• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 12

12.

Marele duce Nicolae, generalisimul armatelor rusești, hotărâse să meargă drept la Constantinopole. În planurile sale, care nu se mai potriveau cu ale celorlalți generali ruși din trecut, de la Suvoroff până la Diebici, Zabalkanski și Paskievici, intra ideea ciudată de a trage din masivul armatei o coloană lungă și ușoară, care, ca un cui, să fie bătută în corpul turcesc până la inimă.

Ce să se mai întârzieze la Dunăre, când apărătorul ei turc, serdar-ekremul Abdul Kerim, era om de înțeles! Ce să se mai oprească la clasicul quadrilater Rusciuc-Silistra-Varna-Șumia, când mijloacele de comunicație moderne îi dau aripi să zboare către țintă?

E adevărat că, la Dunăre, Vidinul nu intra în socoteala de mai sus, și că la Vidin comanda un om ca Osman-pașa; mai e adevărat că, întrucât privește înlesnirea mijloacelor de comunicație, vagoanele rusești nu intrau pe șinele drumurilor noastre de fier. Dar în fața Vidinului stau românii; în locul vagoanelor erau pahonții.

Generalul Gurko aștepta cu nerăbdare trecerea coloanei sale, care, compusă în cea mai mare parte de cavalerie (43 escadroane călărime, 10 batalioane de infanterie și 38 de tunuri), bătea pământul pe malul stâng.

Rușii trecuseră Dunărea, cu Corpul al 14-lea de armată, între Galați și Brăila, fără mare greutate. Cinci zile mai târziu, la 15 iunie, o a doua trecere forțată are loc, la vale de Zimnicea, spre Șiștov, și îndată încep pregătirile pentru aruncarea unui pod statornic, pe care să se strecoare grosul armatei de operațiune în Bulgaria.

Pentru aceasta, însă, plutele și pontoanele trebuiau aduse, pe Olt și coborâte pe Dunăre până la Zimnicea.

Armata română se întindea acum pe tot lungul Dunării, din preajma Zâmnicei până dincolo de Cetate, pe Olt și Jiu. Marele cartier general era la Poiana, pe malul drept al Dănățeului, având în spate Divizia a 3-a. Cartierul general al acestei divizii era la Băilești, unde, între altele, se afla și Regimentul al 8-lea de linie.

Aci, prin urmare, trăia Milescu.

Regimentul al 10-lea de dorobanți era la Moțăței, mai la deal de Băilești.

Aici trăia Comăneșteanu.

Pentru a înlesni coborârea lemnăriei rusești din gura Oltului până la Zimnicea, trei zile tună artileria română, trei zile de-a rândul se încrucișară deasupra bătrânului fluviu ucigătoarele ghiulele, deșteptând ecoul altor timpuri. De la Islaz, de la Corabia, de la Bechet, de la Calafat, gemeau tunurile, huiau văile; ardea Șiștovu, ardea Rahova, ardea Vidinul; umblau monitoarele turcești, aiurite, căutând adăpost sub zidurile cetăților. Părea o mânie cerească, lăsată din văzduh pe malurile singuratece.

În vremea asta rușii își înjghebau podul.

Dar, cu trecerea lor pe malul drept, flancul stâng al armatei române rămânea descoperit.

Trimis din Marele cartier general român, Milescu ducea un ordin generalului de brigadă Manu George, comandantul Diviziunei a 4-a și o comunicare generalului rus Dragomiroff. El spera să se poată repezi de la Zimnicea la Stănești, unde Elencuța și Anna stau singure, așteptând să meargă la Băilești.

Căldura începuse de-a binelea. Milescu, mort de foame, căuta un birt. Își făcuse datoria către alții; se cuvenea să și-o facă și către sine. Fu îndrumat către o baratcă de scânduri, ridicată în pripă de unul din miile de indivizi ce se țineau după armate, corcituri fără patrie și fără meserie cunoscută: evrei, români, armeni, ruși - birtași, cămătari, ciocli.

Pe un arc de scânduri deasupra porții sta scris cuvântul "Restaurant", în rusește și românește. Înăuntru cânta o muzică militară.

Cum intră, Milescu fu surprins de banchetul ce se ținea. O masă de vreo 30 de persoane era exclusiv ocupată de ofițeri ruși. Luxul rufăriei și al paharelor, îmbrăcămintea militarilor, tonul de noblețe poruncitoare al generalului din capul mesei, finețea unora dintre ofițeri, toate dovedeau că lumea aceea ieșea din vulgaritatea obișnuită a trupelor de rând.

Milescu se instală la o măsuță, alături. Proprietarul birtului, care de astă dată era un grecușor de pe la Brăila, se grăbi să-i spună că rușii de la masă erau ofițerii regimentului Preobrajenski din gardă.

De la generalul care pontifica în fruntea mesei, uscat și nervos, până la capelmaistrul german, cu barba blondă, care bătea văzduhul cu un bastonaș, și de la acesta până la ultimul soldat ce sufla într-un trombon imens, întreaga Rusie era reprezentată. Tipuri candide de finlandezi blonzi, alături de chipuri brune din miazăzi, ovalul caucazian, lângă pomeții mongoli, ochii lungi și codați din Mingrelia, lângă ochii de ciur ai cazacilor.

Șampania curgea gârlă. La fiecare cinci minute, generalul închina în sănătatea cuiva. Toți ofițerii trebuiau să se scoale în picioare, deși la unii nu le venea tocmai la îndemână. Fanfara repeta aceleași note stridente ce însoțesc toasturile, însoțite de "ura" și mai stridente. Era, în fond, o beție de oameni cumsecade, dar beție. Ochii împăienjeniți, mișcări rătăcite de mână, râsuri idioate, pahare sparte.

La un moment dat, generalul sări în sus, ridică paharul și zise cu voce puternică:

- Au vaillant prince de Roumanie et à son armiei...

Milescu se sculă în picioare.

- Approchez, capitaine, approchez...

El se apropie, se înclină, pe când un soldat ce servea îi da o cupă de șampanie. Generalul goli paharul dintr-o sorbitură; după aceea îl trânti la pământ, spărgându-l. Apoi se așeză la loc, fără a se mai uita la Milescu, scoțând din fundul gâtului un fel de scrâșnitură de mulțumire: "Ahh!"

Milescu nu se pricepea de trebuie să spargă și el paharul sau nu; cum însă ceilalți ofițeri nu-l spărgeau, făcu și el tot asemeni; se înclină din nou și veni la loc.

Grecul cu restaurantul se uita la el, dându-și niște aere de protector, parcă ar fi zis: "Vezi ce onoare îți fac?"

Când toți fură înlemniți de șampanie, se sculară.

Era un adevărat merit, pentru o ființă înzestrată numai cu două picioare, să stea pe ele drept după ce înghițise mânia aceea de spirturi. Generalul, proptit între cei doi colonei comandanți de batalioane, se ținea copăcel, înaintând cu mișcări de paralitic. Ceilalți veneau după el cum da Dumnezeu.

Pe când însă toți plecau, un tânăr blond, cu un chip delicat de fată mare, nu se mișca. Părea așa de pătruns de halul lui de beție, încât nici nu încerca să se clatine.

O șuierătură zăpăcită îi ieși din gâtlej, către chelner, pe când mâna dreaptă se răsucea în vânt, cu intenții de a chema. Însă nu-l vedea nimeni. Grecul și chelnerii se uitau la muzicanți cum se pregăteau de plecare. Milescu, care privea la ofițer cu compătimire, făcu semn unui băiat să se ducă la el. Acesta se duse.

- Ce poftiți, mă rog?

Rusul ridică din sprâncene, își lăsă capul pe o parte și izbuti să zică:

- Pșit!

Chelnerul nu înțelegea.

- Cum, mă rog?

- Vous... hi... pșit!

Omul se uita la el, zâmbind. Rusul de asemenea se uita la om.

-Pșit!

Chelnerul se duse să-și cheme stăpânul, deoarece așa fel de băutură nu cunoștea.

- Poftiți, vă rog, că nu știu ce lichior cere.

Grecul veni țanțoș:

- Ze vous prie, excellencel...

Rusul își ridică cu greu ochii către el:

- Pșit!

- Tout de suite!

Apoi se întoarse către chelner:

- Nu înțeledzi ca vrea mis-masu?...

Dar rusul dete din cap la vorba miș-maș:

- He!... pșit!... du Bellirti, reuși să zică.

- Tout de suite!

Grecul, supărat, se întoarse către chelner.

- Nu fii prostu, frățioare, si li aduți un piperment ca pentru gudez la dimnealui este totuna.

Chelnerul aduse pipermentul și-l turnă în păhăruț. Rusul dete din cap că nu. Atunci îi aduseră alte băuturi. La fiecare, el tot da din cap. În sfârșit, văzând că nimeni nu-i înnemerește gustul, ridică teaca săbiei și curăță paharele de pe masă, aruncându-le cât colo. Într-o sforțare supremă, strigă către grec:

-Bellini!

Grecul, încurcat de tot, veni la Milescu:

- Ma rogu, domnu locotenent, nu prițep țe vreai blestemam’ asta... Ma țere mereu belligni, belligni...

Milescu urmărise toată scena.

- Oare n-o fi vrând pelin?

Grecu rămase pe gânduri.

- Adu, frate, si pelin la dimnealui!...

Îi aduseră pelin, i-l turnară cu sfială în pahar, așteptând toți să-l vadă aruncându-l. Însă nu-l aruncă. Bău un pahar cu mulțumire, pocnind din limbă; apoi luă clondirul de pe masă, se opinti de vreo două ori și se sculă.

Un asemenea om mai putea sta în picioare!

Milescu îl văzu că se îndreaptă spre masa lui.

Fără a rosti un cuvânt, fără cel puțin a-l privi, rusul veni lângă el, căzu pe un scaun și întinse mâna să toarne pelin lui Milescu. Cum, însă, îl vărsa pe de lături, Milescu voi să-l ajute. Încăpățânat, rusul nu primi.

Era tânăr de tot, blond, fin ca o femeie, cu niște sprâncene de o frumusețe clasică. Nimic în el nu se potrivea cu halul în care se găsea acum. Miopul îl privea cu bunătate. Nu știa cum să facă să-l ridice din exploatarea grecului și din degradarea morală în care căzuse. Mai stătu cu el câteva minute și voi să se scoale. Rusul însă îl apucă de mânecă.

- He!...pșit!...

Milescu trebui să șadă la loc.

După fiecare pahar ce golea, rusul rostea aceleași cuvinte, cu accent muscălesc:

- Dieu vous begnisse...

Gluma începea să fie displăcută. Milescu băuse deja mai mult decât îi trebuia și simțea că locul se învârtește cu el, avea încă toată luciditatea conștiinței, dar nu-și mai guverna destul mișcările.

O idee curioasă îi trecu prin minte: că el primise șampania de la ruși și nu le oferise nimic în schimb. Ceru o sticlă. Ofițerul dete din cap că nu primește. Un zâmbet gentil străbătu, ca din alte vremuri, prin pâcla beției lui de acum. Milescu, în loc să înțeleagă că asta răspundea bunelor sale intenții de a scoate pe rus din starea aceea, se încăpățână și porunci să le dea șampanie. Cu o parte a personalității sale morale pricepea câtă lipsă de logică era în fapta lui, și parcă se mira el singur de o asemenea întorsătură a lucrurilor; și cu toate astea, nu putea face altfel.

Rusul o dete din nou prin șampanie, cu "dieu vous bégnisé", după fiecare înghițitură. Și iar piperment, și iar bellini, și iar șampanie, până ce Milescu căzu sub masă.

Când deschise el ochii, începea să se întunece. Prin fereastra spartă veneau sunete de farfurii. El nu pricepea nimic. I se păru deocamdată că e la București. Dar geamurile acelea soioase nu se potriveau cu ale lui. Își aduse aminte că e pornit la război; era la Băilești. Ba nu, fiindcă plecase de la Băilești.

Atunci unde era?

Își aruncă ochii prin odaie: o mizerie nespusă. Lumina unui felinar cădea pe un perete coșcovit, de care atârna o icoană de lemn. Deodată îi răsări în minte un "dieu vous bignisse", iar de acolo, rusul, șampanie și tot restul.

Ce nebunie!

Pe unul din geamurile nesparte niște pete de praf se îmbinau astfel, încât alcătuiau un cap de trubadur, cu o pană mare la pălărie, cântând. Ce bine se vedea! Îi veni și lui să cânte. Își auzea notele din Castelul lui: "Un castel pe malul mării preajma codrilor o ține". Dar Elencuța?

A! Elencuța îl aștepta.

Sări din pat și rămase cu coatele pe genunchi gândindu-se.

Elencuța îl aștepta, da. Pe fiecare zi îi scria, adăogând câte o pagină la un mic jurnal, pe care i-l trimisese în două rânduri prin Paraipan, împreună cu tot felul de obiecte de îmbrăcăminte și de hrană. Nu era mare lucru în scrisorile ei: aceeași și iar aceeași afecțiune fără margini, ce-i umplea tot sufletul, spusă fără șiretenie, cu aceleași cuvinte; dar asta era lucru mare.

Necăjit, Milescu se întinse din nou pe pat; era cu neputință să se mai ducă la Stănești. Îi venea să-și dea cu pumnii în cap. O nespusă dragoste pentru Elencuța lui i se revărsa în suflet; i se urcau lacrămile în ochi, fără să le poată stăpâni. Se întoarse spre perete și plânse copilărește.

Într-un târziu, iar se sculă. Vru s-aprindă lumânarea; chibrituri, nicăieri!

- Măăă! da! bou mai sunt!...

După accesul de sentimentalism urmă accesul de dezgust și de furie. Chemă de vreo două ori: "chelner, chelner!" Nu-i răspunse nimeni. Voi să caute ușa, dar trebuia mai întâi să-și găsească ochelarii. Exasperat, se duse la fereastră și mai sparse un geam, strigând: "chelner!"

În sfârșit; dete Dumnezeu și-l auziră.

Când se văzu unde era, i se păru că visează: o magazie de grâu, împărțită în odăi prin niște scânduri de lepșe, ce n-ajungeau până sus; cu niște ferestre mizerabile, alipite în zid ca într-o casă de hârtie. Înăuntru, două paturi groaznice. La vederea paturilor își aminti de rus. Ce se făcuse?

O adiere de aducere-aminte, și nimic mai mult. Voi să se uite la ceasornic. Lângă patul lui era un scaun de lemn fără răzămătoare; pe scaun, o carte de vizită: "Nicolas Boulgakov-Galitzine". Milescu rămase cu cartea de vizită în mână: Galitzine! Nu știa pentru ce, dar parcă s-ar fi așteptat să-l cheme așa pe tânărul acela cu chip de femeie. Iar numele lui de botez era Nicolae, ca și numele lui Milescu...

Cine știe?...




In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 705 ori.