui Scatiu, fiindcă el știa că socru-său nu se mai rădea demult și își tăia barba cu foarfecele; cu toate astea nu zise nimic. Se mulțumi să întrebe pe vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la baie.

Acesta, sigur de sine, se întoarse după vorba lui conu Dinu și dase pachetul în mâna îngrijitorului; apoi se pusese să aștepte. Însă, după vreun ceas, răzbit de frig, se coborâse din sanie și se preumbla de colo până colo izbindu-și mâinile de umeri. Câteodată își arunca ochii înăuntru, doar l-o vedea cineva. Și în adevăr, intendentul băilor, știind că nu e nimeni înăuntru, ieși la el și-l întrebă pe cine așteaptă.

Când înțelese el că conu Dinu fugise, sări pe capră și plecă în goana cailor.

- Tiii! e rău de mine! Intră pe poartă ca un năuc, lăsă hățurile și se duse la stăpânu-său într-un suflet:

- Cucoane, boierul cel bătrân a fugit!... Scatiu sări în sus.
- Unde a fugit? Cum a fugit?
- Nu știu, vai de maica mea! L-am lăsat la baie... și am venit după brice. Când m-am întors înapoi, eu țineam că-i înăuntru... De unde să știu eu?

Scatiu îl privi o clipă chiorâș, apoi se repezi la el și-l luă la bătaie:

- Te-ai vândut lui, mișelule!... Stai că te învăț eu minte. Stăpânul da ca un orb, iar sluga se apăra cu amândouă mâinile duse la cap.

- Iartă-mă, boierule, c-am greșit... nu-s vinovat.
- Să înhami caii numaidecât, ticălosule! Pe câte patru, m-ai înțeles?

Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-și ia blana, parcă nimic nu se întâmplase între ei.

După zece minute ieșeau pe poartă ca o vijelie. În goana lor nebună peste câmp, treceau văi, dealuri, gârle înghețate, alergând după sania lui conu Dinu. La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau își întindea gâtul în vânt, ca un copoi, să prindă urma fugarilor. Lumea de pe la cârciumi, care văzuse trecând cele două sănii, ca două vârtejuri, se uita mirată după ele.

Înainte de a ajunge la Ciulniței, conu Dinu se opri o clipă în satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese Tănase altădată proces și cu care nici acum nu trăia bine, și le spuse în fugă să vie la curte. Prin satul lui de asemenea se opri la două-trei case și chemă pe oameni.

În vreme de iarnă, țăranii robotesc primprejurul casei, mai dreg câte ceva, mai stau la cârciumă, după cum se întâmplă. Vestea se răspândi prin sat ca fulgerul.

Nae Eftimiu și Aglaia rămaseră încremeniți când deteră cu ochii de conu Dinu. Alergară să-l coboare din sanie, uitându-se unul la altul.

- Da' ce-i asta, unchiule? Bătrânul le aruncă o privire încruntată.
- Ce să fie nepoate: ia am venit la mine acasă. Îl urcară sus, îl duseră în vechea lui odaie, care acum devenise odaia lui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaia îi dete dulceață, ca și cum ar fi fost cei mai supuși ai lui slujitori.

Conu Dinu zări pantofii lui Scatiu, de marginea patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de jos cu bastonul și-i aruncă înfoc. Aglaia îl privea cu ochii holbați:

- Da' ce faci, unchiule?
- Asta- i treaba mea. Fă bunătate și schimbă patul, scoate plapuma, și salteaua, și mindirul, să iasă mirosul de mitocan, m-ai înțeles?

Aglaia înțelesese că n-avea încotro. Se supuse, dar cu mânie. Aglaia era stăpâna de curte. Vechea prietenie cu Tănase se urma și acum sub ochiul binevoitor al d-lui Eftimiu, și în virtutea acestei prietenii dânsa făcea ce vrea.

Bătrânul ceru să-i aducă un fotoliu, se dezbrăcă de șubă și șezu la o masă, gândindu-se.

- Așa!... zise el cu mulțumire. Odată ajuns la moșie i se păru că a intrat în împărăția lui: aici nu se mai temea de Scatiu.

În vremea asta, toată lumea din curte era în mișcare. Nimeni nu înțelegea ce se petrecea, dar fiecare se simțea înneliniște. Vătafii vechi fuseseră înlocuiți cu alții, oameni de încredere de-ai lui Tănase, care aduseseră pe săteni la disperare. Leșile erau prefăcute, după ideile noului stăpân; hambarele mutate din loc; până și argații nu mai erau aceiași.

Pe când slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se petrece, țăranii intrau pâlcuri, pâlcuri în curte, vorbind între dânșii:

- A venit boierul, mă?
- A venit, mă.
- Mare scofală!...
- Da' nu Scatiu, mă.
- D-apoi cine?
- Boierul nostru.
- Conu Dinu?
- Păi cum. Vezi răclămația noastră?
- Da de unde știi tu, măi Tudosi?
- D-apoi că l-am văzut, măi băiete. Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă știau că-l ține zălog Scatiu la oraș.

Pe când ei vorbeau astfel între dânșii, se auziră clopoțeii de la o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor.

De îndată ce intră în curte, el înțelese cum stau lucrurile. Era galben-verde de mânie. Se ridică în picioare și se uită la săteni.

- Ce vreți dumneavoastră, oameni buni?

Ei își scoaseră căciulele și se apropiară domol de dânsul.
- Bună vremea, coane.
- Ei, ce-i?
- Păi ce să hie... Ia, mai veniserăm pe la curte și noi... c-am auzit c-a sosit boierul cel bătrân.

- A sosit, da-i cam bolnav. Veniți mai spre seară.
Și sări din sanie ducându-se sus. Cum intră în casă, își dezbrăcă blana și dete năvală la socru-său.

- Cu multă plecăciune, boierule. Conu Dinu sta tot la masă. Cum îl văzu își întoarse privirile în altă parte și răspunse pe același ton:

- Mulțumim dumitale. Tănase încuia ușa. Bătrânul începu să strige:
- Nu-ncuia ușa! nu-ncuia ușa!
- Nu urla așa, c-avem de furcă amândoi.
- Nu-ncuia ușa!
- Mi-ai fugit de-acasă, ha?
- Nu-ncuia ușa!
Ochii bătrânului stau să-i iasă din cap. El striga cât îl lua gura, repetând aceleași cuvinte: "Nu-ncuia ușa". Scatiu fu silit să descuie ușa.

- Pentru ce mi-ai plecat de-acasă, boierule? Conu Dinu păru că se liniștise.
- Pentru că așa am vrut.
- Așa ai vrut?
- Da.
- Așa? Stai că te-nvăț eu minte. Și zicând astfel, se sculă și chemă pe Nae.
- Spune lui Chiru să vie-ncoace cu Ilie - și să schimbe caii.

Nae îl luă la o parte și-i șopti ceva la ureche. Tănase se repezi afară, la oameni, furios.

- Măi fraților, vreți, se vede, să m-aduceți la disperare. Ce căutați în curtea mea!... Duceți-vă la ministru!

Unii dintre săteni plecară; alții nu.
- Pe noi ne-a chemat boierul nostru. Scatiu începu să zbiere.
- Boierul vostru!... Chivule, Ilie, dați-i afară! afară! Vătășeii luară lumea mai cu bine, mai cu rău și o scoaseră afară din curte, închizând porțile. Scatiu se întoarse la socru-său, urmat de cei doi inși.

- Acuma, tată socrule, să ne răfuim amândoi. Puneți mâna pe el, mă.

Bătrânul văzuse de pe fereastră cum îl părăsiseră țăranii, și, neavând nici o putere, își plecase capul pe masă și plângea. Cei doi vătafi puseră mâna pe el. Scatiu poruncea:

- Dați-i șuba și aduceți un curmei. Vătafii aduseră blana și frânghiuța.
- Legați-l! Chiru îl înfășură în blană și-l legă cu frânghia pe deasupra. Apoi îl luară pe sus să-l puie în sanie. Caii însă nu erau gata. Așteptând, ei putură vedea, cu toții, peste gard, că sătenii nu se risipiseră, ci așteptau. Atunci Tănase porunci celor două slugi să-și aducă puștile.

Când sania fu gata, așezară pe bătrân, ca pe un sac, într-un colț. Scatiu se sui alături. Chiru pe capră, lângă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră.

Însă în loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu pe sub leși, în fuga cailor, și se îndreptă spre poarta de la arman. Sătenii, care ațineau drumul, înțeleseră gândul lui Scatiu și o porniră în goană în partea aceea. Cei mai sprinteni ajunseră la timp și deteră să apuce caii înaintași de dârlogi, dar caii, tineri, se feriră, speriați, și se strecurară printre lume. Oamenii blestemau și mai alergau în urma săniii, doar să-și verse focul - când, de departe văzură venind înaintea fugarilor alți oameni, din alt sat: erau țăranii din Balta.

Scatiu, care înțelese primejdia, zise lui Chiru să tragă un foc în vânt, iar vizitiului să dea gură cailor. Însă sperietura puștii, în loc să le fie de-a bună, mai rău le strică. Băltenii aținură drumul cailor, strigând. Scatiu apucă hățurile din mâna vizitiului și voi s-o ia peste câmp - dar unul din înaintași, dând în șanțul șoselei, căzu. Atâta fu destul ca să pună mâna oamenii pe el. Calul se sculă, târî pe un flăcău prin zăpadă, însă fără spor. Repede, sania fu înconjurată din toate părțile. Scatiu sări jos, luă pușca din mâna lui Chiru și dete să se apere. O lovitură de ciomag peste braț, venită ca din cer, îl făcu să scape pușca și s-o rupă la fugă. Lumea după el. Fu ajuns și culcat la pământ, fără să se știe de căzu singur sau îl răsturnară ceilalți.

Ce se petrecu atunci nimeni nu-și putea da seama. Într-o clipă, îl făcură fărâmele, fără zgomot, fără vaiete.

Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiți, pietre, cuie, o basma ruptă, pe care furia poporului le adusese ca o apă mare.

Pe când oamenii se întorceau să judece pe vătășei, doi dintre dânșii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinși de ură, și-i dau cu tocul cizmei în cap. Unul era Lefter, din procesul băltenilor, altul Stoica, țiganul din Ciulniței. Unul avea de răzbunat bicele de pe obraz; altul moartea lui Forgaș.

Iar conu Dinu rămase să trăiască mai departe, olog și singur, însă stăpân ca mai înainte pe pământ, pe pământul care-i fusese atât de drag, în care se născuse, pe care trăise și în care avea să se odihnească pe veci, cu credință că acolo îi va fi bine, că în această pamant stramosesc va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată și pedeapsă.


                                 SFARSIT





Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 645 ori.