• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tanase Scatiu - Capitolul 03

3.

De la patru ceasuri, dimineața, Tănase se deștepta și începea să tușească. Răsuna odaia la glasul lui de trâmbiță răgușită, și toate vietățile de primprejur se mișcau. Îl auzea până și conu Dinu din partea cealaltă a caselor, și-i striga prin zid: "Jaba!... Tignafesu!... "

După ce bocăia un ceas, două în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea în patul de alături. Printre picături se și închina: făcea o cruce, tușea, înjura și iar se ruga, cu "Doamne, iartă-mă" la fiecare vorbă urâtă cu care cinstea pe Dumnezeu. Câteodată, opintirile lui seci erau așa de supărătoare că Tincuța sărea din pat să nu-l mai audă.

- Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ți prăpădești pieptul.

- Te turbur din somn!... Castelana!... A cetit toată noaptea la romane, și dimineața ar vrea să doarmă... Să te culci ca mine la 9 ceasuri, și să te scoli la 4, după treabă. Așa am fost eu deprins la mama mea, și mi-a mers bine.

Tincuța își pierdea răbdarea:
- Se poate, dar eu n-am fost deprinsă așa, la a mea.
- De aia sunteți plini de brânză.
- Ești un mojic, îi zicea Tincuța între dinți și se ducea în odaia fetiței să-și urmeze somnul în pace.

El trecea în cancelarie, unde și focul și lampa erau aprinse de cu noapte, și începea să se plimbe de colo până colo, până feciorul îi aducea ceaiul. Atunci, cu un mănunchi de chei ce atârna o ocă, deschidea casa de fier și scotea o sticlă de rom, o cutie de tutun și un pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsa în paharul cu ceai cât putea să încapă, și apoi o ducea la gură, gâlgâind din fugă, cum făcea și coana Profira când gustărea rachiul oamenilor.

Apoi, pocnind din limbă și scrâșnind din dinți, își alegea o pană să-și curețe țigareta, mișcând din când în când lingurița din pahar. În cele din urmă începea să soarbă cu zgomot din ceai și-și aprindea țigara, din care trăgea fumul cu o poftă nespusă.

De cum se făcea ziuă, primea lume. Cel dintâi ce se înfățișă fu domnul Bănică, sau mai scurt, "don Nică", îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, și se plimba pe la ușa cu geamuri de la biroul "boierului". Tănase chemă pe fecior.

- Cine-i afară, Costeo?
- Don Nică, de la vie, boierule.
- Să intre. Toți îngrijitorii săi de pe la moșii erau aleși pe sprânceană: unul mai pehlivan decât altul. Bănică, în oraș, purta căciuliță pe ochi, ștrengar nevoie mare, cu o fișcă vârâtă în carâmbul cizmei din dreapta, cu guler de astrahan la scurtătură; aci, în fața lui Tănase, părea umilit și bleg, stând în picioare lângă ușă și așteptând să-l întrebe, ca să deschidă gura. Scatiu îl știa că nu era cel mai din urmă cu talente de administrație; de aceea ciuli urechile. Îi dete bună dimineața fără a-l privi, întors pe o parte și făcându-se că cetește Monitorul Oficial. După câteva minute își ridică ochelarii de pe nas și se uită la el.

- Ce-i, Bănică?
- Bine, boierule.
- Ce te-aduce?
- Păi, ce să m-aducă; ia, mai venisem după niște parale... Tănase se sculă de pe scaun și începu să se plimbe, ca de obicei, grav și încruntat, ori de câte ori era vorba de bani.

- Parale! iar parale!... Ai primit cam mult anul ăsta, Bănică.

- Am primit, dar ce-am primit e scris. Doar nu le cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu.

- Știu, da' n-am. Bănică tăcu și se uită în pământ.
- Cât mă costă pârnojia asta de vie, numai să fie în sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dânsa. De la anul o dau dracului, o arendez, îi fac ce-i fac...

- Arendați-mi-o mie, domnule Tănase.
- Taman! Te-am și găsit bun de plată! Bănică râdea încet, fără să se supere, sceptic în fond, ca unul care știa toate cotiturile vorbei lui Scatiu. După câteva minute adause:

- Veniseră niște oameni de la Gurgueți să ia bani pe muncă.

- Mulți?
- Păi gândesc că tot aș face vro 200 de zile. Măcar de-aș găsi cui să dau, să îmbrac toată via.

- Ce le dai pe zi?
- De pomană, boierule: unu, unu și zece, unu și douăzeci, când în primăvară se urcă la trei și la patru.

Scatiu păru că se gândește. După un minut scoase pumnul de chei și deschise casa de bani.

- Doar să-ți dau din altă parte. Și, zicând astfel, luă cinci fișicuri de argint dintr-un coș de sârmă, și le puse pe masă. Apoi desfăcu o condică lungă și însemnă cu scriitura lui chinezească: "dați lui Bănică, itidentul

de la vie".

Bănică luă fișicurile, se uită la ele socotind în gând, și apoi rămase privind spre Scatiu.

- Cât îmi dați, boierule?
- Tu nu vezi: 500
- Ba văd, da' sunt cam mulți. Să tot dau peste 200 de zile, că românul simte el că-și vinde mintea pe nimic, dar nare ce-și face capului de sărăcie.

- Da' știi tu cum să-i aduci: vin sărbătorile Crăciunului și oamenii au trebuință de bani.

Bănică mustăcea, uitându-se pe furiș la stăpânu-său.
- Și matale râmâi făr' de parale... Tănase începu să râdă.
- Zău, mă Bănică: am luat banii din altă parte. Aștept pe Nichitachi să i-i dau. Iacătă-l că vine.

În adevăr, o birje, cu două mârțoage de cai și cu un jidan vizitiu, intră din noroiul de pe stradă în curtea pavată cu pietroaie a lui Scatiu. Bănică tot sta la îndoială. Stăpânu-său îi făcu vânt:

- Hai, cară-te.
- Mă rugam să-mi dai și mie niște parale...
- N-am, mă.
- Că vine Crăciunul, și n-am nici de unele..
- Ei, al dracului!...
- Zău, boierule.
- Măăă!... Și jumătate râzând, jumătate supărat, Tănase deschise din nou casa de bani și scoase un pumn de argint, din care

numără 50 de lei, însemnând în catastif "dați lui Bănică itidentul în leafa lui".

- Cară-te odată!
- Cam puțin, boierule.
- Cară-te odată! Bănică, ieșind, se întâlni cu Nichitachi. Acesta îl cunoștea, de la alegeri, unde, beat de dimineață până seară, Bănică era în elementul lui.

- Ce mai faci, Bănică?
- Sărut mâna, coane Iorgule.
- Acasă-i Tănase?
- Poftiți că-i acasă. Pe când Nichitachi intra, Tănase, fără a se uita la el, sări de pe scaun în urma îngrijitorului:

- Mă! să dai banii la oameni din mâna primarului, cu contract, m-ai înțeles?

- Da' lasă, boierule, că doar n-am îmbătrânit de drumul bisericii...

- Că altfel nu mai vezi nici banii, nici munca, zise Tănase, întorcându-se către Nichitachi.

- Păi, dar cum! zise acesta, râzând: ia oaia pielea de pe lup. Tănase râdea cu hohot, în fața celuilalt, care și el râdea. Se priviră un moment ca doi buhai.

- Lesne ți-e ție: ai cumpărat case, ți-ai pus banii la dobândă și chef, neneaco, cu banii băbachii!... Ia șezi. Iei un ceai?

- Păi să iau, dacă-mi dai. Iorgu Nichitachi era ca și Scatiu, deputat, însă de opoziție. În parlament părea că merge cu liberalii, dar bine nu se știa cum vota. În județul lui își păstrase oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga după trebile alegătorilor. Între el și Scatiu se încheiase un soi de înțelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul spre a se alege sub toate guvernele. Scatiu fiind mai incult, mai bogat și mai fălos, nu se sfia a se declara pe față liberal, conservator sau junimist, după cum bătea vântul. Celalt era mai strâns: îi jucau ochii în cap după toate combinațiile, după toate afacerile, după toate gheșefturile, dar avea pudoarea de a nu le da pe față.

De astă dată venea la Scatiu pentru a-i recomanda pe un jidan, care voia să ia antrepriza zidirii unui spital.

Nervos, spânatec, șiret ca o vulpe, căuta prilejul să intre în vorbă cu îndemânare, fără ca celalt să ghicească interesul ce-l aducea. Se învârtea prin casă de colo până colo, inspectând mobilele, punând mâna pe hârtia de pe ziduri, privind tavanul.

- Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu cu casele astea! Om cu noroc.


Pe când el vorbea, intră femeia cu o cutie de lemne, din care așeză binișor câteva pe foc. Nichitachi se întrerupse din vorbă, uitându-se lung la dânsa, fiindcă era curățică și frumușică. Pe la spatele ei, făcea semne de admirare lui Scatiu, învârtind mâna prin aer.

- Ia mai pune lemne, fetică... Pune lemne că nu-i cald la toată lumea ca la stăpânul dumitale. Lui văd că are cine să-i ție de cald.

- Ci tacă-ți fleoanca, mă Iorgule, zise Tănase podidit de râs, dar vrând să facă pe demnul.

Femeia ieși cu mâna la gură, rușinată de tot. În urmă, cei doi boieri făceau un haz nespus, uitându-se unul la altul, urâți și libidinoși ca doi satiri.

- Bată-te Dumnezeu de caraghios!... zicea Scatiu măgulit de o asemenea bănuială, nici la bătrânețe nu te mai astâmperi, mă?

- Mare șiret mai ești, mă Tănase! Să-ți spun drept, bine le alegi. Ce zice cucoana de așa marfă?

- Taci, bre, din gură, că te-o auzi cineva.
- Lasă că te lucrez eu în ochii d-ei... Da' îmi dai ceaiul ăla, ori ba?

Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuși să vadă de ceai. Când se întoarse, Nichitachi îl luă de la ușă:
- Ia ascultă Tănase, am venit la tine cu două trebi: una mă privește pe mine, alta te privește pe tine.

- S-auzim.
- Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, care mi-a pus în spinare toate neamurile...

Scatiu se uita în jos. El știa că evreul era bogat și că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el.

- Iese ceva, Iorgule?
- Ce să iasă, bre?... Alergătură și alta nimic.
- Să fii tu al dracului?
- Zău așa, Tănase! Fă-mi treaba asta, și am și eu pentru tine...

- Să vedem.
- Îmi făgăduiești?... N-ai decât să scrii băiatului, lui Comăneșteanu, s-aprobe licitația...

- Bine, să vedem.
- Ba nicidecum: trebuie să-mi făgăduiești.
- Bine, frate...
- Când scrii?
- Nu scriu, vorbesc eu, când m-oi duce la București.
- Așa vezi. Acuma pentru tine. Asta-i locmà mare; tânărul Comăneșteanu s-a pus pe trai și are nevoie de bani.

- Mihai? întrebă Tănase, neputându-și ascunde mirarea și bucuria.

- Nu știu bine de se cheamă Mihai... Cumnatul lui Damian.

- Da, da.
- El. A venit ieri la mine Isidor zaraful; are în mână o poliță iscălită în alb.

- Taci, frate!
- Zău așa. Caută vreo 15 mii de lei cu dobândă după om.

Bufniră amândoi în râs, uitându-se unul la altul.
- Eu i-aș fi dat numaidecât: vindeam niște hârtii și făceam suma. Da' m-am gândit la tine, zise Nichitachi, clipind din ochii lui șireți; tu ai mult interes prin partea locului: ai moșia ta, ai luat și pe-a lui socru-tău, și poate intri și-n a Comăneștenilor.

Tănase se gândea, fără a mai asculta pe celălalt. El vedea deodată ce câmp larg de exploatare pentru el și de umilință pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă ar fi avut în mână polița lui Mihai. Cu toate astea însă un rest de inexplicabilă rușine îl împiedică de a primi numaidecât târgul. Chipul senin al Sașei, care întotdeauna îi insuflase respect și admirare, îi răsărea în minte. Un moment avu pornirea de a spune că nu primește, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie ce-i insuflase amintirea Sașei, zise:

- Spune jidanului să vie la mine. În clipa când el se gândi, Nichitachi îl străbătea din ochi, neputând să-și explice înțelesul acestei tăceri.

- Credeam că ai înnebunit, zise el tare.
- De ce?
- Să stai tu la-ndoială când îți cade așa locmà în mână!

Tănase se sculă în picioare, pocnind mâinile una într-alta și învârtindu-se de colo până colo.

- Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cât are, păcătosu! Auzi dumneata, poliță la jidani, cu iscălitura în alb, un om cu așa avere!... Ptiu, rușinea dracului!

- Are avere frumoasă?
- Cum să n-aibă, domnule! Au Comăneștii, care-i cât o țară-ntreagă, au case în București, au o moșie la Teleorman, are Sulița, la munte, care-i numai a lui, rămasă de la unchiul său, colonelul.

- Cu atât mai bine, zise Nichitachi: poți să-i dai 15 și să pui în poliță 30.

Dar Scatiu nu se liniștea. Pe lângă instinctele lui negustorești și ura omului care a muncit și a adunat împotriva celui ce risipește, un sentiment ciudat de demnitate, ce-și avea obârșia în fața lui, îl făcea să-i pară rău de-a binelea de împrumutul lui Mihai. Legătura de rudenie cu conu Dinu și indirect cu Comăneștenii, pe care, ca toți parveniții, o desprețuia față de nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii și o trâmbița pe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, fără pată, impunea fiului de vătaf, și la umbra ei i se părea că crește propria lui umbră.

Cum risipește, domnule, banii?
- Ei, asta-i! Tinerețe nu-i? Aud că are o franțuzoaică de la Paris care-l toacă.

- Așa!...
- Da. Scatiu se mai învârti prin odaie, neliniștit, și sfârși prin a spune lui Nichitachi să-i trimită a doua zi pe Isidor zaraful.

Nichitachi se sculă să plece.
- Nu mă uiți, Tănase, cu spitalul?...
- Bine, frate; o vorbă are omul.




Tanase Scatiu - Capitolul 01
Tanase Scatiu - Capitolul 02
Tanase Scatiu - Capitolul 03
Tanase Scatiu - Capitolul 04
Tanase Scatiu - Capitolul 05
Tanase Scatiu - Capitolul 06
Tanase Scatiu - Capitolul 07
Tanase Scatiu - Capitolul 08
Tanase Scatiu - Capitolul 09
Tanase Scatiu - Capitolul 10
Tanase Scatiu - Capitolul 11
Tanase Scatiu - Capitolul 12
Tanase Scatiu - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 625 ori.