Autori > Ionel Teodoreanu


Ionel Teodoreanu - Scrisoare catre un mort



Iubite domnule Ibraileanu,


Aproape fara tranzitie, dupa ce am ispravit ultimul rand al noului meu roman, Arca lui Noe, si dupa ce automat am scris cuvantul "Fine", in clipa cand ochii mei se ridicau asupra vietii reale, grei inca de somnul cu visuri al scrisului larg, am simtit nevoia sa-ti trimit cel dintai gand, cu creionul cald inca si sonor de drumul abia ispravit prin lumea umbrelor: a umbrelor mele.
Te regasesc in fata sufletului ca intotdeauna dupa ce am ispravit de scris o carte. Acum, ca si altadata, cuvantul "Fine", subtilul hotar al fictiunii, e intre noi. Atat de obisnuit sint cu aceasta apropiere in distanta, incat nici o mirare nu-i ca te vad fara sa fii: fara sa mai fii.
Iti scriu de pe un balcon inalt, scanduri si barne albe de brad, din care se fac si sicriile, dar acestea sint inca atat de tinere, incat lemnul lor traieste plangand ca obrajii unui copil mic dus la scoala.E declinul unei calde amiezi de vara. In fata am munti, in stanga munti, in spate munti. E vast si totusi foarte intim. Toti brazii sint in mine cu fiecare respiratie si fiecare privire. Gandul e un spatiu cu cer si randunele, cu zari si talangi. Adanc subt mine, curge o apa ca o ploaie a lumii celor din vai. O aud ca in amintire. a inceputul amiezii, s-a apropiat o furtuna cu tunete si nori negri, incruntand muntii. Dar totul s-a ispravit numai cu zambet, caci din furtuna care n-a mai fost prin inaltimile aceste a ramas un fragment de curcubeu, nu pe cer, pe brazii culmilor din stanga, un curcubeu de gluma si mister, vecin cu tampla mea aplecata pe manuscrisul Arcei lui Noe.
Sint atat de departe de mine insumi, incat nu mai stiu bine pe unde ma aflu: subt cer, pe langa niste munti, deasupra ploilor, vecinul curcubeielor care incep si uita calea-n jos, multicolor mirate-n spatii.
Daca vezi pulsatii stranii in randurile mele, nu te mira. Lucrez de-o luna si mai bine, zi de zi, de la cinci dimineata pana la opt seara, zidit in mine insumi, ascultand zvonuri si glasuri in scoica singuratatii, vorbind cu ele ca si cum ar exista intr-adevar un alt suflet indaratul lor, transcriindu-le spusele ca pe niste vorbe auzite cu urechea, nemaistiind sa osebesc ce e numai in mine de ce e numai afara si de ce nu mai e deloc.
E si ceasul acela fumuriu dintre amurg si noapte, premergator stelelor. Cand cea dintai se va ivi, voi revedea in ea tigara pe care o aprinzi cand stam de vorba. Si vastitatea va deveni intimitate, noaptea, solemnitatea ochilor negri care l-au privit pe Eminescu.
Sint la Cheile Bicazului, peisaj wagnerian pe care-l cunosti dintr-o excerusie facuta acum cativa ani cu Ralea si doctorul Enescu. Nici nu-ti inchipui ce concert inviorator imi aduc, in aceste clipe de spatii si mirari, numele prietenului Ralea si ale doctorului Enescu. Prin realitatea lor, amandoi, noi care-i stim, ne apropiem pe acelasi plan real al amintiri, existand unul fata de altul ca si pana acum.
Lily - "doamna Lily", iti evoc glasul, apropiindu-mi-l urechii si prin modul cum o numesti mata pe Lily - se plimba prin munti, cu bocanci, pantaloni si obraji rumeni, aducandu-mi vesti despre brazi, poiene, culmi si spatii vaste, care o fac si mai mica in clipa revenuirii la cuib.
Azi-dimineata imi spunea:
"Vezi, tot domnului Ibraileanu ii datoram Cheile Bicazului. Fara de el nu vebeam ..."
Asa e. Ca intotdeauna, doamna Lily are dreptate intre noi. Cand am intrat in chei - scrisoarea lui Lily iti va descrie latura umoristica a episodului - desi ostil universului care-mi intrerupea scrisul, cedand vechiului meu narav, am si facut o metafora: "Din Evanghelia deschisa a muntilor de piatra, rasare cuvantul Bicazului". De fapt, rasarea cuvantul domnului Ibraileanu, care de cativa ani tot ne spunea:
"Doamna Lily, domnule Teodoreanu, duceti-va la Cheile Bicazului. Convingeti-l, doamna Lily!".
Iata, ti-am indeplinit voia. Iti multumesc in numele lui Lily, care, de dimineata pana seara, incaltata cu bocancii celor sapte leghe din poeste, calca pe munti ca randunelele, rasarind deodata peste umarul meu drept. Sit-i multumesc in numele fiintei mele sedentare, pe care ai urnit-o, deprinzand-o sa calatoreasca prin cuvantul entuziasmului si al prieteniei.
Dar despre altceva vroiam sa-ti vorbesc, despre Arca lui Noe. Mi se pare ca si aceasta "arca" ti-o daotresc, iubite domnule Ibraileanu, dusman acerb in intimitate al "talentului" meu, al abuzului meu de talent.
"Domnule" Teodoreanu, domnule Ionel Teodoreanu, de ce atatea flori, atatia zarzari, atatea curcubeie, atatea fruncte, in loc sa te ocupi de oameni si de viata? Fa-mi placerea, domnule Teodoreanu, si scrie-mi un orman informativ, fara stil, fara frumuseta, mizerabil, neglijent, in goana mare. Sa pleci asa de grabit la scris, incat sa-ti uiti talentul acasa. Stii cat sint de curios sa aflu ce se mai intampla, ce se mai aude. Fa-mi un roman care sa fie o scrisoare cu oameni si fapte, cu "mahalagisme", adresata mie, numai pentru mine. Iti cer acest serviciu confidential. Uita ca esti poet. Uita ca exista lectori pe care sa-i seduci. Gndeste-te numai la fiinta mea prozaica, la bolnavicioasa mea curiozitate si spune-mi repede si de-a valma lucruri care sa-mi aduca viata in odaie. Trimite-mi o telegrama urgenta de patru sute de pagini... Aproba-ma, doamna Lily, sustine-ma, caci fara de alianta doamnei Lily nu pot avea dreptate fata de domnul Ionel ...
"Asteapta, domnule Ibraileanu. Sint prea tanar pentru a renunta la "talentul meu": la acest involuntar abuz. Romancierii care au norocul sa nu fie poeti, nici pictori ai vorbei, sint simpli fara efort si fara sacrificiu, directi ca o cadere fara rezistenta. Mana lor e goala, fiindca n-au idee. Sint o simpla transparenta de fereastra, fiindca niciodata n-au avut vitralii. Cand mana mea va fi goala, inseamna ca ma voi fi lepadat de inelele belsugului meu blestemat. Inainte sa scriu un roman, ar trebui sa scriu un volum de poeme, cum cei din legenda sacrificau o fecioara balaurului de la fantana. Dar nu pot inca. Scriu cu doua varfuri: unul in real, celalalt in poem. Cant cu doua sunete ale aceluiasi arcus: unul e geamatul vietii, celalalt melodia artei. Surad si plang in acelasi timp, cu sageata in mine si ochii in cer. Cuvantul meu nu e nici in soare, ca al romancierilor, nici in luna, ca al poetilor ... Dar asteapta, domnule Ibraileanu, cresc incet, dar cresc spre viata si spre maturitate, limpezindu-ma, mereu altfel, cautandu-mi cu pasiune viitorul, salbatic si singur printre aplauze, simtindu-ma vant printre ocari, stiind ca-mi voi gasi drumul plenitudine-i virile. Intelepciunea e o presimtire a inteligentei: am uneori aceasta presimtire. Nu voi fi etern un adolescent impodobit in purpura orgoliului tineretii. Intr-o zi iti voi aduce supremul omagiu al manilor mele insangerate de lupta ..."
Asa-ti spuneam mereu, ramanand metaforic si poet chiar si pe pragul aspru al simplicitatilor sperate.
Si mereu asteptai, crezandumi cuvantul, daca nu si harul.
Iata, Arca lui Noe, incarcata de oamenii vietii si de viata lor, iti aduce poate ceea ce sperai.
E un roman antiliric. Poate ca e cea dintai victorie a lui Ionel Teodoreanu asupra lui insusi, asupra noptii lui de vara. Poate ...
Caci e o carte scrisa in anul 1936. Europa e numele unui spital in care tarile asteapta. Fiecare furnte e palida in fata viitorului. Traim spre moarte, adunandu-se viata.
Am adunat-o cu mani febrile in aceasta "arca" din preajma potopului. Cu ce bucurie grava ti-o aduc, iubite domnule Ibraileanu. E singurul dar pe care voiam sa ti-l fac, stiind cat doreai sa fii mandru de mine pe toate hotarele, ca de acei scriitori pe care i-ai iubit cu adevarat, lipindu-ti-i de inima.
Iata de ce ma grabesc sa-ti scriu.
Cu mani reci de emotie, ridic manuscrisul Arcei lui Noe, daruindu-ti-l.
Dar s-a facut noapte, domnule Ibraileanu. E ceasul lampilor, cand viii ca si mortii au candele.
Si, intre noi, pe nesimtite, lasandu-ne pe-un mal si celalalt, a inceput sa curga, alba de spume, milenii si taceri, Calea-Robilor.
Amare sint victoriile al caror destin e sa fie alaturi de moarte.


Ionel Teodoreanu

Cheile-Bicazului - 18 August 1936







Ionel Teodoreanu - Scrisoare catre un mort


Aceasta pagina a fost accesata de 1173 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio