• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

In razboi - Capitolul 02

2.

Mergând la Mileseu, Comăneșteanu se simți deodată prins de aceeași idee: războiul. Ordinul de concentrare îl primise de câteva zile, cu data de 6/18 aprilie. Regimentul al 10-lea de dorobanți, care făcea parte din al II-lea corp de armată, era pe drum spre Dunăre, între Giurgiu și Oltenița. El trebuia să-l ajungă

- A venit un domn? L-ai poftit să m-aștepte?

- Da, cuconașule, e în birou.

- Plătește trăsura și să dai la masă.

Apoi sări treptele în goană, deschise ușa și se năpusti spre Mihai:

- Mii de bombe!... te-am făcut să m-aștepți. Vino, dragă, să mâncăm. Dumitrache, dă fuga după birjar, c-am lăsat niște Camembert în trăsură...

- L-am luat, cuconașule, zise omul zâmbind.

- Spune cuconițelor să se coboare și dă-ne la masă.

- Poftiți, că dumnealor sunt la masă de mult.

- Ce face!?...

Feciorul înălță din umeri, iar Milescu, furios, lăsă pe Mihai în anticameră și se repezi în sala de mâncare.

- Bine, dragă, nu se putea să mai așteptați câteva minute... Știai că am invitat un prieten la masă... Îl lași singur, ca pe un caraghios, nici nu-i pui tacâm...

- Ce vasăzică asta, Nicule?... ai visat se vede... Ce prietin?

Milescu ieși, supărat, cu gura plină de bombe și de vaviloane:

- Mii de bombe!... Nu te însura, mon cher, nu te însura... Vino să te prezint jumătății mele, care mă respectă așa de puțin...

Mihai, înlemnit de scena displăcută ce se simțea pe sub bombele lui Milescu, se găsi în fața a două doamne tinere, nedumirite și ele ca și el, dar parcă deprinse cu asemenea întâmplări. Ele se uitau la dânsul, mirate că nu-l mai văzuseră niciodată; el de asemeni se uita la ele.

- Vă prezint pe vechiul și bunul meu prieten Mihai Comăneșteanu. Nevastă-mea și cumnată-mea...

Apoi căzu pe scaunul lui și începu a mânca din ce găsea pe masă. Elena Milescu așeză pe Mihai în dreapta ei, binișor, fără pripă și, vorbindu-i, luă de dinaintea lui bărbatu-său fructele, din care acesta începuse să robotească.

- Așteaptă să vă dea supa.

Milescu se muie pe o parte, ca o bleandă, și începu să zâmbească:

- Vezi, mon cher, așa mă poartă dumneaei, ca pe un copil. E drept însă că sunt și uituc... Mă rog, te-am prezentat cumnată-mei, Anna?

Fata surâdea, cu obrazul ei rotund, plin de sănătate, cu ochii inteligenți, cu gura ușor ridicată de la margini.

- Ca să vă cunoașteți numaidecât, să vă definesc în puține cuvinte: Mihai Comăneșteanu, june băiat, doctor în drept, ofițer în guarda civilă, retras în munți pentru cauze de ordine publică; Anna Villarà, fiica soacră-mei, 2l ani la octombrie, fată cu prințipuri, a refuzat până acum 6 pretendenți; Elena Milescu, nevasta și tutoarea mea; subsemnatul, vacs!...

Elena râdea din toată inima.

- Nu sunt tutoarea ta... Dacă d-nul Comăneșteanu îți este prieten, trebuie să te știe că n-ai nevoie de tutor. Dar de un intendent general, un secretar particular...

- Și o bonă, zise Anna.

- Așa faci, Annico ?

Fata începu să râdă, supărată.

- Ți-am spus să nu-mi mai zici așa!...

- Să-ți zic Annetto, cu doi n și doi t; să-ți zic Annino, Annicuțo, Anninetto, Anninatto... Nu-i vorbă, de aninat nu te prea anini tu ușor...

- Ba nicidecum: să-mi zici Anna, curat.

- Mă rog, Mihai, dacă vrei să placi cumnati-mei, să fii conservator înfocat... și să nu-i ceri mâna.

- Conservator și sunt.

Milescu se uită la el.

- Ei, aș!... Și nici mâna nu i-o ceri?

Mihai zâmbea. Anna se făcuse roșie.

- Spune curat că nu i-o ceri, fiindcă atunci, cine știe, poate să ți-o dea... Asta-i logica femeilor!

Comăneșteanu zise într-adins:

- Nu o cer.

Milescu bătu din palme:

- Bravo! Al 7-lea pretendent la Frățești. Afară ploua. O geană vânătă de lumină tivea nourii spre apus. Fantastică și indiferentă în sine, natura era amestecată de închipuirea oamenilor, cu întâmplările de pe pământ; un cer nesigur, pâclă, ploaie, după cum nesigure și mohorâte erau evenimentele de mâine.

Trecând prin fața palatului, Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. Niciodată nu-i păruseră atât de interesante geamurile acelea multicolore, dincolo de care răspunderea și grijile erau așa de mari. O mișcare instinctivă de respect și simpatie îl făcu să se plece mai jos, spre a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil de apropierea vreunei lămpi. Îi răsări în suflet pentru întâiași dată dorința puternică de a se bate, cu orcine și orunde; de a da năvală în mulțimea dușmanilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul pașnic al gândurilor. Închipuirea cam donchișotescă a tuturor eroilor improvizați făcea din el, acolea, în trăsură, un crunt cavaler de pe vremea marilor noștri domni pământeni, un Buzesc, un Mihalcea, al cărui paloș orb zdrelea sute de capete. Toți Basarabii din istoria „țarii Românești, Drăculeștii și Băneștii; marii bani ai Craiovei, mândri și bogați; hărțăgosul Vlad Țepeș; genialul Mihai al II-lea Bravul; apoi Bogdăneștii din Moldova; crudul și eroicul Ștefan al Vl-lea cel Mare; hatmanii din poetica țară a Bucovinei; Asanachii Vrânceni, din care se cobora el despre mamă; toate figurile legendare, toate numele ce-l emoționau, bătălia de la Rovine, lupta de la Călugăreni, toate se grămădeau în mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru români figurile și faptele mărețe ale timpurilor lor eroice, peste care vremurile grele de mai pe urmă au aruncat melancolia neputinței.

A venit vremea să ne deșteptăm! în vinele tale, Mihai, părea a-i zice glasul închipuirii lui aprinse, curge sângele Comăneștenilor de la șes, al Asanachilor de la munte, sângele latinilor biruitori, al dacilor biruiți, care, în preajma codrilor, împrejurul izvoarelor, a prins ființă nouă în poporul tău de astăzi, în munteni, în baciul Micu, în tine! Du-te cu regimentul tău de vrânceni pe Drumul Călugărenilor, că nu s-a stins virtutea sulițarilor, a roșiorilor, a călărașilor și a vânătorilor lui Mihnea!...

Și ce ciudat i se păru când birja se opri în fața unor case curate din strada Batiștei, când el se dete jos, aiurit de gândurile eroice, și sună prozaic la ușa lui Milescu...

Un fecior, gata de a servi la masă, îi ieși înainte, spunându-i că domnul nu se-ntorsese încă. Mihai, cam încurcat, ceru să-l aștepte.

Grăbit, feciorul deschise ușa de la cabinetul de lucru, trase un chibrit pe pantaloni și aprinse gazul.

- Poftiți, vă rog.

Mihai se văzu deodată într-o cameră spațioasă, plină de cărți, cu lucruri curate așezate la locul lor, fără praful de un deget pe mobile, cum era în bunele deprinderi ale amicului său. Tablouri cuviincioase pe păreți, flori prin vase, un aer de intimitate demnă peste tot... „Nu se poate, își zise el, am intrat într-o casă străină!” Și, fără a se gândi mai mult, căută clopotul în zid și sună. Feciorul veni din nou.

- Mă rog, sunt aici la d-nul Milescu?

- Da, cuconașule, poftiți de ședeți, că trebuie să vie numaidecât la masă.

Vasăzică, tot era ceva schimbat în prietenul său. Se puse să aștepte și prinse din nou a se gândi la război. Regimentul 10 de dorobanți făcea parte din I-a brigadă de infanterie a diviziunii a IlI-a, a corpului al II-lea de armată. Un corp de armată!... Ce solemn cuvânt! în fața lui, o litografie colorată înfățișă o femeie minunat de frumoasă, uitându-se pe gânduri în depărtare, își aduse aminte de Natalia și de munții de la Andreiași. I se păru c-o vede la izvoarele Milcovului, sărind ușoară din piatră în piatră, cu vârful piciorului încondeiat ca în poveste, cu chipul senin, cu ochii privind parcă tot dincolo de ce se vede, ca femeia din cadru... Se uită la ceasornic: era 8. Alături se auzeau pregătiri de masă, furculițe și cuțite ce sunau, ba parcă chiar glasuri vorbind. Mai trecu un sfert de ceas. Milescu - nicăieri. Așa ceva se potrivea cu el de minune. Acuma era sigur că n-a intrat în casă străină.

Se auzi deodată sunând la intrare cu furie. Feciorul se repezi să deschidă.

Prânzul, început de a doua oară, merse înainte, după șartul lui. Milescu mânca în fugă, vorbea cu gura plină, se îneca cu vinul, îndemnând pe Mihai să mai ia o dată din fiecare fel:

- Ia mai dă niște vacs de ăsta... Mănâncă, Mihai, că vin rușii.

- Mai încet, Nicule, zise nevastă-sa, că n-or fi la barieră!

După aceea, întorcându-se către Mihai, îi zise cu aceeași preocupare ca și Sașa:

- Adevărat e, domnule Comăneșteanu, că au trecut peste hotare ?

- Da, doamnă.

Milescu ridică ochii din farfurie, înviorat.

- Au trecut. Bine c-au trecut! Să se sfârșească odată cu mizeriile astea!... Ba mergem, ba nu mergem. Auzi, să fugi la munte, ca băjenarii. Vacs! Să mergem, domnule! Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu suntem mortăciuni.

- Și noi să mergem? întrebă Anna, ironică.

- Vorba vine. O să mergem noi. Dumneavoastră, care vă trageți din fanarioți, aveți dreptul să stați acasă.

Elena se uita trist spre bărbatu-său:

- De ce vorbești așa, Nicule ? Nu e vina noastră că ne coborâm din unii și nu din alții, deși tu știi bine că mama e Golească...

Pentru întâiași dată de când îl întâlnise văzu Mihai pe Milescu devenind serios și vorbind cu cumpăt:

- Iartă-mă, dragă; mi-a scăpat o vorbă de om rău. Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi, personal, știți că vă iubesc și nu pot să vă rănesc fără cuvânt. Insă aci e o chestiune cu mult, dar cu mult mai gravă decât se pare. După atâta timp de nevoi, în care clasa stăpânitoare a poporului nostru a fost de o mișelie revoltătoare, supunându-se rând pe rând la toți veneticii, alergând cu pungi de bani și cu capul plecat de la un pașe la un consul, de la un fanariot la un muscal, de la un hospodar la un altul, a venit vremea ca ea, clasa stăpânitoare, care pretinde că își dă seama de rolul ei, să dovedească că nu mai e cea din trecut. Cine nu e pătruns de evidența lucrului acestuia, acela e atins de o infirmitate atavică, este victima unei nefericite încrucișeri de rasă, în care minciuna, lenea și poltroneria fanariotă biruiesc nu numai glasul patriotismului, dar chiar glasul înțelepciunii.

Pe când el vorbea, încălzindu-se din ce în ce mai mult, Anna da semne de nerăbdare:

- Dumneata contestezi boierilor influența lor fericită...

Milescu ridică vocea:

- Nu mă întrerupe, că nu contestez nimic. Au fost și boieri patrioți pe vremea fanarioților, și acelora halal să le fie! Dar aceia erau puțini. Restul era copleșit de venetici...

- Pe aceia i-a absorbit masa românilor, zise Anna enervată.

- Nu mă întrerupe! Tocmai asta e nenorocirea: i-a absorbit cum absoarbe o vadră de apă câteva picături de anilină. Știu că sunt oameni astăzi care susțin că fanarioții ne-au făcut mult bine fiindcă ne-au adus cultură. Ne-a adus sânge vițiat: poltronerie, fanfaronadă și fățărnicie, asta ne-au adus. Du-te într-un salon, privește astă-seară bărbații de la bal: te vei crede la Constantinopoli sau la Atena. Ia o ramură de administrație publică, ia alegerile: stricăciune peste tot [...]

- Stricăciune de asta a mai fost și altă dată, zise Anna. Pe vremea lui Vlad Țepeș nu erau fanarioți, și cu toate astea țeapa a fost inventată de acest bun român tocmai ca să stârpească hoțiile și corupțiunea.

Mihai se uită la fată. Răspunsul ei inteligent și ironic îl făcu să se mire. Negreșit, ținând seamă de numele ei de familie, teoriile lui Milescu nu prea erau cu tact. Dar tactul lui Milescu, mai cu seamă când se aprindea la vorbă, era lucru necunoscut. De aceea răspunse și mai violent, trântind furculița pe taler:

- Nu e adevărat!... Dacă se fura și pe vremea lui Vlad Țepeș, asta nu dovedește nimic. În toate timpurile și la toate popoarele au fost momente de decădere administrativă. Dar chiar faptul că a venit un Vlad Țepeș, care a stârpit răul din rădăcină, probează că rămăsese virtute în clasele boierilor, fiindcă Țepeș era boier pământean, Basarab Drăculesc. Arată-mi dumneata care este domnul care s-a ridicat, dintre străini, sau chiar dintre boieri, pe vremea fanarioților, împotriva acestora? Nici unul. De aceea e rușine să vorbim astăzi de fugă la munți, de neutralitate și de fleacuri. Astea sunt lucruri demne de muieri sau de fanarioți. Eu sunt Milesc. Eu am să mă duc să mă bat cu turcii, cu rușii, cu tătarii și cu dracu dacă o trebui!

Dumitrache rămăsese cu farfuria în mână, uitându-se la stă- pânu-său. Acesta, când tăcu, cum nu-l mai întrerupea nimeni, se simți, se vede, cam ridicol de atâta cheltuială de patriotism, deoarece o dete iar prin bombele lui:

- Mii de cataclisme! că elocvent am mai fost!

Anna se uita în taler, nemișcată; Elena mânca încet, gândindu-se; Mihai tăcea, jenat de pâcla aceea de neânțelegere ce-i învăluia, dar în fond mulțumit de amicul lui. Milescu privi lung spre cumnată-sa. Cu glasul blând, aproape rugător, îi întinse mâna și o chemă:

- Annicuțo!... Știi că tu ai fost foarte de spirit cu Vlad Țepeș...

Fata își întoarse ochii spre el, plini de lacrămi.

- Mii de bombe și de baionete! plângi?... Să știi că te măriți!...

Ea, ștergându-și ochii, începu a râde: ciudă, simpatie, rușine se topeau într-un sentiment de fericită conștiință de sine. O privire piezișe către Mihai întâlni privirea acestuia, admirativă, fără voia lui. Fata își ridică bustul mai sus, mișcă ușor din cap, dându-și părul la o parte de pe frunte, ca și cum o secretă dorință ar fi îndemnat-o să se arate în toată curățenia ei. El se simți surprins în gândul lui bun, și îndemnat parcă de o pornire sufletească cinstită, voi să rupă farmecul ce se întindea de la unul la altul și se întoarse către Elena:

- M-ați întrebat, doamnă, dacă e adevărat că au trecu rușii peste hotare.

- Da.

- E foarte adevărat...

- Cu voia noastră?

- Îmi închipuiesc, deoarece noi suntem concentrați pe Dunăre, iar nu pe Prut.

- Sunteți chemat și d-voastră?

- Da, doamnă.

Anna întrebă repede:

-Da?

- Da. Regimentul meu trebuie să fie deja spre Giurgiu.

Milescu sări în sus.

- Bravo, Mihai... Mergem împreună. Tu ești aici în permisie?

- Da. Cumnații mei fiind militari, doi în armata permanentă și unul doctor în rezervă, ne-am strâns cu toții înainte de a ne despărți.

- Tu ești în regimentul de Putna? Eu sunt în al 8-lea de linie.

- Da, suntem în aceeași divizie.

- Bravo!... Dumitrache, dă-ne o sticlă de șampanie.

- După câte știu de la cumnatu-meu, rușii trec spre Dunăre în patru coloane: una prin Copăcenii de pe Argeș, alta prin preajma Bucureștilor, o a treia pe Ialomița spre Călărași, iar a patra spre Bolgrad, pentru a ocupa Dunărea de Jos și apăra astfel mersul celorlalte.

- Dar armata noastră?

- Armata noastră are și ea drept obiectiv tot Dunărea, spre a împiedeca deocamdată pe turci să facă din țara noastră câmpul războiului. Noi nu putem apăra tot malul stâng al Dunării cu două corpuri de armată, dar putem ocupa punctele cele mai primejduite, acelea din fața Vidinului...

- Vă rog, numai o clipă, zise Anna, sculându-se.

Ieși repede pe ușă, ușoară ca o păsărică și dispăru.

După un moment, se întoarse cu o hartă a țării, pe care o întinse pe masa.

- Închipuiți-vă că noi suntem de-a dreptul amenințați, fiindcă avem proprietăți pe malul Dunării... Să vedem unde e Vidinul.

- Iată Vidinul. În față avem Calafatul, Cetatea și Bechetul. Mai la vale, turcii au Nicopoli, Rusciucul și Silistra. Pe aici capitala este de-a dreptul amenințată. Spre Vidin va merge probabil I-iul corp de armată. De la Nicopoli spre Silistra, corpul al II-lea.

- Al nostru? întrebă Milescu.

- Da. Așa că noi vom lua poziție cam prin preajma Giurgiului.

- Bravo!... zise Anna, bătând din palme. Mergem și noi la moșie...

Milescu ridică ochii de pe hartă și privi lung la fată, cu o seriozitate comică.

- Ce te uiți așa la mine? zise ea cu mirare prefăcută. Parcă nu știu eu că Elena o să meargă după tine!...

El da din cap, mulțumit, dar vrând să facă pe scepticul. Urmă a privi la fată cu insistență. Ea se înroși din nou și se prefăcu supărată:

- Ce te uiți la mine, frate?

- Haide, haide...

- Ba niciun haide, haide! Mergem la Stănești, să știi.

Milescu luă binișor mâna nevesti-si și îi zise râzând:

- Elencuțo, îmi pare că nu mai trecem peste al 7-lea pretendent. De ne-om întoarce de la război, jucăm la nuntă...

Fata se supără:

- Nu mai vorbi prostii, Nicule.

- Îmi pare rău pentru tine, Annicuțo, că ți se potrivesc tocmai junii cărora tu nu le placi. Mihai mi-a spus, înainte de a călca pragul casei noastre, că nu se însoară. Ăsta e un mod delicat de a mă preveni că nu te vrea...

- Nu e adevărat, protestă Mihai râzând. Nici nu știam că ești însurat.

- Ia lasă, mon cher, că mă cunoaște o lume întreagă; cariera mea de astăzi este de a prezenta juni de însurat cumnată-mi... Fug băieții de mine ca de răposata Tița Cișmegiu, pețitoare de profesie.

Elena râdea, plecându-și capul pe o parte. Mihai râdea și el, uitându-se la Anna, care, aprinsă la obraz, bătea nervos cu degetele pe masă.

După câteva minute, Milescu se uită la ceasornic:

- Mii de bombe, fetelor, da’ nu vă duceți să vă îmbrăcați? La câte vreți să mergeți la bal?...




In razboi - Capitolul 01
In razboi - Capitolul 02
In razboi - Capitolul 03
In razboi - Capitolul 04
In razboi - Capitolul 05
In razboi - Capitolul 06
In razboi - Capitolul 07
In razboi - Capitolul 08
In razboi - Capitolul 09
In razboi - Capitolul 10
In razboi - Capitolul 11
In razboi - Capitolul 12
In razboi - Capitolul 13
In razboi - Capitolul 14
In razboi - Capitolul 15
In razboi - Capitolul 16
In razboi - Capitolul 17
In razboi - Capitolul 18
In razboi - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 730 ori.