Autori > Duiliu Zamfirescu
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Aeroplane
Toată lumea știe că nu am avut tunuri de mare calibru și nu am avut mitraliere. Soldații și ofițerii noștri, care s-au bătut ca niște adevărați eroi și cari nu au nevoie de certificatul străinilor pentru a purta fruntea sus, erau încremeniți de ploaia obuzelor germane, ce cădeau din necunoscut și nu dau greș niciodată. Ei nu-și dedeau seama de o lipsă. mai mare chiar decît a tunurilor, de care sufereau: aeroplanele.
Aceste aparate extraordinare, inventate de ieri, perfecționate de azi și aplicate în fiecare moment al teribilului "acum" care este lupta, au devenit de o necesitate atît de absolută, încît, fără ele, armata cea mai bună și mai bine înzestrată este bătută la sigur. Misiunea avionului este întreită: 1) recunoașterea, 2) rectificarea tirului, 3) legătura.
Comandanții noștri cei mai hotărîți și cei mai bine pregătiți erau încremeniți de faptul că mișcările trupelor lor, în desfășurarea de atac sau de apărare, erau cunoscute de inimic pe măsură ce se produceau; de unde, legenda spionajului extraordinar, a telefoanelor pe sub pămînt, a semnalelor misterioase. O fi fost și spionaj. Dar militarul brav care a fost învins e totdeauna dispus să atribuie învingerea sa greșelii altora și mai cu seamă trădării. Ilustrul nostru amic, generalul Berthelot, care făcuse un plan atît de frumos pentru a bate pe inimic împrejurul Bucureștilor, a-i lua 100 de tunuri și 60 mii de prizonieri, cînd planul său nu a izbutit, a găsit vinovat pe un general român, care a și fost osîndit și degradat . Generalul acesta era cunoscut ca mediocru, dar nu era trădător.
Planul generalului B. nu a reușit pentru că d-sa nu avea tunuri de mare calibru îndestulătoare, pentru că nu avea mitraliere, pentru că avea o escadrilă de avioane de recunoaștere insuficientă, pentru că nu avea avioane de rectificarea tirului și nu avea avioane de legătură. El avea un singur lucru cu adevărat bun: pieptul soldaților noștri. Dar a-ți scoate pieptul înainte, cînd inimicul te bombardează de la o depărtare la care tu nu ajungi, nu mai este bravură, ci sacrificiu nefolositor.
Prin urmare, avionul de recunoaștere fiind ochiul comandamentului, acel comandament ce e lipsit de avion e orb.
Și oarbe au fost comandamentele noastre în permanență, oarbe fără vina lor.
Cînd inimicul lupta să treacă munții, ar fi fost de un suprem interes să se știe care este punctul unde presiunea e mai mare, pentru a opune o mai mare rezistență, iar cînd infiltrațiunea a început să se facă pe toate văile, pe care noi le credeam inaccesibile, precum pe Olt, la Dragoslavele, pe Prahova, pe Buzău, ar fi fost de un interes capital să știe comandamentul ce se petrece și unde să se apere. Pe cînd, în fapt, comandanții noștri nu erau informați de nimic.
Ajunși în automobil sau călări, după zile întregi de luptă, într-un sat de munte ce li se părea la adăpost de surprinderi, încercau să se odihnească sau să mănînce. De-abia îi fura somnul că sentinelele veneau să-i deștepte: "Vin nemții, domnule colonel".
Cu linii strategice subcarpatice și cu avioane de recunoaștere bine organizate, poate soarta războiului era alta.
Dar dacă n-am avut mijloace de a cunoaște mișcările trupelor inimice, pe cînd toate mișcările trupelor noastre le erau cunoscute, cum stam cu regularea tragerei tunurilor noastre?
Nu voi înceta de a cînta pe soldat. Sergenții noștri ochitori, plutonierii, sublocotenenții, locotenenții și căpitanii de artilerie au fost mai presus de orce laudă. Dar ce puteau să facă acești nenorociți cînd tunurile lor nu băteau pînă la tunurile inimicului? În cel mai bun caz și pe cîmp neted, ei ar fi încercat să se apropie de gurile de foc germane, ca acel eroic locotenent din Dobrogea, care se ducea cu bateria după fumul nemților. Asemenea fapte sunt demne de vremuri mitologice. În timpurile noastre, și cu luptele în munți, cînd se pun cele mai mari sforțări ca să se urce două tunuri pe un vîrf de deal, o artilerie inferioară este paralizată și, mai dinainte, pierdută.
Să presupunem însă că am fi avut tunuri bune - cum erau acele debarcate de pe vasul "Elisabeta" - la ce rezultat am fi ajuns fără avioane de tragere (ceea ce francezii numesc "avions de reglage")? S-ar fi risipit muniții scumpe, fără nici un cîștig. Pe cîtă vreme, inimicul, de îndată ce avioanele de recunoaștere descopereau bateriele noastre, trimitea avioane de regularea tirului. Și deodată se pomeneau bieții artileriști români, ascunși după toate regulele artei, în parapetele lor de pămînt, cu cîte o bombă monstruoasă care cădea din văzduh, în mijlocul bateriii, atingînd opera vie, distrugînd, îngropînd, omorînd, de nu mai rămînea decît jale, schilozi și vaiete. Cîți dintre ofițerii noștri, scăpați cu viață, nu vor recunoaște dreptatea acestor observații? Dar mulți nu mai pot vorbi. Moartea a închis gura acestor admirabili eroi, morți pe loc, sau măcelăriți prin spitale, departe de ai lor, necunoscuți, singuri și atît de triști!
Vreau să scot pe unul din negura uitării. Dar acesta era atît de extraordinar, în nemărginita sa modestie, încît atinge țărmurile poveștilor. Se numea Stoenescu și era comandantul Bateriei V din Regimentul 11 de Artilerie. Mai mult nu știu despre dînsul. Dar știu că, de la prima mișcare a armatei noastre, în 1913, adică de îndată ce omul a ieșit din mizeria vieții sale burgheze și a intrat în răspunderea comandamentului, s-a transfigurat. Înainte de toate, iradia farmecul simpatiei militare, acel efluviu de căldură, de îndrăzneală și de bunătate, din care lipsește cu desăvîrșire egoismul. Chiar de-atunci, soldații îl adorau. Intrați în războiul de acum, adorația aceasta se transformase în cult, cu nota admirabilă a necesității de a se sacrifica pentru el. De la Dunăre, unde a mers regimentul, pînă la Dragoslavele, unde a fost distrus, căpitanul Stoenescu era neadormit. Sub un comandament mediocru și histeric, el era pururea calm. Orunde se așeza bateria sa, sub ploaie de gloanțe sau de obuze, căpitanul era în picioare pe parapet sau între tunuri, liniștit, măreț și transfigurat, ca un chip legendar. Cînd bomba infamă a nemților a făcut explozie în bateria sa și i-a luat amîndouă picioarele, un urlet de durere a izbucnit din piepturile soldaților rămași vii, pe cînd el urma a-și ține comanda, pînă ce și-a pierdut cunoștința. A fost evacuat și a murit undeva, pe la Ploiești, sau la Focșani, necunoscut.
Acesta era erou în toată puterea cuvîntului, curat ca picătura de rouă, tare ca diamantul.
Și-au fost, ca acesta, mulți, fii de boieri sau de țărani, ieșiți din masa poporului român.
Așadar, avionul de rectificarea tirului este ochiul tunarului, după cum avionul de recunoaștere este ochiul comandamentului.
Și mai este o a treia spiță de avioane: de legătură, tot atît de importantă ca și celelalte două. Pe întinderea fronturilor actuale, cine poate ști cu siguranță cînd e momentul să se arunce infanteria la atac, în care direcție, unde sunt grămădite trupele inimice? Nimeni, decît avionul de legătură. El, prin semnalele sale, adună o trupă rătăcită, îi schimbă direcția, o întoarce din drum, o duce la foc acolo unde se simte nevoie. Trupele noastre au suferit de lipsa de legătură, la cel mai înalt grad. Bieții ofițeri călări, ducînd ordine prin noaptea necunoscută, alergînd după batalioane uitate sau după convoiuri rătăcite, trecînd peste poduri sub care se ascundeau avanposturile germane, prin noroaie, pe zăpezi, pe corhane, stînd cîte 30-40 de ore în șea, par legende de pe timpurile napoleoniane. Militarul modern nu mai face operă de aceasta imbecilă, nu se expune la moarte aproape sigură, cînd are telefon și aeroplan. Viața lui are un preț imens: ea se sacrifică numai atunci cînd mașinele și-au spus ultimul cuvînt, și chiar atunci, soldatul se apără încă cu o mașină sau atacă tot cu o mașină. Astăzi, un militar bun, pe cîmpul de război, este ca un lucrător într-o fabrică. Prima lui datorie este să trăiască, iar a doua să lucreze, ca să distrugă.
Acesta fiind rolul hotărîtor al aeroplanelor, comandamentul nostru suprem trebuia să-l cunoască, dacă nu din studii profunde asupra strategiei moderne, cu tehnica sa specială, cel puțin din experiența războiului actual, care dura de doi ani, cînd am intrat noi în acțiune.
Știu că a fost o tentativă mizerabilă de a aduce aeroplane din străinătate. Marea Nordului, care a înecat atîtea secrete, să înece și pe acesta.
Prin urmare, noi am intrat în război știind cu certitudine că nu aveam aeroplane.
Va să zică, nu aveam linii strategice de drum-de-fier, nu aveam tunuri de mare calibru, nu aveam aeroplane.
Atunci ce aveam?
Pentru ce am fost contra razboiului - De la 1914 la 1916
Pentru ce am fost contra razboiului - Cum eram pregatiti
Pentru ce am fost contra razboiului - Planul de razboi
Pentru ce am fost contra razboiului - Drumuri de fier si strategia
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Aeroplane
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Mitraliere si sarma
Pentru ce am fost contra razboiului - Sarma
Aceasta pagina a fost accesata de 626 ori.