Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 16 - Morgan Le Fay
Capitolul 16
Morgan Le Fay
Daca te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor ratacitori, nu toate castelele erau locuri indicate pentru a cere gazduire. De fapt, cavalerii ratacitori nu erau oameni carora sa le dai crezare – daca îi judecai dupa criteriile moderne ale veracitaţii; dar, daca îi judecai dupa criteriile vremii lor şi îi gradai în consecinţa, puteai totuşi afla adevarul. Procedeul era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scadeai 97 la suta; restul indica fapte autentice. Odata facuta socoteala asta, ramanea limpede ca era bine sa afli cate ceva despre castel înainte de a suna la poarta – vreau sa spun, înainte de a striga la strajeri. Prin urmare, am fost tare bucuros cand am zarit un calareţ facand ultima cotitura a drumului care şerpuia lin dinspre castel.
Pe cand ne apropiam unul de altul, observai ca purta un coif împanoşat şi parea sa aiba şi îmbracamintea de oţel, dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haina aproape patrata şi ţeapana, ca o tunica de crainic. N-avui încotro şi zambii de propria mea uitare, cand ma apropiai şi citii urmatoarele cuvinte scrise pe tunica:
Sapunul de Persimone – îl întrebuinţeaza toate primadonele.
Era una din micile mele idei şi avea o seama de scopuri sanatoase pentru a civiliza şi înalţa naţiunea. În primul rand era o lovitura data pe furiş acestei nazdravane nascociri, care este vagabondajul cavaleresc, lovitura de care nimeni nu-şi dadea seama, în afara de mine. Trimisesem o seama de cavaleri ratacitori ca sa bata drumurile – pe cei mai curajoşi, de care putusem face rost – fiecare facut sandviş între cele doua pancarte ce purtau cate o reclama. În felul acesta, socoteam ca în curand, cand vor fi destul de mulţi, cavalerii aceştia vor reuşi sa para caraghioşi în ochii oamenilor, iar mai tarziu oricare dobitoc îmbracat în oţel, chiar daca nu va mai purta nici un afiş, va parea şi mai caraghios pentru ca va fi demodat.
În al doilea rand, aceşti misionari – fara a trezi vreo banuiala sau a pricinui vreo îngrijorare – aveau menirea de a introduce o curaţenie temeinica în randurile nobilimii şi de acolo în popor; fireşte, daca preoţii nu se vor amesteca deloc în treburile astea. Aceasta acţiune va submina şi biserica, vreau sa spun ca s-ar face un pas înainte în direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar biserica va începe sa se naruie. Fiind convins ca orice biserica de stat este o crima de stat – un ţarc pentru sclavii statului – nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata sa atac biserica în orice fel şi cu orice arma care putea izbi cu tarie. În tinereţea mea – în îndepartatele secole care nu luasera înca fiinţa în pantecele vremii – mai traiau nişte englezi batrani, care îşi închipuiau ca se nascusera într-o ţara libera; o ţara "libera" cu parascovenii de legi ca The Corporation Act , înca în vigoare, adevarate bariere puse în calea libertaţii omului şi acte necinstite, susţinand un anacronism înscaunat.
Misionarii mei fusesera învaţaţi sa pronunţe cu glas tare cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala aratoasa fusese o idee straşnica şi aş fi putut sa-l fac şi pe rege sa poarte o pancarta cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi nevestelor lor ce înseamna sapunul, iar daca nobilii se speriau de sapun, trebuiau sa-i convinga a-l încerca pe vreun caine. A doua sarcina a misionarului era de a-şi aduna toata familia şi de a încerca sapunul pe pielea lui. Nu trebuia sa se dea îndarat de la nici un fel de experienţa – oricat de desperata – care putea convinge nobilimea ca sapunul este ceva absolut nevatamator. Daca, totuşi, le mai ramanea nobililor o cat de mica farama de îndoiala, atunci misionarul trebuia sa prinda un pustnic şi sa-l îmbaieze – ca mişunau pustnicii prin paduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea le-o lua de buna. Erau nespus de cucernici, – puneau la cale minuni şi toata lumea îi admira plina de teama. Daca un pustnic reuşea sa supravieţuiasca îmbaierii şi nici asta nu izbutea sa convinga pe vreun duce, atunci ducele trebuia lasat în plata domnului!
De cate ori misionarii mei întalneau la drumul mare pe vreun cavaler ratacitor, pe data îl şi spalau, iar cand acesta îşi venea în fire îl puneau sa jure ca va lua şi el o pancarta şi va raspandi sapunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se face ca propagandiştii din aceasta branşa se înmulţeau treptat şi reforma se raspandea vazand cu ochii. Curand, s-au simţit urmarile acestea în fabrica mea. De unde, la început, nu aveam decat doi oameni angajaţi la lucru, înainte de a pleca de acasa aveam cincisprezece muncitori şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosfera, aşa încat regele mai ca nu leşina. Bietul de el, îmi spunea parca înabuşindu-se ca nu va mai putea îndura multa vreme starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl prevenisem ca sus îi va fi mai neprielnic decat oriunde altundeva. Dar el o ţinea morţiş ca-i trebuie neaparat aer şi se vaita mereu ca, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit pentru o fabrica de sapun. Mai declara ca daca i-o trasni prin minte cuiva sa înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir Launcelot, afurisit sa fie de nu i-o strange de gat! Erau şi înaltele doamne de faţa, dar ce le pasa barbaţilor! Ei ar fi înjurat şi faţa de copii, daca vantul ar fi batut în partea aceea, cand lucra fabrica.
Cavalerul-misionar cu care ma întalnii se numea La Cote Male Taile şi ne spuse ca acest castel este reşedinţa surorii regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, monarhul unui ţinut aproape tot atat de întins cat districtul Columbia – de poţi sta în mijlocul regatului şi azvarli cu pietre în regatul vecin. "Regii" şi "regatele" erau tot atat de numeroase în Britania, precum fusesera în Palestina, în timpul lui Iosua, cand oamenii erau nevoiţi sa doarma cu genunchii la gura pentru ca nu se puteau întinde fara a avea paşaport.
La Cote era foarte amarat, pentru ca tocmai acolo suferise cel mai mare eşec din toata campania lui. Nu facuse nici o branza – şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, chiar şi spalatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta era, într-adevar, o mare nereuşita, caci nataraul acela urma sa fie socotit mucenic şi sa capete un loc printre sfinţii calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male Taile şi plangea pe rupte. Îmi sangera inima pentru dansul, îmboldindu-ma sa-l îmbarbatez şi sa-l alin. De aceea, i-am zis:
— Alunga-ţi suferinţa, mandre cavaler, caci aceasta nu înseamna înfrangere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar pentru cei deştepţi nu exista înfrangeri, ci numai victorii, ia sa vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclama pe cinste; o reclama pentru sapunul nostru; şi înca cea mai formidabila care va fi fost vreodata; o reclama care va transforma aceasta înfrangere de la "muntele Washington" într-o victorie uriaşa de la "Matterhorn". Vom scrie pe pancarta ta: "patronat de aleşii domnului!" Ei, ce zici?
— Lucru de minune iaste! Nu voi tacea a spune vrednicia gandului luminaţiei tale!
— Trebuie sa recunoasca oricine ca, pentru o reclama de un singur rand, e ceva straşnic!
Şi astfel se risipira necazurile bietului colportor. Acesta era un tip cutezator şi facuse multe vitejii pe vremea lui. Dar faima cea mai mare şi-o caştigase în urma peripeţiilor unei calatorii, tot ca asta pe care o faceam eu acum. Calatorise odata cu o jupaniţa Maledisant, buna de gura ca şi Sandy, deşi în alt fel, caci din gura ei ieşeau numai batjocuri şi insulte, pe cand muzica Alisandei era ceva mai placuta. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa ca am ştiut cum sa talmacesc mila ce i-o vedeam pe faţa, cand şi-a luat ramas bun de la mine. El banuia ca duceam o viaţa şi mai amarata.
Pe cand mergeam calare, Sandy şi cu mine am discutat despre dansul şi ea mi-a spus ca ghinionul lui La Cote începuse o data cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl daduse de pamant din prima zi, şi în asemenea cazuri era obiceiul ca fata sa treaca de partea învingatorului, dar demoazela Maledisant n-o facuse; ba, ceva mai mult, ea se ţinu mai departe de capul lui, dupa toate înfrangerile suferite. Dar – întrebai eu – daca învingatorul nu vrea sa-şi primeasca prada? Ea îmi raspunse ca aşa ceva nu se putea întampla – el n-avea încotro: trebuia sa fie de acord. Nu putea renunţa la ea, caci ar fi însemnat o încalcare a datinelor. Asta mi-o notai. Daca bazaitul Alisandei va deveni odata prea plictisitor, ma voi lasa batut de un cavaler, cu speranţa ca ea se va duce la dansul.
În acest timp, am fost iscodiţi de catre strajile de pe zidurile castelului şi, dupa parlamentari, primiţi înauntru. N-am nimic placut de povestit despre aceasta vizita, care totuşi n-a fost o decepţie, caci o cunoşteam din auzite pe doamna Le Fay – şi nu ma aşteptam la nimic bun. Era foarte temuta în întreg ţinutul, pentru ca îi facuse pe toţi s-o creada mare vrajitoare. Toate purtarile îi erau marşave şi toate pornirile, draceşti. Era cuprinsa pana în maduva oaselor de o rautate fara leac. Tot trecutul îi era patat cu crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. Muream de curiozitate sa o vad; eram tot atat de curios cat aş fi fost ca sa-l vad pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, doamna era tare frumoasa. Gandurile-mi crunte nu reuşisera sa-i zbarceasca pielea catifelata ori sa-i vestejeasca prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece drept nepoata batranului Uriens şi putea fi luata ca o sora a fiului ei.
Abia trecuseram de porţile castelului – ca Le Fay porunci sa fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un batran cu chip blajin şi privire resemnata, şi fiul lor, sir Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, ma interesa şi din cauza basmului ca daduse odata o batalie cu treizeci de cavaleri, şi din cauza acelei calatorii pe care o facuse împreuna cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi rapise atata timp din viaţa Sandy. Dar ea – Morgan – era atracţia principala, personalitatea de vaza acolo. Era clar ca lumina zilei ca ea era capul familiei. Ne pofti sa şedem şi începu, cu tot soiul de dragalaşe graţii şi graţiozitaţi, sa îmi puna întrebari. Vai mie! Ascultand-o vorbind, mi se parea ca aud cantecul unei pasarele sau al unui flaut sau ceva asemanator. Ma batea gandul ca femeia asta trebuie sa fi fost tare calomniata şi barfita. Ciripea şi ciripea într-una, cand, deodata, un paj frumos, îmbracat în straie multicolore ca un curcubeu şi mişcandu-se cu uşurinţa şi unduirea unui val, se ivi, aducand ceva pe o tava de aur. Îngenunchind în faţa stapanei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera mladioşenia şi graţiile, îşi pierdu echilibrul şi aluneca uşor pe genunchii ei. Ea îl strapunse cu un pumnal – cu aceeaşi naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece.
Bietul copil! Se pravali la pamant, îşi închirci braţele şi picioarele înveşmantate în atlazuri, într-o singura şi suprema zvarcolire pricinuita de durere, şi muri. Batranul rege scoase, fara voie, un oftat de mila, dar privirea cu care îl strapunse regina îi lua piuitul şi îi taie dorinţa de a mai ofta a doua oara. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se duse în anticamera şi chema caţiva slujitori, pe cand înalta doamna îşi continua ciripitu-i dragalaş.
Mi-am dat seama ca este buna gospodina, caci, pe cand vorbea, tragea cu coada ochiului la slujitori, sa-i observe ca nu cumva sa faca vreo boroboaţa, apucand şi carand leşul afara. Cand se întoarsera cu nişte prosoape curate, ea îi trimise sa aduca altele, de celalalt fel, iar cand ispravira sa ştearga pe jos şi voiau sa iasa, ea le arata o pata roşie, cat lacrima de mica, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o observasera. Era vadit ca La Cote Male Taile nu reuşise s-o vada pe stapana casei. Adesea, un fapt negrait îţi talmaceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decat orice limba.
Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi muzicalitate. Minunata femeie! Şi ce privire avea! Cand o arunca mustrator slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se faceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi cand scapara fulgerul din nori. Aşa se întampla şi cu bietul batran Brer Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi întorcea ea bine faţa înspre dansul, ca el şi tresarea.
În toiul conversaţiei, mi-a scapat un cuvant magulitor pentru regele Arthur, uitand pentru moment cat de mult îşi ura fratele muierea asta. Cuvantul acela magulitor fu de ajuns ca ea sa se manie ca o furtuna şi sa cheme garda, poruncind:
— Azvarli-veţi pe aceşti nemernici în temniţa!
Cuvintele acestea ma îngheţara, caci temniţele ei erau faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce sa ma fac. Dar lucrurile nu stateau la fel şi cu Alisanda. Cand oşteanul puse mana pe mine, ea ridica glasul şi, cu cea mai liniştita încredere în sine, zise:
— Pe prea curatele rani ale domnului nostru! Au cutezi sa-ţi chemi pieirea, smintita! Acesta iasta Şeful cel mare!
Vai, ce idee fericita! Şi ce simpla! Şi uite ca mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se vede ca sunt modest din nascare – nu chiar totdeauna, dar macar în anumite cazuri. Şi acesta era unul din ele.
Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o scuturatura electrica. Îi lumina iaraşi chipul, îi readuse zambetul pe buze şi toate staruitoarele-i graţii şi linguşiri. Totuşi, n-a fost în stare sa-şi ascunda pe deplin frica-i cumplita. Ea zise:
— Rogu-te, da crezare slugii tale! Ca iaste fara de cale şi fara de cuviinţa ca o faptura daruita cu puteri ca mine sa zica cele zise de mine celuia carele doborat-a pe Merlin, fara numai în şaga. Cu vrajite mele, prorocit-am venirea ta şi te-am ştiut de îndata ce ai paşit aici. Am şuguit, cu nadejdea de a te nevoi spre desfaşurarea iscuseniei, neîndoindu-ma ca vei lovi strajile cu foc tainic, prefacandu-le degrab în cenuşa, fapte preste puterile mele, aşteptandu-le cu pofta ca de cocon, sa le vad împlinindu-se.
Oştenii însa erau mai puţin curioşi şi îşi luara talpaşiţa îndata ce li se îngadui.
Morgan Le Fay
Daca te-ai putea bizui pe spusele cavalerilor ratacitori, nu toate castelele erau locuri indicate pentru a cere gazduire. De fapt, cavalerii ratacitori nu erau oameni carora sa le dai crezare – daca îi judecai dupa criteriile moderne ale veracitaţii; dar, daca îi judecai dupa criteriile vremii lor şi îi gradai în consecinţa, puteai totuşi afla adevarul. Procedeul era foarte simplu: din orice afirmaţie a lor scadeai 97 la suta; restul indica fapte autentice. Odata facuta socoteala asta, ramanea limpede ca era bine sa afli cate ceva despre castel înainte de a suna la poarta – vreau sa spun, înainte de a striga la strajeri. Prin urmare, am fost tare bucuros cand am zarit un calareţ facand ultima cotitura a drumului care şerpuia lin dinspre castel.
Pe cand ne apropiam unul de altul, observai ca purta un coif împanoşat şi parea sa aiba şi îmbracamintea de oţel, dar peste ea mai purta ceva neobişnuit: o haina aproape patrata şi ţeapana, ca o tunica de crainic. N-avui încotro şi zambii de propria mea uitare, cand ma apropiai şi citii urmatoarele cuvinte scrise pe tunica:
Sapunul de Persimone – îl întrebuinţeaza toate primadonele.
Era una din micile mele idei şi avea o seama de scopuri sanatoase pentru a civiliza şi înalţa naţiunea. În primul rand era o lovitura data pe furiş acestei nazdravane nascociri, care este vagabondajul cavaleresc, lovitura de care nimeni nu-şi dadea seama, în afara de mine. Trimisesem o seama de cavaleri ratacitori ca sa bata drumurile – pe cei mai curajoşi, de care putusem face rost – fiecare facut sandviş între cele doua pancarte ce purtau cate o reclama. În felul acesta, socoteam ca în curand, cand vor fi destul de mulţi, cavalerii aceştia vor reuşi sa para caraghioşi în ochii oamenilor, iar mai tarziu oricare dobitoc îmbracat în oţel, chiar daca nu va mai purta nici un afiş, va parea şi mai caraghios pentru ca va fi demodat.
În al doilea rand, aceşti misionari – fara a trezi vreo banuiala sau a pricinui vreo îngrijorare – aveau menirea de a introduce o curaţenie temeinica în randurile nobilimii şi de acolo în popor; fireşte, daca preoţii nu se vor amesteca deloc în treburile astea. Aceasta acţiune va submina şi biserica, vreau sa spun ca s-ar face un pas înainte în direcţia asta. Apoi vor urma educaţia şi libertatea, iar biserica va începe sa se naruie. Fiind convins ca orice biserica de stat este o crima de stat – un ţarc pentru sclavii statului – nu aveam nici o remuşcare, ba eram gata sa atac biserica în orice fel şi cu orice arma care putea izbi cu tarie. În tinereţea mea – în îndepartatele secole care nu luasera înca fiinţa în pantecele vremii – mai traiau nişte englezi batrani, care îşi închipuiau ca se nascusera într-o ţara libera; o ţara "libera" cu parascovenii de legi ca The Corporation Act , înca în vigoare, adevarate bariere puse în calea libertaţii omului şi acte necinstite, susţinand un anacronism înscaunat.
Misionarii mei fusesera învaţaţi sa pronunţe cu glas tare cuvintele aurite de pe pancarte. Poleiala aratoasa fusese o idee straşnica şi aş fi putut sa-l fac şi pe rege sa poarte o pancarta cu reclame, de dragul acestei splendori barbare. Misionarii descifrau literele şi apoi explicau lorzilor şi nevestelor lor ce înseamna sapunul, iar daca nobilii se speriau de sapun, trebuiau sa-i convinga a-l încerca pe vreun caine. A doua sarcina a misionarului era de a-şi aduna toata familia şi de a încerca sapunul pe pielea lui. Nu trebuia sa se dea îndarat de la nici un fel de experienţa – oricat de desperata – care putea convinge nobilimea ca sapunul este ceva absolut nevatamator. Daca, totuşi, le mai ramanea nobililor o cat de mica farama de îndoiala, atunci misionarul trebuia sa prinda un pustnic şi sa-l îmbaieze – ca mişunau pustnicii prin paduri şi îşi ziceau sfinţi, iar lumea le-o lua de buna. Erau nespus de cucernici, – puneau la cale minuni şi toata lumea îi admira plina de teama. Daca un pustnic reuşea sa supravieţuiasca îmbaierii şi nici asta nu izbutea sa convinga pe vreun duce, atunci ducele trebuia lasat în plata domnului!
De cate ori misionarii mei întalneau la drumul mare pe vreun cavaler ratacitor, pe data îl şi spalau, iar cand acesta îşi venea în fire îl puneau sa jure ca va lua şi el o pancarta şi va raspandi sapunul şi civilizaţia, tot restul vieţii sale. Aşa se face ca propagandiştii din aceasta branşa se înmulţeau treptat şi reforma se raspandea vazand cu ochii. Curand, s-au simţit urmarile acestea în fabrica mea. De unde, la început, nu aveam decat doi oameni angajaţi la lucru, înainte de a pleca de acasa aveam cincisprezece muncitori şi fabrica lucra zi şi noapte. Rezultatul duhnea în atmosfera, aşa încat regele mai ca nu leşina. Bietul de el, îmi spunea parca înabuşindu-se ca nu va mai putea îndura multa vreme starea asta de lucruri. Iar sir Launcelot ajunsese într-un hal, de umbla brambura pe acoperiş şi înjura, deşi îl prevenisem ca sus îi va fi mai neprielnic decat oriunde altundeva. Dar el o ţinea morţiş ca-i trebuie neaparat aer şi se vaita mereu ca, oricum, palatul nu-i locul cel mai potrivit pentru o fabrica de sapun. Mai declara ca daca i-o trasni prin minte cuiva sa înfiinţeze vreuna în casa lui, el, sir Launcelot, afurisit sa fie de nu i-o strange de gat! Erau şi înaltele doamne de faţa, dar ce le pasa barbaţilor! Ei ar fi înjurat şi faţa de copii, daca vantul ar fi batut în partea aceea, cand lucra fabrica.
Cavalerul-misionar cu care ma întalnii se numea La Cote Male Taile şi ne spuse ca acest castel este reşedinţa surorii regelui Arthur, Morgan Le Fay, soţia regelui Uriens, monarhul unui ţinut aproape tot atat de întins cat districtul Columbia – de poţi sta în mijlocul regatului şi azvarli cu pietre în regatul vecin. "Regii" şi "regatele" erau tot atat de numeroase în Britania, precum fusesera în Palestina, în timpul lui Iosua, cand oamenii erau nevoiţi sa doarma cu genunchii la gura pentru ca nu se puteau întinde fara a avea paşaport.
La Cote era foarte amarat, pentru ca tocmai acolo suferise cel mai mare eşec din toata campania lui. Nu facuse nici o branza – şi doar încercase toate giumbuşlucurile meseriei, chiar şi spalatul unui pustnic. Dar pustnicul muri şi aceasta era, într-adevar, o mare nereuşita, caci nataraul acela urma sa fie socotit mucenic şi sa capete un loc printre sfinţii calendarului roman. Aşa mi se jeluia bietul sir La Cote Male Taile şi plangea pe rupte. Îmi sangera inima pentru dansul, îmboldindu-ma sa-l îmbarbatez şi sa-l alin. De aceea, i-am zis:
— Alunga-ţi suferinţa, mandre cavaler, caci aceasta nu înseamna înfrangere. Suntem deştepţi, şi tu, şi eu, iar pentru cei deştepţi nu exista înfrangeri, ci numai victorii, ia sa vezi cum vom face din acest aparent dezastru o reclama pe cinste; o reclama pentru sapunul nostru; şi înca cea mai formidabila care va fi fost vreodata; o reclama care va transforma aceasta înfrangere de la "muntele Washington" într-o victorie uriaşa de la "Matterhorn". Vom scrie pe pancarta ta: "patronat de aleşii domnului!" Ei, ce zici?
— Lucru de minune iaste! Nu voi tacea a spune vrednicia gandului luminaţiei tale!
— Trebuie sa recunoasca oricine ca, pentru o reclama de un singur rand, e ceva straşnic!
Şi astfel se risipira necazurile bietului colportor. Acesta era un tip cutezator şi facuse multe vitejii pe vremea lui. Dar faima cea mai mare şi-o caştigase în urma peripeţiilor unei calatorii, tot ca asta pe care o faceam eu acum. Calatorise odata cu o jupaniţa Maledisant, buna de gura ca şi Sandy, deşi în alt fel, caci din gura ei ieşeau numai batjocuri şi insulte, pe cand muzica Alisandei era ceva mai placuta. Povestea lui o cunoşteam bine, aşa ca am ştiut cum sa talmacesc mila ce i-o vedeam pe faţa, cand şi-a luat ramas bun de la mine. El banuia ca duceam o viaţa şi mai amarata.
Pe cand mergeam calare, Sandy şi cu mine am discutat despre dansul şi ea mi-a spus ca ghinionul lui La Cote începuse o data cu plecarea la drum. Bufonul regelui îl daduse de pamant din prima zi, şi în asemenea cazuri era obiceiul ca fata sa treaca de partea învingatorului, dar demoazela Maledisant n-o facuse; ba, ceva mai mult, ea se ţinu mai departe de capul lui, dupa toate înfrangerile suferite. Dar – întrebai eu – daca învingatorul nu vrea sa-şi primeasca prada? Ea îmi raspunse ca aşa ceva nu se putea întampla – el n-avea încotro: trebuia sa fie de acord. Nu putea renunţa la ea, caci ar fi însemnat o încalcare a datinelor. Asta mi-o notai. Daca bazaitul Alisandei va deveni odata prea plictisitor, ma voi lasa batut de un cavaler, cu speranţa ca ea se va duce la dansul.
În acest timp, am fost iscodiţi de catre strajile de pe zidurile castelului şi, dupa parlamentari, primiţi înauntru. N-am nimic placut de povestit despre aceasta vizita, care totuşi n-a fost o decepţie, caci o cunoşteam din auzite pe doamna Le Fay – şi nu ma aşteptam la nimic bun. Era foarte temuta în întreg ţinutul, pentru ca îi facuse pe toţi s-o creada mare vrajitoare. Toate purtarile îi erau marşave şi toate pornirile, draceşti. Era cuprinsa pana în maduva oaselor de o rautate fara leac. Tot trecutul îi era patat cu crime, iar printre aceste crime asasinatul era ceva obişnuit. Muream de curiozitate sa o vad; eram tot atat de curios cat aş fi fost ca sa-l vad pe Scaraoţchi. Spre uimirea mea, doamna era tare frumoasa. Gandurile-mi crunte nu reuşisera sa-i zbarceasca pielea catifelata ori sa-i vestejeasca prospeţimea de floare. Ar fi putut lesne trece drept nepoata batranului Uriens şi putea fi luata ca o sora a fiului ei.
Abia trecuseram de porţile castelului – ca Le Fay porunci sa fim aduşi în faţa ei. Se aflau acolo şi regele Uriens, un batran cu chip blajin şi privire resemnata, şi fiul lor, sir Uwaine le Blanchemains, care, bineînţeles, ma interesa şi din cauza basmului ca daduse odata o batalie cu treizeci de cavaleri, şi din cauza acelei calatorii pe care o facuse împreuna cu sir Gawaine şi sir Marhaus, poveşti cu care îmi rapise atata timp din viaţa Sandy. Dar ea – Morgan – era atracţia principala, personalitatea de vaza acolo. Era clar ca lumina zilei ca ea era capul familiei. Ne pofti sa şedem şi începu, cu tot soiul de dragalaşe graţii şi graţiozitaţi, sa îmi puna întrebari. Vai mie! Ascultand-o vorbind, mi se parea ca aud cantecul unei pasarele sau al unui flaut sau ceva asemanator. Ma batea gandul ca femeia asta trebuie sa fi fost tare calomniata şi barfita. Ciripea şi ciripea într-una, cand, deodata, un paj frumos, îmbracat în straie multicolore ca un curcubeu şi mişcandu-se cu uşurinţa şi unduirea unui val, se ivi, aducand ceva pe o tava de aur. Îngenunchind în faţa stapanei pentru a-i prezenta tipsia, el îşi exagera mladioşenia şi graţiile, îşi pierdu echilibrul şi aluneca uşor pe genunchii ei. Ea îl strapunse cu un pumnal – cu aceeaşi naturaleţe, cu care altcineva ar fi ucis un şoarece.
Bietul copil! Se pravali la pamant, îşi închirci braţele şi picioarele înveşmantate în atlazuri, într-o singura şi suprema zvarcolire pricinuita de durere, şi muri. Batranul rege scoase, fara voie, un oftat de mila, dar privirea cu care îl strapunse regina îi lua piuitul şi îi taie dorinţa de a mai ofta a doua oara. La un semn al mamei sale, sir Uwaine se duse în anticamera şi chema caţiva slujitori, pe cand înalta doamna îşi continua ciripitu-i dragalaş.
Mi-am dat seama ca este buna gospodina, caci, pe cand vorbea, tragea cu coada ochiului la slujitori, sa-i observe ca nu cumva sa faca vreo boroboaţa, apucand şi carand leşul afara. Cand se întoarsera cu nişte prosoape curate, ea îi trimise sa aduca altele, de celalalt fel, iar cand ispravira sa ştearga pe jos şi voiau sa iasa, ea le arata o pata roşie, cat lacrima de mica, pe care ochii lor mai puţin ageri n-o observasera. Era vadit ca La Cote Male Taile nu reuşise s-o vada pe stapana casei. Adesea, un fapt negrait îţi talmaceşte ceva, într-un mod mai desluşit şi mai tare decat orice limba.
Morgan Le Fay meliţa vorbele într-una, cu aceeaşi muzicalitate. Minunata femeie! Şi ce privire avea! Cand o arunca mustrator slujitorilor, îi apuca tremuriciul şi se faceau mici de tot, ca nişte oameni sperioşi cand scapara fulgerul din nori. Aşa se întampla şi cu bietul batran Brer Uriens, care mereu o nimerea cu oiştea în gard. Nici nu-şi întorcea ea bine faţa înspre dansul, ca el şi tresarea.
În toiul conversaţiei, mi-a scapat un cuvant magulitor pentru regele Arthur, uitand pentru moment cat de mult îşi ura fratele muierea asta. Cuvantul acela magulitor fu de ajuns ca ea sa se manie ca o furtuna şi sa cheme garda, poruncind:
— Azvarli-veţi pe aceşti nemernici în temniţa!
Cuvintele acestea ma îngheţara, caci temniţele ei erau faimoase. Îmi pierise piuitul. Nu ştiam ce sa ma fac. Dar lucrurile nu stateau la fel şi cu Alisanda. Cand oşteanul puse mana pe mine, ea ridica glasul şi, cu cea mai liniştita încredere în sine, zise:
— Pe prea curatele rani ale domnului nostru! Au cutezi sa-ţi chemi pieirea, smintita! Acesta iasta Şeful cel mare!
Vai, ce idee fericita! Şi ce simpla! Şi uite ca mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se vede ca sunt modest din nascare – nu chiar totdeauna, dar macar în anumite cazuri. Şi acesta era unul din ele.
Efectul produs asupra înaltei doamne a fost ca o scuturatura electrica. Îi lumina iaraşi chipul, îi readuse zambetul pe buze şi toate staruitoarele-i graţii şi linguşiri. Totuşi, n-a fost în stare sa-şi ascunda pe deplin frica-i cumplita. Ea zise:
— Rogu-te, da crezare slugii tale! Ca iaste fara de cale şi fara de cuviinţa ca o faptura daruita cu puteri ca mine sa zica cele zise de mine celuia carele doborat-a pe Merlin, fara numai în şaga. Cu vrajite mele, prorocit-am venirea ta şi te-am ştiut de îndata ce ai paşit aici. Am şuguit, cu nadejdea de a te nevoi spre desfaşurarea iscuseniei, neîndoindu-ma ca vei lovi strajile cu foc tainic, prefacandu-le degrab în cenuşa, fapte preste puterile mele, aşteptandu-le cu pofta ca de cocon, sa le vad împlinindu-se.
Oştenii însa erau mai puţin curioşi şi îşi luara talpaşiţa îndata ce li se îngadui.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 16 - Morgan Le Fay
Aceasta pagina a fost accesata de 656 ori.