• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 08

8.


Mai multe nopți de-a rândul lucraseră soldații în albia Vâjiitorii, ca s-o adâncească și să ajute astfel apele Dunării de a se urca la deal, până la un cot. Plouase de curând, și torentul aducea cu dânsul mâlitură. Ceea ce munceau noaptea se astupa ziua. Goi până la brâu, plini de noroi, oamenii trăgeau ca la prașilă, mai cântând, mai înjurând, după fire. Într-un zăvoi de cătină ardea focul de vreascuri, mititel și pipernicit, ca să nu se vadă de pe malul turcesc. Soldații se pârpăleau la flacără. Unul, rezemat într-un cot, mormăia din fluier; altul, pe vine, răsucea o țigară; un al treilea își încălzea palmele. Un biet țigan, printre dânșii, se văita de un dinte.

- Scoate-l, măi Sticlete, că-ți crește altul,

- Păi l-aș scoate, nea Petreo, dar până să-ți iasă dintele, ți-a ieșit sufletul...

- O fi de lapte, măi.

- Pune-i niște praf de pușcă, țigane, și dă-i foc, zise caporalul, care-și răsucea țigara.

Țiganul se uita cu jind la el:

- Haoleo, domnu căprar, că tare-aș mai trage și eu un fum.

- Dacă ai tutun, îți dau eu foiță.

- Doar să vând pe taica la Drăgaică.

Glumele cădeau în piroteala nopții. Munca n-avea spor, oamenii își sleiau puterile degeaba.

Comandantul batalionului inspectase lucrările și înțelesese că ideea adâncirii albiei era curată pierdere de vreme. De aceea poruncise oamenilor să părăsească lucrul.

În seara de 28 aprilie, luntrile lipovenești fură scoase până în gura Vâjiitorii. Un pâlc de vreo 60 de soldați, aleși printre cei ce știau să înoate, fu coborât în prundul gârlei, numai cu puștile și patrontașele.

Luntrile negre, cu fundul ascuțit și vârfurile întoarse în sus, erau greu de încărcat. La cea mai mică atingere se plecau pe o parte.

Ofițerii deteră ordine să le tragă jumătate pe uscat; cei mai greoi se urcară astfel; cei mai sprinteni le împinseră în apă și săriră în ele din fuga.

Totul se făcea în tăcere. Nimeni nu vorbea decât cu grijă și prin șoapte.

La a treia barcă, o palmă solemnă răsună în liniștea nopții. Maiorul se apropie de grupul de unde pleca zgomotul.

- Ce este? întrebă el supărat.

- Să trăiți, domnu maiur, soldatul Ion Savu nu vrea să intre în luntre.

- Unde ești, măi băiete?

- Să trăiți, aici suntem.

- De ce nu vrei să mergi ?

- Ba vrem, să trăiți, da’ nu putem.

- De ce nu poți ?

Soldatul o dete prin singular:

- Îmi vine amețeală, să trăiți, că taica a murit înecat în Siret. Milescu, care era cu Comăneșteanu la spatele maiorului, zise

Încet lui Mihai:

- Grozav i-aș da două palme sergentului care l-a bătut!... Maiorul se gândea.

- Unde-i sublocotenentul Iordănescu?

- Aici, domnule maior.

- Aprinde felinarul. Sublocotenentul se cam foia.

- Să nu ne vadă, d-le maior.

- Aprinde, domnule, și nu răspunde!... Ți-e frică să nu te mănânce turcii?

Sublocotenentul aprinse felinarul, ținându-l tot cam pe după dânsul. Maiorul porunci din nou:

- Să vie patru oameni. Sergent, ia-l!

Soldații puseră mâna pe Ion Savu și-l ridicară pe sus, aruncându-l în luntre ca pe un sac. Maiorul zise încet către Comaneșteanu:

- Altfel, ar trebui să-l împușc.

Milescu încremenise. Toată simpatia ce simțea pentru maior dispăru deodată. Se urcă în barcă, moleșit ca o bleandă.

De îndată ce fu lângă Comaneșteanu, se plecă spre el și îi zise la ureche:

- Mon cher, votre commandant me digoute Comaneșteanu îl atinse pe umăr.

- Allons, allons..

- Mi-ai spus că e bun, că e iertător... Asta îți este bunătatea?

- Nu putem vorbi acum, dar fii încredințat că așa trebuia să facă. Războiul nu se poartă cu milă și dulcegării sentimentale. Închipuiește-ți că din cei 60 soldați, la 30 le-ar fi venit amețeală...

Milescu dete din cap...

- Ești terre à terre astă-seară.

Comaneșteanu zâmbi și nu mai răspunse.

Luntrile, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lângă malul românesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai multe brațe.

La un semn al maiorului, vâslașii repeziră luntrile în ștoiul apei. La început, lopețile făceau zgomot, plescăind degeaba, ca și cum ar fi fost mânuite de copii. Soldați născuți și crescuți pe baltă se simțeau neîndemănateci.

- Ce dracu, mă Bercule, zise unul încet, parcă trag în nisip!...

- Ia-o domol, Stănică. Zi-i ici cu mine: una, două...

Un "sââât!" poruncitor se auzi de la luntrea din cap, unde era maiorul, și nimeni nu mai suflă.

Soldații simțeau alicneală la inimă, parcă n-ar fi mâncat de două zile. Tăcerea, întunericul nopții, gâlgâitul șopotitor al ochiurilor, neliniștea pe cei mai mulți. Apa curgea pe nesimțite. Ici și colo, străluciri neînțelese se răsfrângeau în rotocoalele untdelemnii ale Dunării. Sclipiri depărtate de stele se încrețeau pe unda mișcătoare.

Tăcerea devenea absolută; da cu cât ea creștea mai mult, cu atâta lumea părea că fuge mai departe de cei din luntre. Un caporal întrebă încet pe Comăneșteanu:

- Să fie, oare, zece, domnu locotenent?

Un zgomot surd, venind ca din funduri de pământ, începea să învăluie tăcerea nopții. Se auzi glasul maiorului:

- Să se schimbe oamenii de la lopeți: unul câte unul!

Ordinul trecu din luntre în luntre.

- Să se schimbe oamenii de la lopeți!

După câteva minute, același glas poruncea:

- Mână!...

Brațele odihnite dau putere nouă bărcilor. Zgomotul surd creștea; ajunseseră în mijlocul Dunării, unde apa venea furioasă, clocotind și rostogolindu-se. Nimeni nu se mișca.

Milescu se îmbunase. Cerul, limpede, îl furase de pe pământ. Alunecase în fundul bărcii, între doi soldați, urmărind cu ochii și însemnând în gând constelațiile.

Comăneșteanu se simți deodată atins pe genunchi:

- Uite, Mihai, ce frumos răsare Antares din ape!...

Soldații ridicară capul. În adevăr, o minunată stea roșie scăpăra din lumini.

- S-a aprins de tot, bat-o vina ei!... zise unul din oameni.

Toți ceilalți se uitară spre cer, înfiorați ca de spaimă. Un chiot lung răsună în văzduh. Ce putea fi ?

- O baghiță, zise un soldat.

Clocotul apei scădea pe nesimțite. Tăcerea nețărmurită îi lua locul. Se apropiau de malul celălalt, și fiecare om simțea că pământul nu mai e departe. Fără ordin, vâslașii trăgeau mai încet din lopeți.

Luntrea maiorului se oprise. A doua veni lângă cea dintâi, a treia lângă cea de a doua, și astfel, toate, la linie, înaintau cu băgare de seamă.

Deodată, una din bărci se izbi de ceva tare, iar oamenii fură zguduiți cu putere. Se auzi un lătrat de câine.

- Am ajuns la mal, zise maiorul. Se sculaseră toți în picioare.

- Să se coboare unul în apă, binișor.

Ordinul nu fu executat destul de repede. Un moment de nedomirire păru că stăpânește pe, toți. În fine, cineva sări.

- Suntem aproape pe uscat, domnule maior, zise o voce prin întuneric. Văd un foc la deal...

- Cine-i ăla?...

- Milescu, răspunse Comăneșteanu maiorului.

- Să se coboare oamenii binișor și după mine!... Se auziră câteva pliscăituri de apă, cum săreau unii soldați.

- Iordănescule!

Mai multe glasuri repetară încet: "Dl sublocotenent Iordănescu". Ofițerul veni spre maior.

- Dă-mi felinarul. Dumneata să rămâi cu luntrile. Vâslașii să nu se miște de la lopeți.

- Am înțeles.

Maiorul aprinse felinarul, care fusese acoperit, cu neîndemânare, pe toate laturile, cu postav negru.

Cele din urmă ramificații ale munților Dobrogiei, la Dunăre, se urcau pe nesimțite, așa că focul pe care-l vedeau acum la deal păruse soldaților români o stea.

Oamenii mergeau în tăcere, cu băgare de seamă. Lumina focului, care împrăștia, departe, o roșeață de jeratic; streașina unui bordei ce se vedea în apropiere; văile și dealurile; fantasmagorica licărire a fanarului făcea pe soldați să se creadă pe lumea cealaltă. La unii li se părea că visează; la alții le venea să chiuie. Toți strângeau pușca cu nădejde.

La o depărtare de vreo sută de pași, câinele care lătrase se repezi furios spre oameni. O descărcătură de pușcă hui pe văi, iar câinele, străbătut de un glonț, sări sus și căzu jos mort. La moment, o altă descărcătură răspunse de la turci.

Atunci, fără ordin, fără regulă, soldații se aruncară asupra bordeiului. În față, erau două gherete de scânduri: amândouă fură făcute fărâme, iar sentinela ucisă, călcată în picioare. Într-o clipă, focul fu aninat de streșinile colibei. Rogozul se aprinse, pârâind.

La lumina flăcărilor, un strigăt asurzitor se înălță pe malul ticnit al bătrânului fluviu. Parcă o trebuință sufletească de a zbiera cuprinsese pe toți oamenii aceia, ce tăcuseră atâta timp.

Însă ușa bordeiului nu se deschidea. Un sergent îi dete o lovitură cu patul puștii, iar ușa sări din țâțâni. Dar pe loc el fii trântit la pământ, și în același timp trei oameni, ca trei tigri, țâșniră din groapa bordeiului, trăgând focuri într-aiuri și fugind. Doi fură uciși în mers, iar unul, prins viu, fu ridicat pe sus și dus către acoperișul ce ardea, spre a fi aruncat în flăcări.

Totul se petrecuse cu o repeziciune extraordinară.

Maiorul puse mâna în pieptul unuia din soldații ce voiau să arunce pe turc în foc:

- Înapoi!...

În fuga impresiilor băgă de seamă că era tocmai cel cu amețeala de pe mal.

- Înapoi!... strigă maiorul din nou; la bărci!...

- Locotenent Comăneșteanu! Să se formeze coloana de marș!...

Turcul fu legat cobză și luat la vale.

- Să n-aud vorbă! repetă maiorul. Locotenent Milescu! Treci în capul coloanei. Comăneștene, sunt toți oamenii?

- Cred că da, domnule maior.

- Marș!...

Soldații se așezară la rând, și coloana porni în urma felinarului. Supunerea și disciplina îi lua din nou în stăpânire: trecuse momentul de nebunie furioasă cu care se aruncaseră asupra sentinelei turcești.

Tocmai când intrară din nou în bărci și porniră înapoi, Milescu păru a-și reveni în fire. Cât ținuse învălmășala, el parcă visase sau murise. Nu-și da seama de nimic, nici ce făcuse, nici ce gândise. Câte o pată de imagine îi revenea în minte, ca dintr-un trecut depărtat; focul, reflectat de apele Dunării, sau capul stilcit al turcului din gheretă. Asta era războiul?





In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 667 ori.