• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 04

4.

De îndată ce ieși deputatul din opoziție, Tănase chemă pe fecior și-l întrebă de Bănică:

- A plecat ori e aici?
- Ba e aici, boierule; îmbucă ceva.
- Zi-i să vie la mine. După câteva minute, îngrijitorul era din nou înaintea stăpânului său.

- Ia ascultă, Bănică, cunoști pe Haim, jidanul, din strada mare?

- Ăla de la Cavalerul de modă?
- Ce cavaler de modă, mă prostule!
- Ăla de umblă după spital, boierule.
- Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă?
- Păi nu ține tot el și prăvălia de galanterii!...
- Așa?...
- Păi dar cum: și prăvălia de galanterii, și acsizele și jugăritu...

- Să te duci numaidecât la el să-i spui să vie la mine, astăzi, neapărat, m-ai înțeles?

- Prea bine.
- Să-i vorbești la o parte, mă...
- Da' lasă, boierule...
- Haide, pleacă. Bănică ieși. În urma lui, Tănase prinse a gândi din nou la Mihai. Bucuria de a împărtăși Tincuței, el cel dintâi, întâmplări extraordinare, pe care le istorisea în felul lui, cu"mă-nțelegi? aud? ", de astă dată era fără margini; avea în sfârșit, cu ce s-o umilească și despre partea lui "neni-su Matei". Sări de pe scaun și se duse la nevastă-sa.

Tincuța se îmbrăca cu ușa încuiată. El dete buzna să intre, dar, găsind ușa încuiată, se opri. Ori de câte ori se lovea de câte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care el nu era deprins, devenea bănuitor. Ce putea să facă Tincuța, cu ușa încuiată? Să lăcătuiască ușa numai ca să se îmbrace, nu-i părea lucru curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijlocul câmpului, cu toate odăile vraiște, punându-și pantalonii în anticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea.

Bătu la ușă tare. Tincuța se pieptăna.
- Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea.
- Eu sunt. Nu te supăra, domnițo. Dânsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. El intră încet, deschizând ușa mare, solemn și prost ca un car gol.

- Vă faceți frezurile?

- Nu mai vorbi prostii. Ce vrei? Când erau în patru ochi, Tincuța i le tăia scurt. El, văzând că nu i se prinde ironia și nefiind nimeni de față să-i asculte spiritul, se domoli.

- Ia ascultă, nevastă: nu știi una, lată detot...
- Ce este?
- E lată... Dânsa nu mai zise nimica, cunoscându-i firea sucită, ci-l lăsă să spuie de bun placul lui.

- A fost Nichitachi pe la mine... și mi-a spus una de n-o s-o crezi...

Dânsa tăcea.
- Asculți ori ba?
- De cu noapte a luat-o. El se trânti pe un scaun supărat:
- Tai cheful omului, când îi e lumea mai dragă...
- Și ce ți-a spus Nichitachi?
- Închipuiește-ți, dragă, că Mihai e plin de datorii... La numele lui Mihai, Tincuța se uită prin oglindă la bărbatu-său. Fără voia ei, simți că i se bate inima, ca unuia ce așteaptă o nenorocire și vede venind împărțitorul cu depeșa. Căută să se stăpânească și se întoarse spre el cu mirare:

- Mihai!...
- Da, Mihai al dumitale. Ea încercă să zâmbească dând din cap.
- Al meu!...
- Da, Mihai. E plin de datorii: a luat bani de la toți jidanii din București, pe ipotecă, pe amanet, cu gir, fără gir, cum a putut. Acum umblă pe la ovreiașii de la noi: Isidor zaraful are o poliță a lui, iscălită în alb. Caută 15 mii de lei și e gata să se oblige pentru 40, ca să-și ție madama de la Paris.

Tincuța, ascultându-l, se făcuse albă ca hârtia.

Din nenorocire, se isprăvise de pieptănat. Luă cutia cu pudră și se albi și mai tare.

- Zor, zor, dă-i cu făină pe obraz!... Ea se întoarse spre el, binișor, scoase batista și se șterse pe ochi.

- Ce vrea să zică "o poliță iscălită în alb"?
- O poliță iscălită în alb? Nu știi atâta lucru?
- Nu.
- O poliță știi ce înseamnă?
- Da, cam vag.
- Măăă! proastă femeie am. Dacă s-ar întâmpla să mor eu, dragă, pe tine te mănâncă toți din toate părțile. Vino încoace...

Și fericit că-i putea arăta superioritatea lui în ceva, o luă de mână și o trecu prin mai multe camere până la birou, unde deschise casa de fier, scoase un portofoliu lung și îngust, cu o mulțime de despărțituri, și-i întinse pe masă mai multe foi de polițe, unele iscălite și umplute, altele neiscălite.

- Asta se cheamă poliță. Cel ce ia bani cu împrumut se obligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată, și scrie aici suma primită și aici data sau scadența, iar dedesubt iscălește, precum vezi în astelalte.

Tincuța descoperi spre marea ei uimire, că mai toată lumea din oraș datora bani lui bărbatu-său. El urmă:

- O poliță iscălită în alb vrea să zică o foaie de astea, în care un găgăuță ca d-l Mihai își iscălește numele fără să puie suma ce a primit. Cine iscălește asemenea polițe, mai bine să-șilege o piatră de gât și să se dea pe gârlă. Ai priceput?

- Da. El închise la loc casa de fier și trecură din nou la Tincuța. Tănase se așeză pe un scaun, gândindu-se. Ea îl observă cu coada ochiului.

- Nu știu ce dracu să fac, zise el nehotărât.

- Cu ce?
- Cu polița fleacului ăsta de Mihai. Ea se întoarse repede către dânsul:
- Cu ce?
- Cu polița lui Mihai.
- E în mâinile tale?
- Ba nu, dar n-am decât să zic jidanului să mi-o aducă. Tot stau și mă gândesc ce să fac: s-o las, intră pe mâna vreunui cămătar, care și dă 15 mii de lei și pune în poliță 40. Da' tot mai bine s-o iau: îl scap de camătă... și-l am la mână.

Tincuța, în vreme cât el vorbea, se uită la dânsul cu ochii pe jumătate închiși, cu gura pornită pe un surâs amar și batjocoritor, cu o infinită expresie de dispreț, gata să-i zică un cuvânt teribil. El nu vedea nimic.

- Tu ce zici? Ea se stăpâni cât ce putu.
- Eu zic să n-o iai.
- Vezi bine: dumitale nu-ți convine să știi că am la mână pe unul de-al lui "neni-tu Matei".

- De ce vorbești așa, Tănase?... Tu singur zici că n-ai vrea să superi pe Sașa...

- Am zis așa ca să fie vorbă...
- Foarte rău dacă ai zis numai așa.
- Parcă am uscat rufele pe o frânghie cu dumneaei!...
- Ce urât vorbești!...
- Se poate; așa știu eu să vorbesc, și-mi merge bine. D-voastră, care vorbiți frumos, vă mâncați averile ca păcătoșii.

- Te rog, Tănase: gândește-te că șade rușine să afle lumea că faci camătă.

- Da' ce se potrivește!... Obrazul cel subțire al cucoanei se roșește... Ia mai dă-i cu făină, că-ți trece...


Ea, în adevăr, se făcuse roșie și se uita la dânsul cu ochii aprinși.

- Ia ascultă, Tănase, nu mai vorbi așa, că mă faci să te urăsc... Gândește-te ce lucru dezgustător e pentru mine să afle Sașa că noi am dat bani fratelui ei, bani cu camătă!

- Am înțeles... zise el, vrând să se scoale și să iasă. Tincuța sări la ușe și o încuie. Râdea și tremura.
- Nu te las, până ce nu-mi vei făgădui... El se scutură o dată și o azvârli cât colo de la ușă.
- Ia fugi, femeie, și nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala!...

Apoi ieși repede și trânti ușa cu zgomot. Ea se lovi de scaun și rămase alături, grămadă.

- Mizerabil!... Mi-ze-ra-bil! strigă ea, scrâșnind din dinți și plângând.

Rămase acolo câteva minute, ținându-și degetul la care se lovise, cu mâna cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă depe masă și-și șterse ochii. Apoi rămase în mijlocul odăii, gândindu-se. Ce era de făcut? Numele bancherului evreu îi răsări în minte: Isidor! I se părea un nume groaznic, de jidan cu mâinile lungi și hrăpitoare. Îl vedea în fața lui bărbatu-său, târguind polița lui Mihai. Și ea știa toate astea, și nu era în stare să facă nimic. Nimic! Se putea să nu facă nimic?... ce să facă?

Îi veni în minte să-i scrie Sașei. Și numaidecât se îndreptă spre salonul ei, că caute hârtie și cerneală. Însă, după câțiva pași, se opri, gândindu-se la scandalul ce ar fi produs scrisoarea ei. Cum ar fi judecat-o Mihai? Se întoarse înapoi și se văzu în oglindă, cu ochii roșii, cu pudra mototolită pe obraz: era urâtă. Urâtă!... Îmbătrânea înainte de vreme, își rodea sufletul alături de mizerabilul ce o chinuia făr' de milă, pe dânsa și pe tată-său. Îi veni să plângă din nou, și șezu pe același scaun pe care o aruncase cu un minut mai înainte, ducându-și batista la ochi, fără nici o putere...

După câtva timp se sculă. Își aduse aminte că era urâtă cu pudra pe obraz, pe care nu o pusese decât ca să-și ascundă paliditatea, și se spălă, își muie chipul în apă și se răcori.

După aceasta deschise o fereastră, ce da spre grădina tristă și se uită pe gânduri în mijlocul zării: nimic.

Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oarecare energie. O idee îndrăzneață îi trecu prin minte: să se ducă în persoană la jidan, înainte ca acesta să dea polița lui Tănase. Dar cine era Isidor zaraful? unde ședea? Nu se gândea la nimic. Zise să-i puie caii, se îmbrăcă și peste un sfert de ceas era în trăsură. Spuse vizitiului s-o ducă la magazinul obicinuit " să cumpere niște ciorapi pentru boierul cel "bătrân"; simțea astfel nevoie să explice pentru ce se ducea în târg.

În poartă se întâlni cu Bănică, care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulțumi pentru închinăciunea lor, fără a-i vedea. Însă, după un moment, barba evreului îi răsări în minte fără nici o cauză. Începu să bănuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Și cu cât se gândea, cu atâta se întărea mai mult în ideea că era el. Ba chiar i se păru că mâna cu care Haim își scoase pălăria era lungă și hrăpitoare ca mâna închipuită a bancherului. Se mișcă să oprească pe vizitiu, dar se simți jenată ca și cum acesta ar fi înțeles ce se petrecea într-însa. Totuși îl opri:

- Întoarce, am uitat ceva. Alături de biroul lui Scatiu era o cameră goală plină cu dulapuri. Tincuța își lăsă pălăria ce avea în cap și, sub cuvânt de a-și scoate căciulița de iarnă dintr-o cutie, intră singură în odaia de garderobă.

În dreptul ușii ce da în birou, sta un dulap. Ea își lipi urechea de ușă și ascultă.

Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără înțeles, de comerț, de daraveri, pe care Tincuța le pricepea numai pe jumătate. În cele din urmă auzi pe Tănase zicând evreului:

- Te-am chemat, domnule Haim, ca să te întreb dacă ții mult la antrepriza spitalului... fiindcă au venit mai multe persoane să mă roage să stărui la București pentru publicarea unei noi licitații.

- Mai multe pursoane!... Ha?...
- Da, mai multe persoane. Jidanul bolborosea o limbă ca vai de ea, cu "iu! vei! pursoane! "; Scatiu urmă indiferent:

- Țineam să știu dacă ai vreun interes...
- Iu am interes, mă rog, cum să n-am...
- Ce sumă se cheltuiește cu clădirea?...
- O sută zece mii, mă rog.
- Și dumneata ce ofertă ai făcut?
- Iu?...
- Da; cât ai lăsat sub deviz?
- Iu ai lăsat 3 la sută sub duviz.
- Trei la sută? Minunată afacere!... Nu mai erau alți concurenți?

- Mai erau, mă rog, da iu am mulțumit pe dumnealor cu dispighibeala
*

- Așa?... Apoi uite că vin alții și cer să nu se aprobe oferta dumitale.

- Oferta!...
- Da, oferta. Evreul părea a se gândi, fiindcă Tincuța nu-l mai auzea. Apoi iar o luă:

- Și iu vii să rog pe dumneavoastră să faceți atâta bunătate de stăruiți să se aprobe.

- O să-mi vie cam greu: trebuie alergătură, pierdere de vreme...

- Eu înțeleg, mă rog: unu la sută pentru cine aduce contractul iscălit... și încă unu pentru cine stăruiește să se primească zidirea când este gata.

- Ia ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei să-ți aduc contractul la mână?...

- Zău, domnu Sotirescu, este mult... Așa să n-am parte eu de cuptii a meu, dacă nu este prea mult...

Și astfel îi ascultă câteva minute încă, ciorovăindu-se ca țiganii, unul mai dând o sută, altul mai lăsând una, până ce căzură la învoială.

Dezgustată de bărbatu-său și mai mult, de era cu putință, dar fericită că evreul acesta se chema Haim iar nu Isidor, Tincuța ieși din nou în trăsură.

În magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui conu Dinu se ținu bine, vorbi liniștit și, la ieșire, întrebă foarte firesc de adresa lui Isidor. Se mira ea însăși de atâta îndrăzneală. Băieții din prăvălie săriră s-o însoțească până la bancher, fiindcă era la doi pași. Ea mulțumi și se duse singură.

Comptuarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărțit cu zăbrele de lemn în trei părți: într-una, un jidănaș cu pistrui, cu părul roșcat, cu urechile blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; într-alta un bătrân cu barba albă, cu un crâmpei de țigară de foi, care-i ardea mustățile, număra niște gologani și-i punea în fișicuri; în a treia despărțitură nu era nimeni. Pe jos noroi ca în stradă; în aer miros rău.

Tincuța întrebă de d. Isidor. Jidanul cel mititel chemă pe cel bătrân.

- Ce poftiți, mă rog?
- Aș vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu sunt doamna Sotirescu.

Evreul se dete numaidecât la o parte, deschizându-i portița de lemn, și o rugă să intre într-o cameră din fund:

- Poftiți, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt părintele lui.

Tincuța se găsi în fața unui om tânăr, care, ca și ceilalți, făcea la socoteli. El o rugă să șadă, și ieși să vorbească cu tatăl său. După câteva minute se întoarse foarte respectuos. Nu semăna deloc cu cel închipuit, nu avea mâinile lungi, nici aerul hrăpitor, ci părea serios, era miop și stângaci.

- Cu ce vă pot servi, mă rog? Tincuța se simțea cu sufletul la gură, ca la pension, când venea profesorul de la stat să pună întrebări. Zâmbea și se uita la bancher fără să-l vază.

- Aș vrea să vă fac o rugăminte... Eu sunt doamna Sotirescu, rudă cu d-l Comăneșteanu...

- Da? !
- Aveți o poliță a sa neiscălită...
- Neiscălită?...
- Nu. Vream să zic iscălită în alb... Greșeala aceasta o făcu să se roșească și mai tare.
- Mă întrebi un lucru la care meseria noastră ne împiedică a răspunde. Cu toate astea, fiindcă sunteți rudă cu d-l Comăneșteanu, socot că pot să vă spun că așa este: avem o poliță a d-sale, iscălită în alb, și suntem autorizați de corespondentul nostru din București s-o negociem pentru 15 mii de lei. Noi n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră fiindcă nu avansăm bani decât numai la comercianți și pe termen scurt.

El păru a se gândi. Apoi adause:
- Mă mir însă că d-l Comăneșteanu caută bani în orașul nostru, mic și fără capitaluri, când ar putea să găsească așa de ușor la București.

Tăcu și păru a se gândi din nou. Tincuța, încetul cu încetul, se liniști. El iar urmă:

- Afară numai dacă n-o fi vrut să nu-l afle familia...
- Da, dar iată că noi tot am aflat. Bancherul înălță din umeri, ca și cum ar fi avut nevoie să se dezvinovățească:

- Ce să fac!... Eu bani n-am: trebuia să-i caut la cineva. Aici în oraș, afară de boierul d-voastre și alți doi-trei, toți sunt datori...

- Da?
- Da. Averi sunt, dar lumea s-a învățat rău: un an face bucate bune, le vinde și le mănâncă; la anul nu se face nimic, sau grâul n-are căutare și intră în datorii... Sunt puțini boieri la noi cuminți, cum este al d-voastră... Așa că eu, neputând să merg la dumnealui după bani, am mers la d-l Nichitachi.

- Și la altcineva n-ați mai fost?...
- La nimeni, pe cinste.
- Atunci vă rog să trimiteți polița înapoi... Se poate? Dânsul se gândea, uitându-se în pământ:
- Se poate... dar pierdem comisionul.
- Eu nu înțeleg mult din asemenea afaceri, zise Tincuța însuflețită, dar vă rog, dacă se poate să restituiți polița, restituiți-o, și mă veți îndatora foarte mult... La orice nevoie, voi fi gata să vă servesc pe lângă bărbatu-meu...

Evreul cel tânăr ieși să se înțeleagă cu cel bătrân, și Tincuța îi aizi în cealaltă odaie. După câteva minute intrară amândoi. Bătrânul, cu un aer mai de cămătar și mai umilit, se înduioșă în fața Tincuței și-i făgădui să trimită polița înapoi, dar o rugă numaidecât să stăruie pe lângă bărbatu-său ca să facă totul să nu se aprobe licitația spitalului. Intră în detaliuri de prețuri, invocă interesul orașului, pleda ca un avocat, acuzând pe Haim că era un "jidan impisibil". Tincuța se uita la el, gândindu-se în ce straniu mod se încurcă ițele intereselor, cum intră cineva din senin în intrigi, cum începe să mintă și să se prefacă, fără nici un gând. Îi rugă s-o ierte(aducându-și aminte de cele ce auzise din colțul dulapului) că de astă singură dată nu putea să le fie de nici un folos, deoarece apucase și făgăduise altora... și astfel avu aerul în fața lor căse amestecă în treburile bărbatului său, ea, care niciodată nu se gândise la astfel de lucruri.

Bătrânul se uită lung la celălalt, și după aceea făgădui Tincuței că înapoiază polița. Ea surprinse cu mirare o expresie de nespusă tinerețe în ochii evreului bătrân când privea spre fiu-său.

- Aista nu cuptiul de jidan, zise el, bătându-l pe umăr. Dacă nu ar semăna la mine, aș zice că nu este al meu... Dar are inima de la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte.

Și bătrânul luă, cu mâinile lui, galbene de țigară, mâna Tincuței, și-i istorisi până la ușă cât era de bună răposata"soție a meu"; cum trimise pe tânăr să facă școala de comerț din București, ca să devie bun "rumun", și așa mai departe.

Tincuța ieși mișcată de vorbele evreului, și se urcă în trăsură, ușoară, fericită, deplin încredințată că scăpase pe Mihai de la mare pericol.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 611 ori.