• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Harpista

Orgia se sfârşise... ieşeau grupe glumeţe
De capete aprinse, de ostenite feţe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază...;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ş-atuncea... tot mai tare la sân harpa şi-o strânge
Şi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”
Şi glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor...;
Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
- Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Îneacă-ţi suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola şi cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani...
- Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primeşte!
Trist atuncea ea capul şi-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Şi când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris
Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare
Adânca sa durere pe şesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Şi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,
În nopţi de carnaval...?
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,
Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdare
Ş-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea...;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
- Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie... - Dă-mi ochii să-i sărut;
Îţi dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
- Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?
............................................

Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Şi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:

- Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
- Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

(vol. Fara titlu, 1883)





Harpista


Aceasta pagina a fost accesata de 650 ori.