• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 18

18.


Când se deșteptă Comăneșteanu, două figuri necuoscute stau plecate către dânsul, cu ochii țintă pe ochii lui: una, cu părul alb, cu mustățile rase, gravă și gânditoare; alta, tânără, cu privirea puternică ce păruse a străbate prin pleoapele lui și a-l face să se deștepte. Cine erau acești oameni?

Comăneșteanu închise ochii din nou. Simțea că e deplin conștient, dar vedea cu limpeziciune cele două figuri: desigur, o halucinațiune. Deschise iar ochii și iar întâlni figurile plecate spre el. Atunci voi să întindă mâna, ca să le dea la o parte. O durere străpungătoare îi țintui brațul în loc.

- Se deșteaptă, zise cel mai bătrân.

- Se deșteaptă, adăogă celălalt.

- Te doare, căpitane?

- Grozav mă doare, răspunse Comăneșteanu.

- Foarte bine, întări cel dintâi, ieșind. Te las, doctore.

- La revedere, domnule general.

"Ce fel: foarte bine?" își zise Comăneșteanu în gând. Dar în lumina ușii păru a recunoaște chipul simpatic al doctorului Davila. Vasăzică, era în ambulanță. Atunci încercă să-și adune ideile: cum în ambulanță? pentru ce? Se uită în plafon: un cort. Ridică binișor capul și privi împrejur: alte paturi, cu alți bolnavi. Se gândi să cheme pe domnul care se uitase așa de lung la el:

- Mă rog...

- Numaidecât...

Prin ușa cortului, deschisă, intra o lumină de toamnă palidă, încropită.

Domnul pe care-l chemase veni lângă el cu un scaun și prinse a-l privi din nou, cu ochii lui inteligenți:

- Ei, cum merge?

- Rău. Unde sunt eu?

Doctorul răspunse zâmbind:

- Ești între prieteni, între oameni care te iubesc și te admiră.

"Oameni care te admiră!..." "Pentru ce?" părea a zice privirea rănitului. Doctorul se uita la el lung.

- Nu-ți aduci aminte?

Comăneșteanu se gândea. Doctorul insista:

- Ia vezi. Știi că suntem în război...

- Da.

- Știi ca ai luat parte la asaltul Griviței...

Bolnavul căuta cu mintea.

- Cum să nu știi ?... Nu ești dumneata locotenentul Comăneșteanu?

Deodată, răsări în mintea rănitului, la numele lui, portofoliul de pe masă cu inițialele, și după aceea șirul de evenimente: noaptea de așteptare, scena cu pachetul maiorului Șonțu, atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aduce aminte!... I se ridică de pe memorie ca un văl de ceață.

Medicul păru a pricepe:

- Nu-i așa că-ți aduci aminte?

Comăneșteanu dete trist din cap.

- Nu ești mulțumit?

Celălalt iar mișcă din cap.

- Nu ești mulțumit că ați luat Grivița? Că v-ați bătut cu toții ca eroii? Că ai scăpat numai cu o rană... ușoară?

Ochii bolnavului se umpluseră de lacrămi. Doctorul se plecă spre el:

- Ce ai ?

El nu răspundea. Vru să facă o mișcare cu brațul, dar un strigăt de durere îl pironi pe loc.

- Nu te mișca și nu te neliniști. Ce vrei?

- O batistă. Doctorul îi dete batista.

- Ia-o cu mâna stângă.

O luă cu mâna stângă și-și șterse ochii.

- În ce hal sunt!... zise el.

- Nici într-un hal. Ești rănit, zise doctorul cu convingere, dar te vei vindeca și vei fi ca mai-nainte.

- Unde sunt rănit?

- La umărul drept... Nu-i nimic. Ceea ce era mai serios a trecut. Îți aduci aminte de tot? Ia gândește-te.

Comăneșteanu făcu semn că da.

- Asta e important. Dacă n-avem comoțiune cerebrală, totul merge bine. Ar trebui să iai ceva.

Doctorul se duse să-i pregătească o supă.

El rămase singur.

Ce gol, ce jale și ce pustiu!... Război. Moarte. Viață, De ce? Unde erau ceilalți? își simți o vână în umărul drept și-i veni în minte că poate se desfăcuse bandajul și curgea sângele. Vru să cheme pe doctor. Dar parcă îi fu silă. Mizerabila de viață!... Închise ochii. Unde erau ceilalți ?

Un gemăt surd de alături îl făcu să privească din nou în jurul lui. Doctorul veni la rănitul care se văita:

- Ce este, căpitane?

- Mor, doctore.

- Da nu fi copil...

- Nu mă lăsa să mor, că-i păcat de viața mea...

- Nu mori, pe răspunderea mea!

Vocea rănitului se muia: parcă vorba hotărâtă a medicului îi făcea bine. Comăneșteanu se uita pe furiș la el: un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cealma. Era urât până a fi dezgustător.

Ce mister mai lega și pe cadavrul acesta sângerat de viață?

- Fă-mă bine, domnule doctor, și te-oi pomeni!... Mă! afurisiții de turci!... Nu s-ar putea să-mi dai o zeamă mai acrișoară, dragă doctore?

- Pentru astăzi, nu, răspunse doctorul, zâmbind.

- Aoleo!... gemea rănitul. Aoleo, doctore... Tocmai bine mi se împlinește termenul de pensie... Aoleo!... Cine-mi culege mie via?... Parcă aș fuma o țigară și parcă nu...

Apoi, sculat pe un cot, gâfâia, căsca și gemea. Era respingător de urâciune.

Comăneșteanu închise ochii, ca să nu-l mai vadă.

Ce formă de erou mai era și ăsta! Un cal de rasă simte mai mult. Intrase în foc ca un inconștient, gândindu-se la pensie și la culesul viei. Se bătuse, și, probabil, se bătuse bine. Dar câtă deosebire!... nicio pregătire sufletească, nicio înălțare de entuziasm: pensie și prețul vinului - asta era țara pentru el. Ah, Milescule! Milescule și Șonțule! și voi, toți idealiștii, morți cu icoana luminoasă a patriei în suflet, cât de sus erați!...

Dar, oare, să fi murit?...

Se gândi un moment să cheme pe doctor ca să-l întrebe. Insă îi fii silă, parcă orice act de voință, orice act l-ar fi ostenit. Numai gândurile curgeau. Unde erau ceilalți ? Unde era Milescu, și muzica lui ?... Îl văzu la piano, ca în seara când răsese Anna de poezia lui. O! Anna!... Ce curios! O uitase. Iar acum, când își aducea aminte de dânsa, îi era silă, ca de tot. Muzica lui Milescu: Preajma codrilor. Ce farmec de vorbă! Vorbele și imaginile, asta ne hrănește sufletul. Restul - căpitanul de alături.

Simți un aer cald ce-i cădea pe obraz, ca respirația cuiva. Deschise ochii: era doctorul. Îl privi aiurit.

- Nu vrei să iai ceva?

El răspunse în silă:

- Ba da, dacă trebuie. Suntem legați...

Doctorul se uită la el.

- Mă cunoști?

- Da.

- De ce suntem legați?

- De viață, zise Comăneșteanu, zâmbind.

Doctorul se însenină:

- Bravo. Negreșit că suntem legați de viață. Un om tânăr ca dumneata...

Comăneșteanu avu pornirea de a-l întreba de soarta celorlalți; dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. Se uită la doctor lung. Acesta băgă de seamă.

- Dorești ceva?

- Nu... Aș vrea să știu... despre ceilalți.

-Ce anume?

- Câți au căzut și cine.

- Îmi pare rău că nu-ți pot împlini dorința: nu știu. Apoi, dându-i supa, îl întrebă în treacăt:

- Aveai pe cineva de aproape?

- De aproape nu. Despre doctorul Damian se știe ceva?

- Cred că e la Mecica, la ambulanțele de evacuare. Fii liniștit, că totul merge bine. Am să caut să mă informez de lista căzuților, și, cum vei fi ceva mai bine, te trimitem spre țară... Ești mulțumit?

- Da.

Așezat într-un furgon de ambulanță, pe un pat ca un leagăn, Comăneșteanu se apropia de Turnu-Măgurele. Venea de vreo trei zile pe drum. Se făcuse ceva mai bine, sub îngrijirile lui cumnatu-său, Matei, care-l însoțea. În același furgon erau și alți răniți.

Acum știa tot. Știa că murise Șonțu și Valter și Milescu, și alții, cunoscuți și necunoscuți. O lume întreagă pierise cu ei.

Iar el se întorcea spre țară.

Sufletul lui plutea între vis și realitate, nehotărât, zdrobit de imensa putere a totului. Pe cine să judeci? Pe nimeni. Totul se lega, se încurca și se rostogolea mai departe.

Caii trăgeau din putere; soldații se legănau pe șea, într-o parte și într-alta; toamna desfășură vremea senină pe malurile Oltului.

Și ce farmec avea din nou, chiar în mijlocul zdrobirii lui sufletești, numele râului! O adiere caldă trecea prin aer. Ah, Oltule, OltețuleL.

Doamne, sărmanul Milescu!

Era cu putință ca Milescu să nu mai fi fost? Milescu, omul în toată fericita strălucire a perfecțiunii sufletești, făcut de natură ca să precumpănească miile de mizerii egoiste ce, ca și el, se ziceau oamenii... În ce să mai crezi?

De la bariera orașului, lumea ieșea înaintea răniților, cu aerul înspăimântat al mulțimii îndurerate. Priviri mâhnite, clătinări de cap, lacrămi se ascundeau în stăpânirea demnă a suferinței obștești. Parcă o rectificare a conștiințelor urmase după atacul de la Grivița.

Când furgoanele ajunseră în curtea spitalului, jalea umplea toate inimile.

Grămădite pe scară, o mulțime de doamne așteptau. Cu grijă, sanitarii coborâră pe răniți, unul câte unul. Doctorul Damian aduse pe Sașa înaintea furgonului unde era Comăneșteanu. Galbenă, dreaptă, mută, sora privea cu o intensitate de durere eroică spre patul lui frate-său. Victoria plângea. Mary, văduvă, sta singură, rezemată de o scară, cu ochii uscați, fără să vadă și fără să audă.

Mai în fund, o scenă sfâșietoare se petrecea. Elena Milescu trecuse pe lângă furgoane, întrebase pe toată lumea de bărbatu-său, și, când se încredințase că nu era printre răniți, plecase pe poartă. Anna și alte doamne se repeziră după dânsa s-o întoarcă înapoi, dar ea căzuse în drum, leșinată. Acum o duceau pe sus într-o cameră a spitalului.

Comăneșteanu dormea. Frigurile, care mai încetaseră în ambulanța de la Grivița, reveniseră. Osteneala drumului îi făcuse mult rău.

Nedezlipită de capul lui, Sașa veghea.

Câte și câte se petrecuseră de atunci!... Ea îl revedea, adolescent plin de viață, întinzând mâna Tincuței Murguleț, când venea de la scăldat, cu Victoria și cu Mary: patru copii, patru vlăstari ce creșteau din plin. Iar acum - Tincuța, moartă; Mary, văduvă; Mihai, întins pe pat, între zidurile unui spital.

Credința femeii statornice părea zdruncinată. E vreun temei în viață, sau nu e niciunul?

Mihai deschidea ochii și se uita lung la soră-sa. Ea îl întreba:

- Vrei ceva, dragă?

- Elena Milescu.

- Mă duc s-o chem numaidecât.

Natalia Cantă venea dintr-o secție vecină și lua locul Sașei. Bolnavul o văzuse fără niciun interes, după cum vedea pe toată lumea, cu suprema indiferență a minților delirante: numai Elena Milescu îl interesa.

Îmbrăcată în negru, palidă, Elena veni binișor lângă dânsul. El o privi lung.

- Ce mai faci? îi zise încet.

- Bine.

- Nu vrei să te duci acasă?

Ea plecă ochii în jos. Comăneșteanu întinse mâna lui slabă către dânsa:

- Înțeleg... Dar nu mai vine...

Elena dete din cap, cu duioasa ei supunere către soartă. El o privea cu o intensitate de putere în ochi ce da fiori.

- Unde e Anna?

- Aici. Dorești s-o vezi?

El făcu un semn din mână că nu.

- Aș vrea...

Și închise ochii. Elena se plecă spre el:

- Ce-ai vrea?

- Aș vrea să trăiesc... ca să nu vă las singure.

Vorbea cu ochii închiși. Elena făcu semn Sașei să cheme pe Anna. Natalia se duse ea s-o cheme. Anna veni repede și se așeză în locul Elenei. Dar bolnavul nu mai deschidea ochii.

Cei dimprejur se retraseră, de teamă să nu-l supere.

Anna, îmbrăcată și ea în negru, cu un șorț alb pe dinainte, făcea pe sora de caritate din toată inima. Ea se plecă spre el, întinse cearceaful și-l așeză la loc; apoi îl atinse binișor pe mână. Mihai întrebă din nou:

- Unde e Elena Milescu?

- Aici. Vrei s-o chem?

La glasul ei, bolnavul deschise ochii. O privi în tăcere câteva minute; apoi îi zise, lung, nehotărât:

- Tot mai ai ideile acelea asupra războiului?...

Ea îi acoperi mâna cu colțul cearceafului și duse un deget la gură, făcându-i semn să tacă.

Grația ei păru a-l înviora. Un zâmbet târziu i se ivi pe buze:

- Aș vrea...

Anna se apropie și mai mult.

- Ce?

- Aș vrea să știi ce ai pierdut... cu Milescu.

- Știu, zise fata încet.

-Ai plâns?

Ea nu răspunse, fiindcă îi dădeau lacrămile.

- N-ai plâns îndestul. Plângi. Trebuie să plângeți și trebuie să vă renașteți... Unde e soră-mea?

- Aici. Vrei s-o chem?

El se uită la dânsa încruntat:

- Nu Sașa, soră-mea Mary. I-a murit și ei bărbatul...

Anna dete din cap.

- A plâns ? Să plângă, și să nu-l uite. Și acela era un om.

- Liniștește-te, te rog, zise Anna, cu glasul blând.

- Să vă regenerați prin lacrămi, cum ne-am regenerat noi prin sânge.

- Te rog, Mihai...

- Să nu mă rogi... să plângi.

- Mihai!...

El tăcu, uitându-se mereu la dânsa, aspru. Apoi închise ochii, începea să tremure.

- Unde e Elena? Aș vrea să-i vorbesc de Milescu... dacă nu mi-ar fi așa de frig. Învelește-mă.

Tremura tot. Frigurile reveneau cu furie. Accesele se repetau de câte 7-8 ori pe zi. Sașa plângea din adâncul sufletului. I se părea că i se deschid izvoarele vieții și se desface toată în pulbere.

După fiecare acces de frig, venea căldura și delirul.

În cele din urmă, femeile fură despărțite de bolnav. Matei și cu baciul Micu rămaseră singuri la capul lui.

Către ziuă, starea rănitului era disperată: nu mai ieșea din delir. Doi oameni se luptau să-l ție, și nu era cu putință. Se scula de pe perne, întindea brațul și rupea bandajele, strigând: "Înainte!" Cuvântul acesta se repeta neâncetat, amestecat cu vorbele fără șir: "Maiorul, domnule maior, înainte!"

Când cădea pe perne, rămânea ca mort. Pleoapele parcă nu mai ajungeau să acopere lumina sticloasă a ochiului.

În fine, dimineața, când soarele de toamnă biruia ceața și venea să încălzească geamurile tristului locaș, rănitul se stinse. O târzie mângâiere aduse el sufletului călător, umplând văzduhul cu melancolia iertătoare a vremii ce trece.

Baciul Micu, care-l văzuse de copil, închise ochii mortului, ochii ce se stinseseră cu imaginea războiului într-înșii; îi strânse mâinile pe piept și i le sărută, privind nedumirit la nimicnicia omului.

Iar după mulți ani, târziu, când cele trecute se uitaseră. Sașa își ducea băiatul la școala militară din Iași. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul.

Împotriva voinții lui tată-său, copilul stăruise cu orice preț să se facă soldat. Poate că în mintea lui necoaptă străluceau pintenii și sabia; dar, desigur, în sufletul lui curat se ivea imaginea mortului în război, de la care moștenea numele și dragostea de pământul țării.

Elena rămăsese singură de tot.

Anna se măritase. Viața își redobândise împărăția ei. Câteodată, vara, la Stănești, se primbla prin curte în amurg, cântând încet: "Un castel pe malul mării preajma codrilor o ține".

Înțelegea acum așa de bine ce vrea să zică "domn pe legile uitării amintirilor din sine".


SFARSIT




In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 738 ori.