• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 11

11.

La o lună după cele întâmplate până aici, Mihai cu soră-sa și cumnatu-său călătoreau din nou spre Tincuța, de astă dată însă ca s-o ducă la groapă.

O depeșă a lui Scatiu, cu două zile înainte, îi chema și-i ruga să aducă doi doctori, cei mai mari din București, "fără a se uita la preț"; o altă depeșă, iscălită "cel mai nenorocit om", îi vestea că "totul s-a sfârșit".

Era prin luna lui ianuarie. Gerul înlemnise toată calea. Ulițele pustii scârțâiau sub picioarele rarilor trecători. Câte o sanie goală, cu doi bouleni piperniciți, mergea spre barieră.

Niciodată nu văzuse Mihai firea tristă a lucrurilor într-o lumină mai potrivită. Grămădiți câte trei în sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simțea apăsat de apropiata înfățișare amorții.

În adevăr, se vedea de departe poarta lui Scatiu îmbrăcată într-o învelitoare neagră monumentală. Câteva birji intrau și ieșeau fără rost, goale sau cu lume necunoscută.


Cea dintâi persoană de care deteră fu coana Profira. La sunetul clopoțeilor, ea ieși din odaia ei de jos și începu să se bocească. Îi sărută pe câtetrei pe amândoi obrajii, cântând aceeași melopee cadențată: "Tincuțo, mamă! - Tincuțo, mamă! "

Când dânșii se duseră sus, ea chemă pe Costea la dânsa, puse mâinile în șolduri și începu să-l judece:

- Da' ăștia ce mai caută?
- Or fi venit pentru moartea cuconiței.

- Pentru moartea cuconiței, ha? da' locantă nu e în târg - ducă-se la locantă! Ce caută pe urechile lui fii-meu? Tot el, sireacu!

Slugile fiind ocupate, iar Tincuța moartă, coana Profira pusese mâna pe chei; astfel toată ziua era beată.

Pe când Mihai și Sașa se urcau sus, Scatiu le ieși înainte. Roșu, cu genele umflate, cu gulerul cămășii în negru, părea mai hidos decât de obicei. Se aruncă de gâtul lui Matei, și, cât era de lung și de bleg, începu să se bocească și el, ca mamă-sa, cu glas mare și cu radicale:

- Am pierdut-o, vere Matei, am pierdut-o! S-a dus de la noi, verișoară Sașa! M-a lăsat singur, m-a abandonat, nenorocitul de mine!

Și cu ochii închiși, cu pumnul la frunte, scrâșnind din dinți, merse înaintea lor, ducându-i spre salonul în care era moarta.

La vederea chipului Tincuței, ridicat sus pe pernă, alb, senin, cu majestatea morții întipărită în toate liniile, Mihai simți un val de durere că i se urcă în piept și că-l podidește plânsul, cu hohot. Rămase lângă ușă, cu ochii în batistă, plângând fără să se mai poată stăpâni. Sașa luase un scaun și se așezase în fața răposatei, pe când Matei se uita la dânsa.

Intrată în stăpânirea liniștei de veci, s-ar fi zis că Tincuța nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea dreaptă. Cu mâinile strânse pe piept și cu flori în jurul capului, părea că adormise gătindu-se. Făcliile ce ardeau și vârful pantofilor noi, ce ieșeau de sub rochie; mirosul de tămâie; batiste înmuiate în apă de colonie; aerul de groază al celor dimprejur, înjosorau oarecum recea frumusețe a morții. Viața ei chinuită se stinsese încet, prelung, fără să lase în formele de acum decât întipărirea celui din urmă moment al conștiinței, că încetează de a suferi. Dânsa murise cu noțiunea clară a fericirii de a nu mai fi.

Și când acestea se citeau pe chipul ei, Tănase se credea dator s-o căineze că a murit. După ce mai da o raită pe la cumpărături, unde număra lumânările aduse din târg, intra în salon și începea să geamă:

- Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! Apoi văzând pe Zoițica cu ochii plini de lacrămi alături de Sașa, îndemna să plângă:

- Plângi, plângi, nenorocită orfană! Mamă ca a ta, puțini au avut în lumea asta...

Și acolea pe loc, se întoarse către femeia de la capul moartei și-i zicea, lung și tărăgănat:

- Mario, rupe feștila de la făclia aia, că pătează covoru. Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul lor, ce erau de față, se simțeau dezgustați de atâta nesimțire și prefăcătorie. El ieșea liniștit, se ducea în birou, unde deschidea casa de bani, scotea sticla cu rom și bea din plin, ca să-i treacă de inimă rea.

În mijlocul celei mai mari tăceri se auzi deodată glasul lui Scatiu strigând:

- Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! Luați-l! dați-l afară!

Matei ieși în vârful degetelor să vadă ce se petrecea. În fața lui Scatiu, care urla furios, un om bătrân, căzut în genunchi, se ruga de el să-l lase să intre. Matei recunoscu pe Stoica țiganul, fostul vizitiu al lui conu Dinu. Se duse la Scatiu și-l luă de braț, trecând cu el într-o odaie vecină.

Stoica intră plin de zăpadă, își lăsă căciula la ușă, se apropie de moartă sughițând, și-i sărută mâna. Apoi se uită la dânsa, clătinând din cap. I se înnodau lacrimile în barbă. El nu putea rosti decât un singur cuvânt: "Stăpânică, stăpânică". Se retrase și se făcu nevăzut.

Cât despre conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. Părăsit în voia slugilor, singur, neputincios, pirotea în scaunul lui, străin parcă de cele ce se petreceau împrejur. Numai când văzu pe Sașa, ieși din nesimțirea lui aparentă și începu să plângă ca un copil. Se încleștase de mâinile ei, rugând-o să-l ia dânsa:

- Să nu mă lași, fetițo, să nu mă lași, că mă omoară și pe mine.

O adevărată teroare îl cuprinsese, din ceasul când văzuse pe Tănase intrând la dânsul cu vestea că Tincuța murise. Gemetele, urletele, blestemele lui înfricoșară pe conu Dinu mai mult decât știrea ce-i aducea.

Sașa căuta să-l liniștească, făgăduindu-i că se va întoarce peste puține zile și-l va lua cu dânsa la București. Bătrânul o privi disperat:

- Va să zică mă lași... Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putință să-l ridice numaidecât din casa lui Scatiu, fără să-i dea bănuieli. Conu Dinu nu mai răspunse nimic, ci rămase cu ochii în pământ.

Nepoată-sa îl privea în tăcere, gândindu-se ce era de făcut. Se vedea bine că bătrânul învârtea ceva prin minte. Ea se temea să nu-și pună și el capăt zilelor. Căută din nou să-l încredințeze că nu se duce la București decât ca să-i pregătească odaia. El tăcu.

Înmormântarea Tincuței se petrecu în aceleași condițiuni de solemnitate și declamare. Totul era bogat, dar totul ținea de reclamă și de fală. În urma carului funebru mergea Tănase, între Matei și Mihai. La fiecare răspântie, Scatiu se credea dator să sperie lumea cu gemetele. Își pusese în minte, fiindcă așa îi convenea, să facă răspunzător de moartea Tincuței pe un biet doctor jidan. Își cânta vorbele pe nas, ca un țârcovnic:

- Unde o duceți!... Să nu o treceți pe sub ferestrele mișelului!... Bănică! Nae! Vasile!

Numele îngrijitorilor de pe la moșii erau astfel invocate la fiecare colț de uliță, ca mărturie a durerii ce-l copleșea, în fond însă pentru ca să se vadă puterea și bogăția lui.


La coborârea sicriului în mormânt, Scatiu păru că înnebunește. În fantezia lui, excitată de alcool și de plânsetele sincere ale celorlalți, acest act al punerii în pământ, în adevăr cel mai mișcător din toate, i se înfățișa într-un mod atât de ciudat, încât nu-și mai putea stăpâni urletele. Era conștiința soartei noastre comune, care revolta viața vânjoasă și violența din el.

Matei enervat îl strânse de braț:
- Nu mai striga așa! Glasul lui poruncitor păru că sugestionează pe Scatiu. El tăcu deodată: luă o mână de pământ înghețat și o aruncă îngroapă. Când totul se sfârși, plecă repede spre sanie, încovoiat și tăcut. Se înveli cu tartanul pe picioare, dând din cap:

- S-o ia dracu viață!...

Apoi, adresându-se vizitiului:

- Haide, băiete.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 1302 ori.