Autori > Ionel Teodoreanu
Ultima intamplare
Eram ca-ntr-o penumbra de eclipsa, stranie pe cat solemna,
Si intr-o acere mare,
In orasul prin care ma plimbam cufunda in adanca visare,
Dar nu ca unul singur, in melancolii de toamna, stins in fumegari de ceata,
Ci invaluit, impins si dus de o multime deasa in tumult coplesitor de viata.
Se imbulzeau amintirile si vorbeau delaolalta, tare,
Cum iti sparg urechile liceenii ragusiti de-adolescenta,
cand se intorc acasa din vacanta mare.
*
Fragede si melancolice risipe
Fetele pe care le-am iubit in ani ma-mpresurau invecinate-n clipe.
Iat-o pe cea cu funda, dar cu gene manastiresti si la
privire serioasa ca maicuta,
Si iat-o si pe cea-nflorita ca-ntr-un vant de scranciob de pe vremuri: uta-uta.
Cea rumena ca o cireasa iar coboara, sclipitoare-n ochi
si-n dinti, pe dealul bland cu saniuta.
Ce nume dinspre muzica o fi avand cea care-mi rade cu o
caciulita ninsa, nasul carn, in sania cu zurgalai in delir?
Iat-o pe cea cu mani ca lebede solemne, pe claviatura
unui negru ca o noapte si parca lunar clavir,
Ce auriu e luminoasa cea mereu ramasa langa tampla lirica, la o lanterna magica!
Si iat-o, regasita cu o strangere de inima, pe cea lasata in
trecut pe un peron de gara, intr-o noapte
ascutit strapunsa de-o locomotiva tragica...
Dinspre toate imi venea un fosnet matasos, o luminoasa adiere,
Ca si a perdelelor de vara intr-o casa cu icoane vechi in umbra,
Si un delicat parfum de mar cazut in iarba, de zi calda si de miere.
Le-am spus la fiecare si la toate:
"Vina. Si tu vina. Vina, vina"...
Le-am sarutat pe ochi, pe tample si le-am adunat la piept,
Ca pe-un manunchi incantator si dulce de sulfina.
*
Apoi m-au napadit golanii.
Toti cei cu care am copilarit pe ulitele vechi, in anii
intaii epopei (cea care rupe talpile si pantalonii pe maidane)
Au rasarit ca aruncati nastrusnic de o trapa, toti zevzecii,
Strangandu-ma ca si atuncea: "Mai Ioane!"
Cu sania,
Cu prastia,
Cu zmeul sus,
Cu bila, oina si arsica jos,
Oleaca si cu Fat-Frumos,
Cu dudele si nucile,
Cu podul si ulucele,
De-a hotii si de-a potera
Si carand ca cioara: craa!
Cu leapsa cea cu palmele,
Stropsitul si sudalmele...
"Lasati-ma, lasati-ma, ca nu mai pot!"
Le-am spus rastit si aucit, cam imbrancindu-i cu un cot.
S-atunci, ca la un semn,, s-au risipit de-a valma toti golanii,
Asa cum deodata se despoaie cu tumult de grindina,
toamna tarziu, castanii.
*
Dar iata ca a inceput sa se invineteasca fraged seara,
Asa cum infloresc pe la ferestre provinciale tufele de liliac,
Cand esti de-o zi numai indragostit si ti se umfla si se
infioara imbatata nara.
O, Doamne! Ce se-ntampla?
Imi cade capul cu visare pe o tampla.
Incepe dinspre liliac o noapte-atat de desueta,
Ca parca tot ce a murit revine-n arii de flasneta,
Iata, pe cer s-aprinde steaua.
E aceea!
'La steaua care-a rasarit!"...
Eminescian straluce, licarind in moartea ei, drept candela, scanteia.
Iar la ferestrele de seara, albume cu paloare veche,
Iata lumina lampilor cu afumat fitil si graz;
Si iata in albumele, cu mani de aur rasfoite,
O regasire, un obraz,
E cineva de mult. Hai spune!
Are-o poveste, are-un nume.
Uite-mi surade, ma cunoaste.
Ma simt deodata tanar, ca pastrat intr-o fotografie de student.
De vreme ce acel care-mi surade la fereastra lampii e la fel,
Desigur ca nici eu nu m-am schimbat in ochii lampii lui.
... Dar ce se tanguie nostalgic, ca in agonie, departat?
Sint clopotele care vesnic suna in orasul scufundat?
Nu! e un pian ramas deschis ca din trecut, cu o nocturna de Chopin,
Uitata la fereastra reveriei de atunci,
Cu alte lumanari, alte oglinzi si alti obraji.
Auzi?
Iar picura in inima septembrie din pomii uzi.
*
Apoi au croncanit multimi de ciori,
Cu zbor carbonizat (ca arsele scrisori)
Zarea s-a ingustat,
S-a scufundat,
Lumina s-a milit de nori
S-a inceput sa ninga
Fara zbor.
Fulgerul desprins
Cadea invins,
Din nor.
Cu mort tumult se indesa ninsoarea,
Ursuz si plumburiu la inceput,
Ca panzele vechimii de paianjen intr-un pod inchis,
Apoi parca un pui zburlit de luna a rasarit cu dinadins
In fiecare fulg,
Si l-a aprins
C-un fel de rasarit miniatural de luna plina.
Mai zambitor
Mai pur,
Mai ingeresc
Si bland, blajin intim,
Dar si glumet,
Ca si cum, hat -
Departe, sau aproape, incepea rotund omul de-omat.
Ningea mereu cu pui de luna,
Copilaros in noaptea buna,
Varuind-o,
Inalbind-o,
Inflorind-o alb ca miezul de aluna.
Sculati-sculati, boieri mari,
Florile-dalbe se aduna...
Si am stiut cu inima aprinsa-n stea ca a venit noaptea Ajunului.
Copilarie cu botinele la soba, iata-te din nou. A nins.
Nu te scula. Mai dormi.
Tot ce e treaz e-nvins.
... Ningea atat de resemnat,
Incat surasul aburit de nea era un prag de plans.
"... Dar tu ce faci aici?" i-am spus lui Mos Craciun.
(Cazuse in omat ca un drumet din cale-afara ostenit,
razbit de ani, de frig si de mult tras la jug.)
L-am ajutat sa se ridice (cum? si tu ai adormit, biet mos al somnului copilariei?)
I-am pus din nou in spate sacul de postav: povara,
Si a pornit din nou, schioparc-schioparc,
Spre casele copiilor cuminti care-l asteapta de cu seara,
Si am ramas acoperit de fulgi ca, intr-un film, Charlot-
cel-trist, pe locul unde-a fost un circ.
Dar iata, prin tacerea alba, s-a-nduplecat si s-a trezit spre cantec o vioara,
Si cerul primaverii s-a deschis albastru ca un lac de munte.
Au inflorit livezile, umflandu-se ca fusta fetelor intr-o vantoasa, pe o punte.
Au rasunat de-a valma bronz, arama, bang-balanga, clopotele Invierii,
S-au revarsat pe toate crengile, cascade-n spume dese, merii,
S-au imbracat in aur inviat bisericile Domnului
S-a inceput sa fie ca o transparenta magica a pleoapei somnului.
Plutea in noapte iz de ceara de albine, smirna si parfum de miere.
Iata-l pe tata, pe bunicul, pe bunica, luminati
(ca instelati), venind cu luminarea-n mana de la Inviere,
Si iata, gura mea rasuna din adancuri de-un "Hristos a Inviat!"
Cum?
Nimenea?
(Nici tata,
nici bunicul,
nici bunica)
Nu-mi raspunde ca-i: "Adevarat"?
Atunci Hristos n-a inviat?
Cutremurat de straniu ca de-un aspru vant de seara,
Am tresarit din mine s-am privit afara:
Nimeni - nimeni - nimeni!
Eram cel de pe urma,
Singurul,
Supremul om,
Taciunele ramas aprins in soba rece.
Noaptea, frigul si singuratatea incepeau cu mine.
Doara umbra la picioare ...
Umbra? Cine mi-o daduse? Si de ce?
Iata, pe o banca s-asezase, ca batranii care fug de umbra, Soarele,
Un soare-n stingere:
Obrazul galben ca al celor din azilul de batrani.
De frig, el singur isi sufla in mani,
Incovoiat,
Surpat,
Fara de raze,
Scofalcit.
M-am asezat aalturi, ostenit.
Nu m-a simtit.
N-am scos o vorba; numai am oftat.
N-am tresarit. Nu s-a mirat.
Statea uitat intr-o uitare - el, soaree vietii pamantesti.
Frunte plecata, inima-nceata, piept apasat.
(Unde mi-e viata?)
Manile reci, buze uscate, spinarea trista
(Incepe ceata).
Cine m-apasa cu reci otele?
Cine ma suge in bezne grele?
Cimitirul, ca valul unei mari moarte, crescuse neauzit
de incet, pana la picioarele mele.
Ultima intamplare
Aceasta pagina a fost accesata de 812 ori.