Autori > Ionel Teodoreanu
Tampla visatoare s-apleaca mahnit
Desi bantuit de arderi cumplite,
Eu nu am sporit cenusile vremii.
Ascultandu-mi urzelile scripcii cu jar de garoafa in struna,
Dintii fecioarelor au sclipit si mai albi;
Ochii tristetii din lume i-am inaltat cu speranta spre inima, inviorandu-i,
Ca mana copiilor prinsa pe sfoara intaiului meu barnait in azur.
Batranii, ca vinul oprit in clondire cetoase,
Atunci cand din purpura viei porneste pagana porunca,
Si-au intalnit tinereta; prin clocotul mustului meu.
Iar fruntea de lut apasat a omului greu truditor prin padurea zilelor vietii,
Simtind nstrunarea din cer aprilin a cocoarelor,
S-a inaltat cu uitare de sine, sunand in aur ca si ele prin cresterea mea.
Numai flacara dreapta si limpede-am fost in lampa cea mare,
Dar arderea mea luminoasa n-a dat funingini.
Si iata ca eu, cantaretul viteaz pentru altii,
Sint singur, amar si pustiu.
Tampla mea visatoare s-apleaca mahnit cu luceafar de seara pe lume.
Nu vreau sa mai fiu . - Da-mi pamantul, cer darnic.
Creste in mine un dor de a fi ce n-am fost, ce nu sint, nici voi fi:
O coasta de mare, suflata cu soare, batuta de aripi si val,
inflorita din capat in capat, ca dintii in zambet,
De-o pure si dulce padure de portocal.
Creasca spre crengile mele-n florie, din zarea cu dunga albastra,
Larg leganate corabii solemne, cu sprintene panze bombate.
Pamant nu se vede; de jur imprejur, numai marea adanca si grava,
Cu roata de moara in spume-a delfinilor cand si iar cand,
Matrozii zbarciti ca miezul de nuca din poduri,
Cu brate vinoase, pietroase, ca unse cu iod roscovan, -
Neguros de barbosi, duhnind a mahorca de pipa,
Sint singuri pe unda amara
In schitul lor plutitor,
Sub trambe de ape, sub arsiti, in picle, in luna, sub stea,
Aspriti, taciturni, sihastriti.
Dar deodata, asa cum ostasul homeric descopera marea,
Carmaciul cu ochiul de prora tresare.
Priveste la gongul albastru al zarii, batut cu privirea;
Nu vede.
Tot ape.
Asteapta.
Si iata: surade!
Hirsurtul se unge cu zambet, strapuns ca de-o briza de harfe.
Fruntea-ncretita inseninat se inalta: rasare.
Ochii s-aprind in orbire de rai.
Fata vibreaza nostalgic. Clopotul inimii bate.
Nara respira adanc, dilatata,
Iar peptul bombat, naprasnicul piept tauresc,
Simte in vantul venit transparent de departe ...
Toata floarea padurii, ascunsa in valuri, fecioara, in plutirea zarilor zarii,
Vestindu-i pamantul
(Pamantul! Pamantul! Pamantul!)
Pamantul ce coace pe crengile-n nunta fructul de aur: puiul de soare.
*
Tampla visatoare s-apleaca mahnit cu luceafar de seara pe lume.
Viteaz pentru altii,
Sint singur, amar si pustiu.
Dar intr-o zi, intors in pamant, voi uita de viata si moarte.
Fratilor mei de atunci, daca-n file
Veti regasi prospetimea padurii in floare, ca cei de pe mare,
Prin voi, dar fara de mine: cenusa sub cruce,
Voi fi iar padurea-nflorita la marginea marii a dorului mare de moarte.
Tampla visatoare s-apleaca mahnit
Aceasta pagina a fost accesata de 741 ori.