Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 22 - Izvorul sfant
Capitolul 22
Izvorul sfant
Pelerinii nu erau decat nişte bieţi oameni. Altfel nu s-ar fi purtat aşa cum s-au purtat. Facusera o calatorie lunga şi obositoare şi acum, cand era pe sfarşite şi auzira ca lucrul pentru care venisera încetase de a mai exista – nu facura cum ar fi facut probabil orice cal, pisica sau vierme, adica sa se întoarca şi sa-şi vada de treaba. Aş, de unde! Daca fusesera nerabdatori sa vada izvorul cel facator de minuni, acum erau de patruzeci de ori mai nerabdatori sa vada locul unde fusese izvorul care secase. Oamenii sunt o veşnica problema!
Daduram zor şi, cu cateva ore înainte de a apune soarele, ajunseram pe creasta dealului de deasupra Vaii Sfinţeniei, pe care o colindaram cu privirea de la un cap la altul, notandu-i toate trasaturile. Adica trasaturile ei generale şi anume cele trei randuri de cladiri, care, izolate şi îndepartate unele de altele, îţi faceau impresia unor jucarii în imensitatea aceea ce parea sa fie – şi de fapt era – un deşert. O asemenea privelişte este întotdeauna întristatoare, caci liniştea e atat de impresionanta şi totul pare cufundat în moarte. Totuşi se auzea şi cate un sunet, care, spargand tihna, îi sporea şi mai mult tristeţea. Era sunetul îndepartat al clopotelor care, plutind pe aripele vantului, ne ajungea la urechi atat de dulce şi domol, încat ne întrebam daca-l auzeam cu urechile sau numai cu sufletele noastre.
Ajunseram la manastire înainte de caderea nopţii. Barbaţii fura adapostiţi acolo, iar femeile fura trimise la manastirea de calugariţe. Acum, clopotele se auzeau de aproape, iar dangatul lor mareţ ne lovea urechile ca o prevestire a judecaţii de apoi. O disperare superstiţioasa zacea în inima fiecarui calugar şi i-o puteai citi pe faţa-i de strigoi. Strigoii aceştia în sutane negre, cu sandale moi în picioare şi cu feţe livide, mişunau peste tot, se agitau şi dispareau fara zgomot, stravezii ca nişte aratari dintr-un vis urat.
Ce înduioşatoare a fost bucuria batranului stareţ cand m-a vazut! Înduioşatoare pana la lacrimi – numai ca lacrimile le varsa el şi nu eu. Îmi zise:
— Nu mai zabovi, fiule, ci degrab apuca-te de munca-ţi izbavitoare. Daca nu se arata iaraşi apa, şi chiar curand, pieriţi vom fi – şi blagoslovita bunatate a doua veacuri va lua sfarşit. Dara ia sama sa umbli numai cu farmece neprihanite, ca sfanta biserica nu îngaduie a lucra în numele ei cu sculele diavolului!
— Cuvioase parinte, fii sigur ca unde lucrez eu nu se amesteca nici o magie diavoleasca. Nu voi folosi meşteşugiri draceşti, şi nici elemente care n-au fost create de mana lui Dumnezeu. Dar oare Merlin lucreaza numai cu mijloace cuvioase?
— Oh, oh, oh! Aşa zis-a el, fatul meu, şi s-a legat cu juramant sa faca destul şi deplin numai aşa şi altminteri nu.
— Bine, atunci lasa-l sa lucreze mai departe.
— Dara nice ţie, fatul meu, nu ţi se cade a sta degeaba, ci trebuie sa-i dai o mana de ajutor.
— Nu-i bine sa amestecam metodele, parinte. Nu ar fi corect nici din punct de vedere profesional. Doi colegi nu-i frumos sa-şi puna beţe în roate. Ce-ar fi s-o lasam pustiei, ca tot acolo am ajunge? Odata ce contractul s-a încheiat cu Merlin, nu-i bine ca vreun alt vrajitor sa se amestece în lucrare, atata vreme cat el nu se lasa pagubaş.
— Atunci, îl voi opri eu ca la mare necaz suntem şi degrab se cade a-l istovi. Nu-i nici o strambatate daca fac aşa. Şi daca ar fi, cine ar îndrazni sa-i porunceasca bisericii legi? Biserica iaste aceea care da tuturor legile şi poruncile ei. Şi ea îşi plineşte vrerea, fara sa ia sama în cine loveşte. Îi voi lua lucrarea, iara tu, fatule, apuca-te de lucru.
— Asta nu se poate, cuvioase stareţ. Bine zici cand zici ca cine are în maini puterea suprema face tot ce pofteşte, fara sa i se întample nimic. Dar cu noi, bieţii vrajitori, e altfel. Merlin este un vrajitoraş foarte bunişor şi în provincie se bucura de oarecare reputaţie. Se zbate şi el cat poate, şi n-ar fi politicos din parte-mi sa-i fur slujba pana ce n-o paraseşte de buna voie.
Stareţul se însenina la chip.
— Prea lesne iaste atunce a strica înţelegerea cu dansul şi cai de a-l sili, cata frunza şi iarba.
— Nu, parinte stareţ, "nu i se cade" – aşa cum spuneţi domniile voastre pe aici. Daca l-aţi "convinge cu sila", Merlin ar fi în stare sa vrajeasca izvorul şi asta m-ar opri de la lucru, pana aş gasi secretul vrajii, ceea ce ar putea dura şi o luna. E drept ca şi eu aş putea pune la cale o vraja de-a mea, care se cheama telefon, şi Merlin nu i-ar descoperi secretul nici peste un secol. Dar, aşa cum stau lucrurile pe aici, Merlin m-ar putea ţine în loc vreo luna. Poţi risca o întarziere de o luna pe o asemenea seceta?
— O luna de zile! Iaste inimii durere, numai la gandul acesta! Faca-se cum ţi-i vrerea, fatul meu! Dara grea mi-iaste inima şi amagita! O, amar mie! O, pedepsind şi cainicul de mine! Du-te şi lasa-ma sa-mi chinuiesc duhul cu cazna aşteptarii, aşa cum am facut de zece zile încoace, prefacandu-ma a ma hodini, şi trupul meu chiar dand semne de hodina, pre cand sufletul nu are parte de ea.
Facand socoteala, desigur ca ar fi fost mai bine pentru Merlin daca s-ar fi lasat pagubaş şi ar fi şters-o din localitate, în orice caz, nu ar fi fost capabil sa dea drumul la apa. Era într-adevar un magician al vremii sale, adica minunile mari, acelea carora le datora faima, aveau întotdeauna norocul sa fi fost facute cand nu era nimeni de faţa, ci numai el singur.
Nu putea da drumul la izvor cu ataţia spectatori în preajma. Spectatorii erau tot atat de neplacuţi pentru un vrajitor, pe vremea lui Merlin, pe cat sunt de neplacuţi pentru un spiritist, în vremurile noastre. Puteai fi sigur ca printre ei se afla vreun sceptic care sa aprinda lumina în momentul hotarator şi sa strice tot rostul. Doream însa ca Merlin sa nu se lase de treaba pana ce nu voi fi eu în stare sa ma apuc de ea; şi asta n-o puteam face decat atunci cand primeam lucrurile comandate la Camelot, adica peste doua-trei zile.
Prezenţa mea dadu nadejde calugarilor şi îi înveseli mult, ba chiar într-atata, încat, pentru prima oara în zece zile, luara în seara aceea o cina îmbelşugata. O data ce-şi umplura bine burţile începura sa devina şi ei mai optimişti. Cand se îndulcira la hidromel, ajunsera şi mai optimişti. Cand fura cu toţii pe jumatate chercheliţi, prea cuvioasa adunare se gasea în forma sa petreaca toata noaptea, astfel ca ramaseram cu toţii la masa şi o ţinuram tot aşa. Conversaţia începuse sa devina foarte vesela. Se povestira snoave vechi şi deocheate care îi facura sa rada cu lacrimi. Fiecare casca o gura cat o şura şi se ţinea de bardahan, ca sa nu plesneasca de ras. Urlau în cor cantece fara perdea, şi aşa de tare, încat acopereau dangatele clopotelor.
În cele din urma, dadui şi eu drumul la o anecdota. Avui un succes nemaipomenit. Nu chiar din primul moment, bineînţeles, pentru ca baştinaşii din insulele acelea nu pricepeau o gluma pe moment. Dar, cand o spusei pentru a cincea oara, crapara de ras. Cand o spusei pentru a opta oara, trosnira în bucaţi; la a douasprezecea repetiţie bucaţile se prefacura în aşchii, iar la a cincisprezecea se facura praf; atunci luai o matura şi-i dadui afara. Vorbesc, fireşte, la figurat. La început aceşti insulari sunt rai platnici în ceea ce priveşte acoperirea investiţiei de efort, dar, pana la urma, platesc şi pentru toate celelalte naţiuni care, în comparaţie cu ei, par meschine şi sarace.
A doua zi dis-de-dimineaţa, ma dusei la izvor. Merlin era acolo, fermecand şi rasfermecand din rasputeri, dar fara a izbuti sa mareasca pata de umezeala. Nici macar în apele lui nu era, şi de cate ori dadeam a înţelege ca îndeletnicirea asta era poate puţintel prea grea pentru un începator, îşi dadea drumul la gura şi dracuia ca un episcop – adica întocmai ca un episcop francez în timpul Regenţei.
Lucrurile stateau aşa cum ma aşteptasem. "Fantana" nu era decat un izvor obişnuit, fusese sapata ca toate fantanile şi pietruita ca toate fantanile. Aici nu încapea nici o minune. Nici minciuna careia îi datora faima nu era miraculoasa. Aş fi putut s-o spun chiar eu, era o floare la ureche. Izvorul se afla într-o încapere întunecoasa, chiar în mijlocul unei capele scobita în piatra, ai carei pereţi erau acoperiţi cu icoane atat de primitiv pictate, încat o cromolitografie ar fi parut ceva straşnic pe langa ele. Imagini amintind momente istorice, cand apele tamaduisera în mod miraculos pe cate cineva, fara sa fie nimeni de faţa decat tamaduitul însuşi. Adica, nimeni în afara de îngerii care totdeauna se afla în treaba cand e vorba de vreo minune – poate pentru a fi şi ei zugraviţi în icoane. Îngerilor le place sa se traga în poze – tot atat de mult cat şi pompierilor – dovada picturile vechilor maeştri.
Încaperea era slab luminata de opaiţe; apa era scoasa din fantana de calugari cu ajutorul unei macarale şi al unui lanţ, şi turnata în nişte jgheaburi de unde curgea în bazinele de piatra, aflate în afara capelei. Aceasta, bineînţeles, cand era apa. Nimeni nu putea intra în încaperea cea tainica afara de calugari. Eu totuşi intrai, deoarece, prin gentileţea colegului şi subalternului meu, capatasem o autorizaţie temporara. El, însa, nu intrase niciodata acolo. Lucra numai cu farmece. Nu-şi punea niciodata creierul la contribuţie. Daca ar fi intrat acolo şi s-ar fi folosit de ochi, în loc de mintea lui zapacita, ar fi putut drege fantana cu mijloace fireşti şi apoi, dupa vechiul obicei, s-o dea drept minune. Dar nu era decat un babalac natang, un vrajitor care credea în propriile lui vraji; ori nici un vrajitor, încurcat de o asemenea superstiţie, nu poate reuşi.
Ajunsei la parerea ca izvorul luase alt drum, în urma caderii unor pietre din zidul fantanii, ceea ce facuse sa dispara apa. Masurai lanţul: avea o lungime de nouazeci şi opt de picioare. Apoi chemai în încapere doi calugari, încuiai uşa, luai o lumanare şi cu ajutorul lor îmi dadui drumul în puţ. Cand lanţul se depana pana la capat, vazui, la lumina lumanarii, ca ipoteza mea era justa. O buna bucata din peretele de piatra lipsea, lasand în loc o mare gaura.
Parca-mi parea rau, acum, ca ipoteza mea se adeverise, pentru ca aveam o alta, care mi-ar fi dat prilejul s-o prefac într-o minune. Îmi adusei aminte ca în America, cu cateva secole mai tarziu, cand un puţ de petrol seca, tehnicienii îl faceau sa sara în aer cu o torpila de dinamita. Daca aş fi gasit fantana într-adevar secata şi nu mi-aş fi putut lamuri cauza – i-aş fi uimit pe toţi, punand pe cineva fara importanţa sa arunce o bomba de dinamita în fantana. Ma gandii sa-l aleg pe Merlin. Totuşi, mi se parea ca nu e cazul sa se arunce o bomba. Nu ai parte totdeauna de ceea ce vrei. Dar în orice caz, nu trebuie sa te laşi impresionat de decepţii; trebuie sa ştii cum sa treci peste ele. Asta şi facui. Îmi spusei ca nu era nici o graba şi ca aveam vreme sa aştept. Bomba la care ma gandeam va veni la timpul ei. Şi chiar aşa a fost.
Cand ieşii din puţ, dadui afara pe calugari şi aruncai o undiţa în puţ. Am constatat ca puţul avea o adancime de o suta cincizeci de picioare, dintre care patruzeci şi unul veneau în apa! Chemai un calugar şi-l întrebai:
— Ce adancime are fantana?
— N-am oblicit, luminaţia ta, ca nime n-a stat sa-mi spuna.
— Pana unde se ridica de obicei apa?
— Aproape de marginea de sus, în ultimele doua veacuri, precum a ramas din om în om!
Era adevarat, cel puţin pentru timpurile din urma. Gasii dovezi şi mai bune decat marturia unui calugar: lanţul nu fusese folosit decat pe o lungime de vreo douazeci-treizeci de picioare, restul fiind neîntrebuinţat şi ruginit. Ce se întamplase, deci, cu izvorul acesta, cand secase data trecuta?
Desigur ca cineva cu spirit practic dresese scurgerea şi apoi îi prorocise stareţului ca apa va curge din nou, daca s-ar distruge baia cea pacatoasa, pretinzand ca ghicise toate acestea cu ajutorul marii arte de a cunoaşte şi de a preciza viitorul. Acum, apa se irosise iaraşi, iar aceşti copii naivi s-ar fi rugat mai departe, ar fi facut procesiuni, ar fi tras clopotele implorand ajutorul ceresc pana cand ar fi secat şi ultima picatura, dar nimanui nu i-ar fi trecut vreodata prin cap sa coboare o undiţa în fantana sau sa se lase în fundul ei, ca sa vada despre ce era vorba. De nimic nu se leapada omul mai greu pe lumea asta decat de o prejudecata veche. Aceasta trece din tata în fiu, ca o asemanare fizica. Un om din vremurile acelea, care ar fi îndraznit sa aiba o parere pe care stramoşii sai n-o avusesera, ar fi fost imediat acuzat ca-i copil din flori. Spusei calugarului:
— E o mare minune sa readuci apa într-o fantana secata. Daca domnul Merlin nu reuşeşte, voi încerca eu. Colegul Merlin este un artist bunişor, dar nu se pricepe decat la descantecele de salon. În chestia asta s-ar putea sa nu reuşeasca; de fapt, e aproape sigur ca nu va reuşi. Dar asta n-ar fi fost nici o ruşine pentru dansul, caci acela care e în stare de o minune ca asta trebuie sa fie priceput în multe şi sa ştie cum sa conduca un hotel.
— Hotel? Pare-mi-se ca nu am auzit nice cand voroava aceasta.
— Hotel? E ceea ce numiţi voi han. Acela care poate sa faca o minune ca asta, poate conduce chiar şi un han. Eu sunt în stare sa fac minunea şi chiar o voi face. În tot cazul, nu încerc sa-ţi ascund faptul ca-i o minune a pune la contribuţie toate forţele oculte pana la ultima lor limita.
— Adevar grait-ai, luminaţia ta. Şi nime nu cunoaşte mai vartos adevarul acesta decat noi, calugarii! Neuitata a ramas cazna noastra de mai înainte, ca anevoie a mers lucrul şi a durat un an! Iara acum, orice-ar fi, vom înalţa rugi bunului Dumnezeu sa-ţi sara într-ajutor şi sa izbandeşti.
Din punct de vedere comercial, era o idee buna sa raspandeşti zvonul ca lucrarea era grea. Cate lucruri mici n-au ajuns grozave printr-o reclama potrivita! Calugarul era patruns de greutatea încercarii şi va cauta sa-şi impuna parerea şi celorlalţi. Peste doua zile, interesul lor şi curiozitatea aveau sa ajunga la culme.
În drum spre casa, la ora pranzului, ma întalnii cu Sandy. Trecuse în revista pe pustnici, li zisei:
— Aş vrea s-o fac şi eu. Azi e miercuri. E şi matineu?
— Ce? Pare-mi-se ca nu auzit-am nici cand voroava aceasta, luminate stapane.
— Ei, da, matineu. Adica e deschis şi dupa-amiaza?
— Unde?
— Pai, la pustnici.
— Cum sa fie deschis?
— Ei, da, sa fie deschis! Ce, nu e destul de clar? N-au obiceiul s-o ştearga la vremea pranzului?
— S-o ştearga?
— S-o ştearga?… Ei, da "o şterg"… "s-o ştearga"! Cum de nu înţelegi? N-am mai pomenit o toanta ca tine! Nu eşti în stare sa înţelegi nimic. Cu alte cuvinte: ei nu închid dugheana? Nu fac "relache"? Nu trag cortina?
— Închid dugheana? Fac ce?
— Lasa! Da-o dracului de treaba, ca mi-e lehamite de tine! Nu eşti în stare sa înţelegi o boaba.
— O, amar mie! Ca eu am facut cat mi-a fost puterea spre a-ţi fi în toate chipurile pre plac, luminaţia ta, şi iaste inimii durere şi cainţa ca fara izbanda m-am ales, dara nu sunt decat o biata jupaniţa neştiutoare, şi nime nu mi-a dat învaţatura, din leagan nebotezata fiind în acele adanci ape ale înţelepciunii carele miruiesc ca pre regi pre cei ce se împartaşesc dintru aceasta sfanta şi aleasa taina, învrednicindu-i cu o lumina orbitoare, ce ia ochii minţii la bieţii muritori, care, fara de aceasta blagoslovenie şi ştiindu-se neştiutori, cugeta la celalalt soi de nevoi şi necazuri, care se arata ochilor mi-loşi în veşmintele ponosite şi zdrenţuite ale saracilor, acoperiţi cu cenuşa durerii; şi astfel cand asemenea oameni iau veste, în întunecimea minţii lor, de cuvinte daurite, desprinse din marea taina a luminii, ca spre pilda "o şterg", "închid dugheana", "fac relache", "trag cortina" – numai din mila lui Dumnezeu nu plesnesc de pizma faţa de cugetul carele înţelege şi faţa de gura carea graieşte asemenea cuvinte frumoase fara seaman şi mai alese decat toate şi mai dulci urechii decat limbii mierea, iara daca ele zahaiesc şi încalcesc bietele şi slabele noastre minţi, sa ştii ca adevarat iaste, luminaţia ta, şi nu iaste într-alt chip, ci numai ca minţile neluminate nu au puterea a le înţelege talcul, iara daca ai prepune aceasta marginire a minţii, ai vedea ca neînţelegerea nu iaste prefacatorie, ci adevarata şi nefaţarnica iaste, adeverind ca aceasta semn de slavi iaste faţa de luminaţia ta, carele ne eşti lumina şi sfeşnic – chiar daca nu ne ajungem în cuvinte – şi ca nu se cuvine a crede altmintrelea – ci sa ştii ca precat mi-iaste puterea, pre atat cat a ieşi dintru întuneric, dara nu iaste cum vrea omul, ca ce vrea nu are puterea, nu are vrerea; şi înca cum a vrut n-a putut, iara cum va putea nu va vrea – ca vai de acela care nadajduieşte spre ceea ce nu poate, ca şi acela care se reazima de umbra şi cand gandeşte ca s-a ridicat se pravale jos – ca cine se suie se pogoara şi cine se smereşte se înalţa – aşa ca iarta-mi greşeala cea fara de voie, luminate doamne, şi dau crezare bunataţii şi milosardiei tale întru iertarea mea, bunul meu stapan şi prea iubitul meu domn.
Nu reuşii sa înţeleg totul – adica toate amanuntele – dar înţelesei miezul. Şi asta era îndeajuns ca sa ma simt ruşinat. Biata copila! Nu era frumos din partea mea sa întrebuinţez un vocabular tehnic din secolul al XlX-lea faţa de o copila naiva din secolul al Vl-lea, şi apoi sa ma rastesc la ea pentru ca nu-l înţelege, mai ales ca fata îşi dadea toata silinţa. Nu era vina ei, daca nu putea înţelege. Îi prezentai deci scuzele mele. Apoi ne plimbaram împreuna spre peşterile pustnicilor, stand de vorba şi simţindu-ne mai buni prieteni ca oricand.
Încetul cu încetul, începui sa resimt un respect misterios şi impresionant pentru aceasta fata. Cand îşi dadea drumul la morişca, pornind cu una din nesfarşitele ei fraze, se naştea în mine simţamantul ca ma gasesc în înfioratoarea prezenţa a Mumii Limbii Germane. Eram uneori atat de impresionat, cand îmi servea cate una din frazele ei, ca – fara sa vreau – luam o poziţie plina de respect şi veneraţie şi ma descopeream; iar daca vorbele ei ar fi fost apa, desigur ca m-aş fi înecat în ele. Avea acelaşi fel de a vorbi ca şi nemţii; orice avea de spus – fie o simpla remarca, fie o predica, fie o enciclopedie, fie istoria unui razboi – trebuia sa spuna într-o singura fraza, ca de nu, ar fi murit pe loc. Cand un neamţ se azvarle în oceanul unei fraze, nu-l mai vezi pana ce nu iese pe malul celalalt, cu verbul în gura.
Rataciram de la pustnic la pustnic, toata amiaza. Sihastrii aceştia alcatuiau o menajerie foarte ciudata. Îndeletnicirea de capetenie parea sa le fie întrecerea în murdarie şi numarul paduchilor. Felul de a fi şi purtarea lor erau ultima expresie a orgoliului. Mandria unuia din anahoreţii aia era sa se tavaleasca în pielea goala prin noroi şi sa se lase pişcat şi başicat de insecte, fara sa le goneasca. Alt schivnic statea rezemat de o stanca ziua întreaga, rugandu-se în vazul cetelor de pelerini care cascau gura plini de admiraţie. Un altul umbla în patru labe, tot despuiat; altul cara dupa el, cat e anul de lung, cate patruzeci de kilograme de fierarie; altul nu dormea niciodata culcat, ci sta în picioare, prin tufişuri spinoase şi sforaia în vazul pelerinilor. Vazuram o femeie cu parul alb, complet despuiata, care purta cu mandrie un strat de murdarie, din creştet pana în talpi, ca o dovada ca vreme de patruzeci şi şapte de ani avusese o sfanta teama de apa. Cetele de pelerini îşi holbau ochii la fiecare din aceste curioase specimene şi admirau pline de evlavie şi invidie sfinţenia neprihanita a pustnicilor – aceasta rasplata a cerului pentru cucernicele lor austeritaţi.
Curand, ajunseram la una din vedetele panoramei. Era o mare celebritate. Faima i se raspandise prin întreaga creştinatate, iar oamenii cei mai nobili şi cei mai renumiţi veneau de prin toate colţurile lumii spre a-i arata respectul şi veneraţia. Panorama lui se afla în partea cea mai larga a vaii, caci numai aceasta întindere vasta putea cuprinde puhoaiele de spectatori.
Salaşul îi era o coloana înalta de vreo şaizeci de picioare, avand în varf o mare platforma. Facea mereu ceea ce facuse de douazeci de ani încoace, adica îşi apleca trunchiul înainte şi şi-l îndoia pana la picioare, repede şi fara întrerupere. Era felul sau de a se ruga; astea erau mataniile lui. Îl cronometrai dupa ceasul meu: facea o mie doua sute patruzeci şi patru de plecaciuni în douazeci şi patru de minute şi patruzeci şi şase de secunde. Pacat de toata cheltuiala asta de energie, care reprezenta una din mişcarile cele mai folositoare în mecanica – anume mişcarea pedalei; îmi facui o notiţa, cu intenţia de a-i aplica într-o buna zi un sistem de corzi elastice, pentru a pune în funcţiune o maşina de cusut. Mai tarziu, îmi pusei planul acesta în aplicare şi reuşii sa obţin, timp de cinci ani, un bun ajutor din partea lui. Într-adevar, în acest timp, pustnicul a produs optsprezece mii de camaşi de prima calitate, adica peste zece pe zi. Îl obligam sa lucreze şi duminicile, caci tot îşi facea el mataniile şi duminica, şi ar fi fost pacat sa se iroseasca atata energie. Camaşile nu ma costau decat ceea ce dadeam pentru cumpararea materialului, i-l furnizam chiar eu, caci n-ar fi fost drept sa-l pun la chel-tuiala. Vindeam camaşile cu un dolar şi jumatate bucata, ceea ce reprezenta preţul a cincizeci de vaci sau al unui cal de curse pur-sange în ţara lui Arthur. Erau considerate drept pavaza cea mai perfecta împotriva pacatului şi li se facea reclama peste tot, cu ajutorul cavalerilor mei, care umblau mereu cu oale pline cu vopsele şi cu un tapet de tabla. Aşa se face ca în toata Anglia nu mai gaseai stanca sau un calcan de casa, pe care sa nu citeşti de la o mila distanţa:
Cumparaţi camaşile "Stalpnicul", furnizorul curţii regale,
singurele camaşi garantate.
Numai "Stalpnicul". Marca depusa.
Era o afacere atat de rentabila, încat nu mai ştiai ce sa faci cu banii. Afacerea prosperand, scosesem pe piaţa o serie de marfuri destinate regilor şi un veşmant delicios pentru ducese şi de-alde astea, cu volanaşe la decolteu, cu platea garnisita cu o broderie de mana, prinsa într-o parte cu o bucla şi împodobita în faţa cu dantela. Era o minune, nu alta.
Dar, dupa un timp, bagai de seama ca forţa motrice începuse sa stea într-un picior şi astfel descoperii ca se întamplase ceva la celalalt picior. Depozitai deci marfa şi lichidai afacerea, asociindu-ma cu sir Borş de Caniş şi cu caţiva prieteni de ai lui. Peste un an întreprinderea înceta de a mai funcţiona, caci bunul sfant se retrase la pensie. Era o pensie bine meritata. Asta o pot spune chiar eu.
Cand l-am vazut, însa, pentru prima oara, se afla într-un hal care nu se poate descrie aici. Puteţi citi despre el în Vieţile sfinţilor.
Izvorul sfant
Pelerinii nu erau decat nişte bieţi oameni. Altfel nu s-ar fi purtat aşa cum s-au purtat. Facusera o calatorie lunga şi obositoare şi acum, cand era pe sfarşite şi auzira ca lucrul pentru care venisera încetase de a mai exista – nu facura cum ar fi facut probabil orice cal, pisica sau vierme, adica sa se întoarca şi sa-şi vada de treaba. Aş, de unde! Daca fusesera nerabdatori sa vada izvorul cel facator de minuni, acum erau de patruzeci de ori mai nerabdatori sa vada locul unde fusese izvorul care secase. Oamenii sunt o veşnica problema!
Daduram zor şi, cu cateva ore înainte de a apune soarele, ajunseram pe creasta dealului de deasupra Vaii Sfinţeniei, pe care o colindaram cu privirea de la un cap la altul, notandu-i toate trasaturile. Adica trasaturile ei generale şi anume cele trei randuri de cladiri, care, izolate şi îndepartate unele de altele, îţi faceau impresia unor jucarii în imensitatea aceea ce parea sa fie – şi de fapt era – un deşert. O asemenea privelişte este întotdeauna întristatoare, caci liniştea e atat de impresionanta şi totul pare cufundat în moarte. Totuşi se auzea şi cate un sunet, care, spargand tihna, îi sporea şi mai mult tristeţea. Era sunetul îndepartat al clopotelor care, plutind pe aripele vantului, ne ajungea la urechi atat de dulce şi domol, încat ne întrebam daca-l auzeam cu urechile sau numai cu sufletele noastre.
Ajunseram la manastire înainte de caderea nopţii. Barbaţii fura adapostiţi acolo, iar femeile fura trimise la manastirea de calugariţe. Acum, clopotele se auzeau de aproape, iar dangatul lor mareţ ne lovea urechile ca o prevestire a judecaţii de apoi. O disperare superstiţioasa zacea în inima fiecarui calugar şi i-o puteai citi pe faţa-i de strigoi. Strigoii aceştia în sutane negre, cu sandale moi în picioare şi cu feţe livide, mişunau peste tot, se agitau şi dispareau fara zgomot, stravezii ca nişte aratari dintr-un vis urat.
Ce înduioşatoare a fost bucuria batranului stareţ cand m-a vazut! Înduioşatoare pana la lacrimi – numai ca lacrimile le varsa el şi nu eu. Îmi zise:
— Nu mai zabovi, fiule, ci degrab apuca-te de munca-ţi izbavitoare. Daca nu se arata iaraşi apa, şi chiar curand, pieriţi vom fi – şi blagoslovita bunatate a doua veacuri va lua sfarşit. Dara ia sama sa umbli numai cu farmece neprihanite, ca sfanta biserica nu îngaduie a lucra în numele ei cu sculele diavolului!
— Cuvioase parinte, fii sigur ca unde lucrez eu nu se amesteca nici o magie diavoleasca. Nu voi folosi meşteşugiri draceşti, şi nici elemente care n-au fost create de mana lui Dumnezeu. Dar oare Merlin lucreaza numai cu mijloace cuvioase?
— Oh, oh, oh! Aşa zis-a el, fatul meu, şi s-a legat cu juramant sa faca destul şi deplin numai aşa şi altminteri nu.
— Bine, atunci lasa-l sa lucreze mai departe.
— Dara nice ţie, fatul meu, nu ţi se cade a sta degeaba, ci trebuie sa-i dai o mana de ajutor.
— Nu-i bine sa amestecam metodele, parinte. Nu ar fi corect nici din punct de vedere profesional. Doi colegi nu-i frumos sa-şi puna beţe în roate. Ce-ar fi s-o lasam pustiei, ca tot acolo am ajunge? Odata ce contractul s-a încheiat cu Merlin, nu-i bine ca vreun alt vrajitor sa se amestece în lucrare, atata vreme cat el nu se lasa pagubaş.
— Atunci, îl voi opri eu ca la mare necaz suntem şi degrab se cade a-l istovi. Nu-i nici o strambatate daca fac aşa. Şi daca ar fi, cine ar îndrazni sa-i porunceasca bisericii legi? Biserica iaste aceea care da tuturor legile şi poruncile ei. Şi ea îşi plineşte vrerea, fara sa ia sama în cine loveşte. Îi voi lua lucrarea, iara tu, fatule, apuca-te de lucru.
— Asta nu se poate, cuvioase stareţ. Bine zici cand zici ca cine are în maini puterea suprema face tot ce pofteşte, fara sa i se întample nimic. Dar cu noi, bieţii vrajitori, e altfel. Merlin este un vrajitoraş foarte bunişor şi în provincie se bucura de oarecare reputaţie. Se zbate şi el cat poate, şi n-ar fi politicos din parte-mi sa-i fur slujba pana ce n-o paraseşte de buna voie.
Stareţul se însenina la chip.
— Prea lesne iaste atunce a strica înţelegerea cu dansul şi cai de a-l sili, cata frunza şi iarba.
— Nu, parinte stareţ, "nu i se cade" – aşa cum spuneţi domniile voastre pe aici. Daca l-aţi "convinge cu sila", Merlin ar fi în stare sa vrajeasca izvorul şi asta m-ar opri de la lucru, pana aş gasi secretul vrajii, ceea ce ar putea dura şi o luna. E drept ca şi eu aş putea pune la cale o vraja de-a mea, care se cheama telefon, şi Merlin nu i-ar descoperi secretul nici peste un secol. Dar, aşa cum stau lucrurile pe aici, Merlin m-ar putea ţine în loc vreo luna. Poţi risca o întarziere de o luna pe o asemenea seceta?
— O luna de zile! Iaste inimii durere, numai la gandul acesta! Faca-se cum ţi-i vrerea, fatul meu! Dara grea mi-iaste inima şi amagita! O, amar mie! O, pedepsind şi cainicul de mine! Du-te şi lasa-ma sa-mi chinuiesc duhul cu cazna aşteptarii, aşa cum am facut de zece zile încoace, prefacandu-ma a ma hodini, şi trupul meu chiar dand semne de hodina, pre cand sufletul nu are parte de ea.
Facand socoteala, desigur ca ar fi fost mai bine pentru Merlin daca s-ar fi lasat pagubaş şi ar fi şters-o din localitate, în orice caz, nu ar fi fost capabil sa dea drumul la apa. Era într-adevar un magician al vremii sale, adica minunile mari, acelea carora le datora faima, aveau întotdeauna norocul sa fi fost facute cand nu era nimeni de faţa, ci numai el singur.
Nu putea da drumul la izvor cu ataţia spectatori în preajma. Spectatorii erau tot atat de neplacuţi pentru un vrajitor, pe vremea lui Merlin, pe cat sunt de neplacuţi pentru un spiritist, în vremurile noastre. Puteai fi sigur ca printre ei se afla vreun sceptic care sa aprinda lumina în momentul hotarator şi sa strice tot rostul. Doream însa ca Merlin sa nu se lase de treaba pana ce nu voi fi eu în stare sa ma apuc de ea; şi asta n-o puteam face decat atunci cand primeam lucrurile comandate la Camelot, adica peste doua-trei zile.
Prezenţa mea dadu nadejde calugarilor şi îi înveseli mult, ba chiar într-atata, încat, pentru prima oara în zece zile, luara în seara aceea o cina îmbelşugata. O data ce-şi umplura bine burţile începura sa devina şi ei mai optimişti. Cand se îndulcira la hidromel, ajunsera şi mai optimişti. Cand fura cu toţii pe jumatate chercheliţi, prea cuvioasa adunare se gasea în forma sa petreaca toata noaptea, astfel ca ramaseram cu toţii la masa şi o ţinuram tot aşa. Conversaţia începuse sa devina foarte vesela. Se povestira snoave vechi şi deocheate care îi facura sa rada cu lacrimi. Fiecare casca o gura cat o şura şi se ţinea de bardahan, ca sa nu plesneasca de ras. Urlau în cor cantece fara perdea, şi aşa de tare, încat acopereau dangatele clopotelor.
În cele din urma, dadui şi eu drumul la o anecdota. Avui un succes nemaipomenit. Nu chiar din primul moment, bineînţeles, pentru ca baştinaşii din insulele acelea nu pricepeau o gluma pe moment. Dar, cand o spusei pentru a cincea oara, crapara de ras. Cand o spusei pentru a opta oara, trosnira în bucaţi; la a douasprezecea repetiţie bucaţile se prefacura în aşchii, iar la a cincisprezecea se facura praf; atunci luai o matura şi-i dadui afara. Vorbesc, fireşte, la figurat. La început aceşti insulari sunt rai platnici în ceea ce priveşte acoperirea investiţiei de efort, dar, pana la urma, platesc şi pentru toate celelalte naţiuni care, în comparaţie cu ei, par meschine şi sarace.
A doua zi dis-de-dimineaţa, ma dusei la izvor. Merlin era acolo, fermecand şi rasfermecand din rasputeri, dar fara a izbuti sa mareasca pata de umezeala. Nici macar în apele lui nu era, şi de cate ori dadeam a înţelege ca îndeletnicirea asta era poate puţintel prea grea pentru un începator, îşi dadea drumul la gura şi dracuia ca un episcop – adica întocmai ca un episcop francez în timpul Regenţei.
Lucrurile stateau aşa cum ma aşteptasem. "Fantana" nu era decat un izvor obişnuit, fusese sapata ca toate fantanile şi pietruita ca toate fantanile. Aici nu încapea nici o minune. Nici minciuna careia îi datora faima nu era miraculoasa. Aş fi putut s-o spun chiar eu, era o floare la ureche. Izvorul se afla într-o încapere întunecoasa, chiar în mijlocul unei capele scobita în piatra, ai carei pereţi erau acoperiţi cu icoane atat de primitiv pictate, încat o cromolitografie ar fi parut ceva straşnic pe langa ele. Imagini amintind momente istorice, cand apele tamaduisera în mod miraculos pe cate cineva, fara sa fie nimeni de faţa decat tamaduitul însuşi. Adica, nimeni în afara de îngerii care totdeauna se afla în treaba cand e vorba de vreo minune – poate pentru a fi şi ei zugraviţi în icoane. Îngerilor le place sa se traga în poze – tot atat de mult cat şi pompierilor – dovada picturile vechilor maeştri.
Încaperea era slab luminata de opaiţe; apa era scoasa din fantana de calugari cu ajutorul unei macarale şi al unui lanţ, şi turnata în nişte jgheaburi de unde curgea în bazinele de piatra, aflate în afara capelei. Aceasta, bineînţeles, cand era apa. Nimeni nu putea intra în încaperea cea tainica afara de calugari. Eu totuşi intrai, deoarece, prin gentileţea colegului şi subalternului meu, capatasem o autorizaţie temporara. El, însa, nu intrase niciodata acolo. Lucra numai cu farmece. Nu-şi punea niciodata creierul la contribuţie. Daca ar fi intrat acolo şi s-ar fi folosit de ochi, în loc de mintea lui zapacita, ar fi putut drege fantana cu mijloace fireşti şi apoi, dupa vechiul obicei, s-o dea drept minune. Dar nu era decat un babalac natang, un vrajitor care credea în propriile lui vraji; ori nici un vrajitor, încurcat de o asemenea superstiţie, nu poate reuşi.
Ajunsei la parerea ca izvorul luase alt drum, în urma caderii unor pietre din zidul fantanii, ceea ce facuse sa dispara apa. Masurai lanţul: avea o lungime de nouazeci şi opt de picioare. Apoi chemai în încapere doi calugari, încuiai uşa, luai o lumanare şi cu ajutorul lor îmi dadui drumul în puţ. Cand lanţul se depana pana la capat, vazui, la lumina lumanarii, ca ipoteza mea era justa. O buna bucata din peretele de piatra lipsea, lasand în loc o mare gaura.
Parca-mi parea rau, acum, ca ipoteza mea se adeverise, pentru ca aveam o alta, care mi-ar fi dat prilejul s-o prefac într-o minune. Îmi adusei aminte ca în America, cu cateva secole mai tarziu, cand un puţ de petrol seca, tehnicienii îl faceau sa sara în aer cu o torpila de dinamita. Daca aş fi gasit fantana într-adevar secata şi nu mi-aş fi putut lamuri cauza – i-aş fi uimit pe toţi, punand pe cineva fara importanţa sa arunce o bomba de dinamita în fantana. Ma gandii sa-l aleg pe Merlin. Totuşi, mi se parea ca nu e cazul sa se arunce o bomba. Nu ai parte totdeauna de ceea ce vrei. Dar în orice caz, nu trebuie sa te laşi impresionat de decepţii; trebuie sa ştii cum sa treci peste ele. Asta şi facui. Îmi spusei ca nu era nici o graba şi ca aveam vreme sa aştept. Bomba la care ma gandeam va veni la timpul ei. Şi chiar aşa a fost.
Cand ieşii din puţ, dadui afara pe calugari şi aruncai o undiţa în puţ. Am constatat ca puţul avea o adancime de o suta cincizeci de picioare, dintre care patruzeci şi unul veneau în apa! Chemai un calugar şi-l întrebai:
— Ce adancime are fantana?
— N-am oblicit, luminaţia ta, ca nime n-a stat sa-mi spuna.
— Pana unde se ridica de obicei apa?
— Aproape de marginea de sus, în ultimele doua veacuri, precum a ramas din om în om!
Era adevarat, cel puţin pentru timpurile din urma. Gasii dovezi şi mai bune decat marturia unui calugar: lanţul nu fusese folosit decat pe o lungime de vreo douazeci-treizeci de picioare, restul fiind neîntrebuinţat şi ruginit. Ce se întamplase, deci, cu izvorul acesta, cand secase data trecuta?
Desigur ca cineva cu spirit practic dresese scurgerea şi apoi îi prorocise stareţului ca apa va curge din nou, daca s-ar distruge baia cea pacatoasa, pretinzand ca ghicise toate acestea cu ajutorul marii arte de a cunoaşte şi de a preciza viitorul. Acum, apa se irosise iaraşi, iar aceşti copii naivi s-ar fi rugat mai departe, ar fi facut procesiuni, ar fi tras clopotele implorand ajutorul ceresc pana cand ar fi secat şi ultima picatura, dar nimanui nu i-ar fi trecut vreodata prin cap sa coboare o undiţa în fantana sau sa se lase în fundul ei, ca sa vada despre ce era vorba. De nimic nu se leapada omul mai greu pe lumea asta decat de o prejudecata veche. Aceasta trece din tata în fiu, ca o asemanare fizica. Un om din vremurile acelea, care ar fi îndraznit sa aiba o parere pe care stramoşii sai n-o avusesera, ar fi fost imediat acuzat ca-i copil din flori. Spusei calugarului:
— E o mare minune sa readuci apa într-o fantana secata. Daca domnul Merlin nu reuşeşte, voi încerca eu. Colegul Merlin este un artist bunişor, dar nu se pricepe decat la descantecele de salon. În chestia asta s-ar putea sa nu reuşeasca; de fapt, e aproape sigur ca nu va reuşi. Dar asta n-ar fi fost nici o ruşine pentru dansul, caci acela care e în stare de o minune ca asta trebuie sa fie priceput în multe şi sa ştie cum sa conduca un hotel.
— Hotel? Pare-mi-se ca nu am auzit nice cand voroava aceasta.
— Hotel? E ceea ce numiţi voi han. Acela care poate sa faca o minune ca asta, poate conduce chiar şi un han. Eu sunt în stare sa fac minunea şi chiar o voi face. În tot cazul, nu încerc sa-ţi ascund faptul ca-i o minune a pune la contribuţie toate forţele oculte pana la ultima lor limita.
— Adevar grait-ai, luminaţia ta. Şi nime nu cunoaşte mai vartos adevarul acesta decat noi, calugarii! Neuitata a ramas cazna noastra de mai înainte, ca anevoie a mers lucrul şi a durat un an! Iara acum, orice-ar fi, vom înalţa rugi bunului Dumnezeu sa-ţi sara într-ajutor şi sa izbandeşti.
Din punct de vedere comercial, era o idee buna sa raspandeşti zvonul ca lucrarea era grea. Cate lucruri mici n-au ajuns grozave printr-o reclama potrivita! Calugarul era patruns de greutatea încercarii şi va cauta sa-şi impuna parerea şi celorlalţi. Peste doua zile, interesul lor şi curiozitatea aveau sa ajunga la culme.
În drum spre casa, la ora pranzului, ma întalnii cu Sandy. Trecuse în revista pe pustnici, li zisei:
— Aş vrea s-o fac şi eu. Azi e miercuri. E şi matineu?
— Ce? Pare-mi-se ca nu auzit-am nici cand voroava aceasta, luminate stapane.
— Ei, da, matineu. Adica e deschis şi dupa-amiaza?
— Unde?
— Pai, la pustnici.
— Cum sa fie deschis?
— Ei, da, sa fie deschis! Ce, nu e destul de clar? N-au obiceiul s-o ştearga la vremea pranzului?
— S-o ştearga?
— S-o ştearga?… Ei, da "o şterg"… "s-o ştearga"! Cum de nu înţelegi? N-am mai pomenit o toanta ca tine! Nu eşti în stare sa înţelegi nimic. Cu alte cuvinte: ei nu închid dugheana? Nu fac "relache"? Nu trag cortina?
— Închid dugheana? Fac ce?
— Lasa! Da-o dracului de treaba, ca mi-e lehamite de tine! Nu eşti în stare sa înţelegi o boaba.
— O, amar mie! Ca eu am facut cat mi-a fost puterea spre a-ţi fi în toate chipurile pre plac, luminaţia ta, şi iaste inimii durere şi cainţa ca fara izbanda m-am ales, dara nu sunt decat o biata jupaniţa neştiutoare, şi nime nu mi-a dat învaţatura, din leagan nebotezata fiind în acele adanci ape ale înţelepciunii carele miruiesc ca pre regi pre cei ce se împartaşesc dintru aceasta sfanta şi aleasa taina, învrednicindu-i cu o lumina orbitoare, ce ia ochii minţii la bieţii muritori, care, fara de aceasta blagoslovenie şi ştiindu-se neştiutori, cugeta la celalalt soi de nevoi şi necazuri, care se arata ochilor mi-loşi în veşmintele ponosite şi zdrenţuite ale saracilor, acoperiţi cu cenuşa durerii; şi astfel cand asemenea oameni iau veste, în întunecimea minţii lor, de cuvinte daurite, desprinse din marea taina a luminii, ca spre pilda "o şterg", "închid dugheana", "fac relache", "trag cortina" – numai din mila lui Dumnezeu nu plesnesc de pizma faţa de cugetul carele înţelege şi faţa de gura carea graieşte asemenea cuvinte frumoase fara seaman şi mai alese decat toate şi mai dulci urechii decat limbii mierea, iara daca ele zahaiesc şi încalcesc bietele şi slabele noastre minţi, sa ştii ca adevarat iaste, luminaţia ta, şi nu iaste într-alt chip, ci numai ca minţile neluminate nu au puterea a le înţelege talcul, iara daca ai prepune aceasta marginire a minţii, ai vedea ca neînţelegerea nu iaste prefacatorie, ci adevarata şi nefaţarnica iaste, adeverind ca aceasta semn de slavi iaste faţa de luminaţia ta, carele ne eşti lumina şi sfeşnic – chiar daca nu ne ajungem în cuvinte – şi ca nu se cuvine a crede altmintrelea – ci sa ştii ca precat mi-iaste puterea, pre atat cat a ieşi dintru întuneric, dara nu iaste cum vrea omul, ca ce vrea nu are puterea, nu are vrerea; şi înca cum a vrut n-a putut, iara cum va putea nu va vrea – ca vai de acela care nadajduieşte spre ceea ce nu poate, ca şi acela care se reazima de umbra şi cand gandeşte ca s-a ridicat se pravale jos – ca cine se suie se pogoara şi cine se smereşte se înalţa – aşa ca iarta-mi greşeala cea fara de voie, luminate doamne, şi dau crezare bunataţii şi milosardiei tale întru iertarea mea, bunul meu stapan şi prea iubitul meu domn.
Nu reuşii sa înţeleg totul – adica toate amanuntele – dar înţelesei miezul. Şi asta era îndeajuns ca sa ma simt ruşinat. Biata copila! Nu era frumos din partea mea sa întrebuinţez un vocabular tehnic din secolul al XlX-lea faţa de o copila naiva din secolul al Vl-lea, şi apoi sa ma rastesc la ea pentru ca nu-l înţelege, mai ales ca fata îşi dadea toata silinţa. Nu era vina ei, daca nu putea înţelege. Îi prezentai deci scuzele mele. Apoi ne plimbaram împreuna spre peşterile pustnicilor, stand de vorba şi simţindu-ne mai buni prieteni ca oricand.
Încetul cu încetul, începui sa resimt un respect misterios şi impresionant pentru aceasta fata. Cand îşi dadea drumul la morişca, pornind cu una din nesfarşitele ei fraze, se naştea în mine simţamantul ca ma gasesc în înfioratoarea prezenţa a Mumii Limbii Germane. Eram uneori atat de impresionat, cand îmi servea cate una din frazele ei, ca – fara sa vreau – luam o poziţie plina de respect şi veneraţie şi ma descopeream; iar daca vorbele ei ar fi fost apa, desigur ca m-aş fi înecat în ele. Avea acelaşi fel de a vorbi ca şi nemţii; orice avea de spus – fie o simpla remarca, fie o predica, fie o enciclopedie, fie istoria unui razboi – trebuia sa spuna într-o singura fraza, ca de nu, ar fi murit pe loc. Cand un neamţ se azvarle în oceanul unei fraze, nu-l mai vezi pana ce nu iese pe malul celalalt, cu verbul în gura.
Rataciram de la pustnic la pustnic, toata amiaza. Sihastrii aceştia alcatuiau o menajerie foarte ciudata. Îndeletnicirea de capetenie parea sa le fie întrecerea în murdarie şi numarul paduchilor. Felul de a fi şi purtarea lor erau ultima expresie a orgoliului. Mandria unuia din anahoreţii aia era sa se tavaleasca în pielea goala prin noroi şi sa se lase pişcat şi başicat de insecte, fara sa le goneasca. Alt schivnic statea rezemat de o stanca ziua întreaga, rugandu-se în vazul cetelor de pelerini care cascau gura plini de admiraţie. Un altul umbla în patru labe, tot despuiat; altul cara dupa el, cat e anul de lung, cate patruzeci de kilograme de fierarie; altul nu dormea niciodata culcat, ci sta în picioare, prin tufişuri spinoase şi sforaia în vazul pelerinilor. Vazuram o femeie cu parul alb, complet despuiata, care purta cu mandrie un strat de murdarie, din creştet pana în talpi, ca o dovada ca vreme de patruzeci şi şapte de ani avusese o sfanta teama de apa. Cetele de pelerini îşi holbau ochii la fiecare din aceste curioase specimene şi admirau pline de evlavie şi invidie sfinţenia neprihanita a pustnicilor – aceasta rasplata a cerului pentru cucernicele lor austeritaţi.
Curand, ajunseram la una din vedetele panoramei. Era o mare celebritate. Faima i se raspandise prin întreaga creştinatate, iar oamenii cei mai nobili şi cei mai renumiţi veneau de prin toate colţurile lumii spre a-i arata respectul şi veneraţia. Panorama lui se afla în partea cea mai larga a vaii, caci numai aceasta întindere vasta putea cuprinde puhoaiele de spectatori.
Salaşul îi era o coloana înalta de vreo şaizeci de picioare, avand în varf o mare platforma. Facea mereu ceea ce facuse de douazeci de ani încoace, adica îşi apleca trunchiul înainte şi şi-l îndoia pana la picioare, repede şi fara întrerupere. Era felul sau de a se ruga; astea erau mataniile lui. Îl cronometrai dupa ceasul meu: facea o mie doua sute patruzeci şi patru de plecaciuni în douazeci şi patru de minute şi patruzeci şi şase de secunde. Pacat de toata cheltuiala asta de energie, care reprezenta una din mişcarile cele mai folositoare în mecanica – anume mişcarea pedalei; îmi facui o notiţa, cu intenţia de a-i aplica într-o buna zi un sistem de corzi elastice, pentru a pune în funcţiune o maşina de cusut. Mai tarziu, îmi pusei planul acesta în aplicare şi reuşii sa obţin, timp de cinci ani, un bun ajutor din partea lui. Într-adevar, în acest timp, pustnicul a produs optsprezece mii de camaşi de prima calitate, adica peste zece pe zi. Îl obligam sa lucreze şi duminicile, caci tot îşi facea el mataniile şi duminica, şi ar fi fost pacat sa se iroseasca atata energie. Camaşile nu ma costau decat ceea ce dadeam pentru cumpararea materialului, i-l furnizam chiar eu, caci n-ar fi fost drept sa-l pun la chel-tuiala. Vindeam camaşile cu un dolar şi jumatate bucata, ceea ce reprezenta preţul a cincizeci de vaci sau al unui cal de curse pur-sange în ţara lui Arthur. Erau considerate drept pavaza cea mai perfecta împotriva pacatului şi li se facea reclama peste tot, cu ajutorul cavalerilor mei, care umblau mereu cu oale pline cu vopsele şi cu un tapet de tabla. Aşa se face ca în toata Anglia nu mai gaseai stanca sau un calcan de casa, pe care sa nu citeşti de la o mila distanţa:
Cumparaţi camaşile "Stalpnicul", furnizorul curţii regale,
singurele camaşi garantate.
Numai "Stalpnicul". Marca depusa.
Era o afacere atat de rentabila, încat nu mai ştiai ce sa faci cu banii. Afacerea prosperand, scosesem pe piaţa o serie de marfuri destinate regilor şi un veşmant delicios pentru ducese şi de-alde astea, cu volanaşe la decolteu, cu platea garnisita cu o broderie de mana, prinsa într-o parte cu o bucla şi împodobita în faţa cu dantela. Era o minune, nu alta.
Dar, dupa un timp, bagai de seama ca forţa motrice începuse sa stea într-un picior şi astfel descoperii ca se întamplase ceva la celalalt picior. Depozitai deci marfa şi lichidai afacerea, asociindu-ma cu sir Borş de Caniş şi cu caţiva prieteni de ai lui. Peste un an întreprinderea înceta de a mai funcţiona, caci bunul sfant se retrase la pensie. Era o pensie bine meritata. Asta o pot spune chiar eu.
Cand l-am vazut, însa, pentru prima oara, se afla într-un hal care nu se poate descrie aici. Puteţi citi despre el în Vieţile sfinţilor.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 22 - Izvorul sfant
Aceasta pagina a fost accesata de 652 ori.