Autori > Duiliu Zamfirescu
Ca poate atunci...
Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Erau atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.
O tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gîrlei din pustietate
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.
Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia:
Voiesc să dorm în brazdele cu soare,
Pe unde cîntă vara ciocîrlia
Și umblă trista straja de cucoare.
Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.
Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri
Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.
(1897-1898)
Ca poate atunci...
Aceasta pagina a fost accesata de 666 ori.