• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 05

5.

Gara de la Filaret, ca și Gara de Nord, ca și toate gările din țară, erau pline de trupe, de material de război, de lume venită să-și ia rămas bun de la soldații ce plecau.

Comăneșteanu se primbla încet pe peron, urmărind mișcarea mulțimii. Rugase pe ai săi de acasă să nu vină la gară, și astfel, singur, se simțea deja prins de puterea absorbantă a vieții militărești.

Trenurile plecau, unul după altul, cu soldați sau cu material de război. Dorința guvernului era de a termina concentrarea armatei române pe Dunărea de Sus, înainte ca armatele rusești să ajungă la rețeaua drumurilor noastre de fier din Valachia Mică și la cea dintre București-Giurgiu. După convenția încheiată la 4/16 aprilie între Mihail Kogălniceanu din partea guvernului român, și baronul Stuart, agentul diplomatic al Rusiei în București, rușii trebuiau să fie tratați ca amici, cu condițiune de a respecta drepturile politice ale statului român. Așadar, ei puteau să se folosească de trenurile noastre ca și noi, plătind după o tarifa specială transporturile lor.

Trenul de la 5 era în întârziere din cauza unui regiment de artilerie, ce se încărca cu greu pe linie. Ploua. Tunurile și chesoanele, puse în vagoane joase de pietriș, străluceau sub-picăturile de ploaie, cu aerul de solemnitate aproape vie ce-l au în general gurile de foc. Soldații alergau de colo până colo, unii aruncând mușamale peste muniții, alții trăgând de lanțuri caii, ce nu voiau să se urce în vagoanele pe care sta scris: 8 cai sau 40 de oameni - cuvinte de o tragică ironie, în vremuri ca acestea, când, în adevăr, viața cailor devenea mai prețioasă decât a oamenilor. Zarva și strigătele erau la culme. Ofițerii, cu glugă neagră pe cap, chemau pe sergenții-majori spre a le da cele din urmă ordine; un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții că nu-l putea mișca; un călăreț rotaș împingea de crupa calului său, vărsându-și veninul în înjurături colosale și dând cu piciorul în burta lui, disperat că gloaba nu vrea să intre în vagon. O infinitate de mici sentimente de cazarmă, grosolane și naive, se frângeau de puterea covârșitoare a realității: caporalul, care trăgea de vagon fără să-l miște, era socotit ca cel mai voinic din regiment; călărețul, al cărui cal nu vrea să-l asculte, trecea drept cel mai bun rotaș... Și peste toți curgea din văzduhul posomorât o ploaie înverșunată, dușmană, care desfunda drumurile, rupea podurile, inunda câmpiile... Din când în când, soldații mai bătrâni, cazarmagii învechiți, își ridicau fruntea plină de sudoare către cer și invocau pe zeul tunetelor cu figuri retorice pline de sudalme:

- Aoleo!... Sfinte Ilie!... mai continește-o cu ploile, că te spurc!...

În sfârșit, dete Dumnezeu și se urni trenul milităresc.

De îndată se auzi glasul conductorului strigând:

- Poftiți, domnilor. Trenul pleacă pentru etc., etc.

Comăneșteanu își aprinse în fugă o țigară și se sui în vagon.

Dar, pe când punea piciorul pe scară, văzu pe Milescu venind în goană spre el. Conductorii, grăbiți, închideau ușile. Milescu apucă pe unul de ceafa, îl dete la o parte și se urcă după Mihai:

- Mii de bombe, că era să te scap!... Închipuiește-ți că viu în goana cailor tocmai de la gara Târgoviștei...

- Ce faci, omule? Dă-te jos, că pleacă trenul!...

- Las’ să plece! Merg și eu cu tine.

- Nu face prostii, Milescule!...

- Să-ți tacă gura dumitale!...

- Nu vezi că ești îmbrăcat civil?

Locomotiva fluiera. Milescu se uită repede la Mihai și apoi la sine însuși. Un moment păru zdruncinat în hotărârea lui.

- Ai dreptate. Ce-i de făcut?

- Dă-te jos, că nu-i nimic de făcut. Vino să te sărut și să-ți mulțumesc...

Și, fără să mai aștepte răspunsul celuilalt, îl îmbrățișă și-l împinse binișor pe scară. Trenul se mișca domol.

- Să știi că viu și eu mâine, zise Milescu.

- Nu mâine. La 16, cum ne-a fost vorba...

- Ba viu mâine.

Comăneșteanu scosese capul pe fereastră și striga la el:

- Așteaptă să-ți telegrafiez de la Giurgiu.

De îndată ce se despărți de Milescu și rămase singur în vagon, Comăneșteanu se simți liberat de o mare greutate. Ca toți oamenii cu rude multe, trecuse și el prin toate momentele de nesiguranță, de nehotărâre, de frică chiar, pe care compătimirea nerațională a persoanelor iubite le strecoară în sufletele celor ce merg să-și pună viața în primejdie.

Acum însă, singur, rămas stăpân absolut pe hotărârile sale, voi să deie drumul gândurilor în libertate. Dar, pe neașteptate, se simți înrâurit de ploaia de afară. Dorea să treacă pe la Călugăreni; dorea să vadă locurile mărețe de unde stânga lui Mihai Bravul pusese pe goană hordiele turcești; dorea să calce pe pământul sacru în care plugul, răsturnând brazda, scoate la iveală osemintele eroilor noștri!...

Vorbe mari!... Dar vorbe.

Afară ploua. Prin geamurile rău îmbinate se strecura vântul subțiratec de primăvară. Câmpul se întindea înviorat, cu pete negre de arătură, lângă pete verzi de grâu de toamnă. Nicio vietate pe pustiul înnorat. Rar, câte o căruță trasă la adăpostul unui copac, dar așa de singură și părăsită, încât parcă mărea pustietatea locului.

O vorbă curioasă de-ale lui Milescu răsări în mintea lui Comăneșteanu fără nicio legătură cu momentul: Anninatto, cu doi n și cu doi t. Și numaidecât îi apăru imaginea Annicuței, ușoară ca o rândunică. În adevăr că părea aninată în vânt. Își aduse aminte de scrisoarea fetei și numaidecât o scoase din buzunar. Literele se înșirau una după alta, cam plecate înainte, fără tereremuri, ci numai cu niște cozi enorme pe la t și f. Ce caracter avea icoana? Multă voință... Cine știe ?... Numele lui era scris drept, fără șovăire, cu niște aduceri de condei în care parcă treceau mângâieri de mână. Ce prostii!... Comăneșteanu zâmbi. Evident, Anna Villarà îl interesa. De ce-l interesa mai mult decât Natalia? Își aduse aminte de farmecul nespus cu care începuse a iubi pe Natalia; de viața lor împreună; de puterea sentimentelor de atunci, care părea eternă. Ce se făcuseră toate acestea? O iubea parcă și acum, dar cu totul altfel: îi era dragă pielea ei netedă, părul moale și ascultător; îi era drag spiritul ei, repeziciunea cu care gândea și simțea; melancolia umilă cu care părea câteodată că se desparte de lume și rămâne singură. Dar toate acestea nu se mai reintegrau în unitatea morală a femeii iubite.

Și dacă se gândea mai departe, în urmă, găsea și alte sentimente ca acesta, înecate în uitare. Vasăzică, trece cu adevărat totul? Putem iubi și uita de atâtea ori? Este schimbarea singurul lucru care cu adevărat nu se schimbă, singura lege?

Ca o mângâiere discretă în mijlocul acestei întristări nevinovate, păru a se desface, din pâcla depărtată a uitării, chipul Tincuței... Aceea rămăsese întreagă în sufletul lui, fără nicio știrbire, fără nicio durere în aducere-aminte. De ce Tincuța rămăsese, și altele nu? Fiindcă murise?

Da, fiindcă murise.

Cine pleacă din lume e bun plecat, și niciodată, niciodată soarele nu va mai luci în ochii lui.

Și se simți încălzit de milă; pieptul i se umflă cu putere; deschise geamul de la vagon și lăsa ploaia să-i bată obrazul.

Trenul trecea în fugă pe lângă sate învăluite în ceață. Cireși sălbateci luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe.

El reveni la loc, își șterse picăturile de pe obraz și rămase cu batista în mână. O nespusă melancolie îi cuprinse sufletul. Gândurile se frângeau neisprăvite. Imagini fragmentare treceau una după alta, ca niște umbre de păsări răzlețe. Își aduse aminte de soră-sa. Chipul blând al Sașei îl liniști, ajutându-l parcă să-și explice firea lui prin firea ei. Lui, viața îi era dragă; și, cu toate astea, adeseori se simțea prins de doruri de o lume nouă; adeseori neliniștea sufletească îl făcea să se creadă nefericit. Și lupta cu el însuși, căutând să prindă firul judecății drepte: pentru ce nefericit? Câteodată i se părea că singura explicare a stării lui sufletești era explicarea stării sufletești a întregului popor român din doine și poezii: o lungă, lungă și duioasă așteptare de copil rămas fără părinți, căruia babele îi spun că se coboară dintr-un tată frumos, venit de departe, și dintr-o mamă rămasă vădană și plecată în lume. Cea mai mare mângâiere a lui când nostalgia aceasta supărătoare i se prindea de suflet era câmpul, holdele întinse, vara, sau zăpada lucie, iarna. În desfășurarea dealurilor și a văilor de la Comănești, de câte ori nu simțise el, copil, când mergea tăcut alături de Sașa, cum se destindea sufletul surorii sale!... Mai târziu, prin lumea largă, când se gândea la Sașa, rămasă credincioasă pământului și singurătății, găsea că așa trebuia să fie, fiindcă asta era firea ei esențial românească. Iar acum el însuși, ajuns în pragul maturității, înțelegea că-l prinde de pe urmă fondul de îngăduitoare tristețe, rămas de la strămoși, contra căruia în zadar încerca să lupte.

Și cum trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei, în frământarea lui sufletească intra elementul nou al războiului: acțiunea. Un moment de grijă supremă îl făcu să deschidă ochii mari, privind în gol, și să se întrebe: ce va face soldatul?...

Trenul ajunse la Giurgiu în amurg. Ploaia mai încetase.

Și aci, ca și la București, lumea umbla forfotă prin gară. Parte din public venea să vadă sosind regimentele ce aduceau cu dânsele pitorescul vieții militare în campanie și mai cu seamă elementul siguranței generale: forța; o altă parte venea după interese mai înguste, să expedieze cufere, să îngrijească de plecarea familiei spre locuri sigure.

În acest bazar curios de lume de tot felul, de îmbrăcăminte de oraș, alături de îmbrăcăminte de țară, de fesuri roșii, de tichii și șalvari bulgărești, uniformele dominau și erau simpatice tuturora. Rezerviștii, cu sacurile de gât, soseau de pe la stațiile intermediare, aducând un aer de seninătate câmpenească ce ședea așa de bine maturității lor. Pe lângă unii, câte o mamă bătrână sau femeia cu copilul în brațe, uitând de jalea dispărțeniei și privind, aiurite, la mulțimea ce foia prin gară.

De când cu vestea că turcii au început să treacă noaptea Dunărea, privirile păreau a merge dincolo de ceea ce vedeau, căutând parcă să descopere necunoscutul.

Comăneșteanu se duse în oraș să mănânce. Cele două oteluri mai de seamă erau pline. Un birjar soios îl colindă tot târgul, până ce, la așa-zisul "Hotel du commerce", găsi o cameră liberă.

Din mijlocul curții, plină de murdării și băltoage, o scară de lemn, alunecoasă și dreaptă ca o scară de pod, ducea la etajul I. O unguroaică, roșie la față, cu tistimelul aninat pe creștetul capului, îl învârti prin niște ganguri de scânduri pline de noroi și-l duse la no. 7. Înăuntru, un pat de lemn mizerabil; două scaune de paie, din care unul transformat în lavoir, cu un lighean de aramă și un ibric turcesc elegant și neânțeles. Un aer de goliciune și sărăcie învăluia toate cele...

De acuma începea farmecul vieții de campanie!... Prinzi în oraș cu camarazi și află că ordinele erau în parte schimbate; că, în loc de Frătești, Regimentul al 10-lea de dorobanți trebuia să se întindă mai departe; că un corp, format din batalionul al 3-lea de vânători, Regimentul al 8-lea de linie, Regimentul al 10-lea de dorobanți și Regimentul al 5-lea de călărași trebuia să ia poziție pe linia Frătești-Turbatu-Stănești.

Pe când ceilalți vorbeau în fugă de Stănești, el asculta cu cel mai mare interes descrierile locurilor... O nepăsare zgomotoasă caracteriza convorbirea colegilor săi: preocupări puerile, o oarecare trivialitate intimă, cu aduceri-aminte de café-chantant, cu expresii de școală: "mamă-si de răcani!", "ce, domle, vrei să zici că Fanny cântă mai bine decât Martens?", "hei, garçon, or îmi dai o frigăruie cumsecade, or îți dau o pereche de palme". Un chelner jidan se furlandisea de colo până colo, răspunzând la toți: "pronto, don căpitan, sosește!" și turnând cu amândouă mâinile, dintr-o sticlă, borviz, iar din alta, vin. Nicio preocupare de război, la ei, care erau chemați să facă războiul, pe când toată lumea cealaltă nu vorbea decât de asta. Parcă o conspirație tăcută îi unea pe toți într-un singur gând: să se bucure de ora prezentă. Cine știe ce va aduce ziua de mâine!... Comăneșteanu ieși să tocmească un birjar pentru a doua zi, spre a-l duce la Stănești; apoi se duse să telegrafieze lui Milescu.





In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 702 ori.