• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Noaptea omului

Aceasta nu e o noapte ca oricare alta.
E iarasi aceeasi biblica noapte-a Ajunului,
Noaptea copilului cerului,
A unei mame - Maria -,
Noaptea de leagan a lumii.
Dar parc-au plecat toi copiii pamantului,
Lasand o neagra pustie in locul glasului lor de argint,
Fara cantec de stea,
Cu ferestrele oarbe,
Cu inima grea,
Cu gene lasate,
Stand singur,
Parca cioplit in lemn gaunos de uda padure in ploaie,
Vorbesc despre mine
Asa:
Ca cei care mor de sete pe mare,
Tu cauti si cauti prin toate femeile lumii,
Si n-ai s-o gasesti in toata puzderia lor
Numai pe ea.
Avea si un nume,
Dra nu indraznesti sa-l mai chemi,
Caci acum nu-l mai are pe lumea pierduta.
Fara fiinta,
Nicif runte,
Nici vaz,
Nici bunele mani devotate.
Ea, numai ea -
Acum in tarana -
A fost mama ta,
Numai ea
Te-a adus odata pe lume;
Asa cum veneau copiii apusilor ani,
Purtand cu lumina vestirii poza cu pruncul in stea,
Numai ea.
Inima ei a ars pentru tine zile si nopti
De-a randul, in ani,
Candela, inima mamei: totuna;
Arde intruna,
Acum nu mai e.

Te acopera noaptea,
Ca si icoana cu candela stinsa,
Esti doar obraz de-ntuneric in umbra.
Caci mama luminii din tine,
Mama oodihnei si-a somnului tau,
Acum nu mai e decat un cuvant
Care duce spre moarte.
Si totusi din nou te indemn
In sfanta noaptea Mariei:
Hai, spune cuvantul!
Cazi in genunchi la portile noptii
Si-avanta cuvantul din care-ai purces
Ca pe-o ruga-nfasata-ntr-o singura vorba:
Mama!
                               *
Dar eu, ca feciorul din basm, la fantana ivirii acelui balaur,
Care, altfel la chip, nu era decat to imparatul: tata cu
grija pentru copilul pornit inspre fapte -
Dau indarat, ca batut de vantoasa si viscol,
In stranie spaima, cutremur
Si-nghet.
Si iata ca nu pot rosti cuvantul inimii omului.
Mama mea care-a fost nu mai e decat un cuvant
Pe care eu, fiul, nu-l mai pot spune
Fiindca ma tem.
Ma tem sa nu plang.
Si nu vreau sa simt pe obraz acea umezeala invinsa.
Caci lacrima nu-i decat numele dulce (totusi netrebnic)
Dat de femei prabusirii barbatului lor.
Dar eu nu vreau sa cad
In prapastia bratelor.
Deci, ma ridic, in noaptea Ajunului.
Pieptul se umple adanc, ca pe culmi, cu albastrul aer al noptii,
Fruntea spre cer o inalt,
Si cuvant catre munti, catre fluvii si mari,
Catre cerul cu arderi de stele
Spre innoptatele zari:
Domnul-a toate mi-a dat puterea vorbei de aur,
Peste dureri, peste mlastini,
Lumea m-asteapta in strai de mireasa
In casa cu muzici si toate luminile-aprinse.
E Frumusetea: obrazul de cer al pamantgului.
Iata, de pilda, s-acuma,
Cerul doarme-n oras pe toate strazile omului.
Albul de luna: multime,
Albastrul de noapte: desime.
Astfel si taranii, cand vin la oras cu carele lor
Domoale si scartaitoare,
Ei dorm alaturi de boii alb desjugati -
Palcuri si palcuri,
Si creste pafdurea, satul, ogorul, din ei: taranii
Si boii de-alaturi, cu steaua ce-atarna sub rotile-oprite.
O! Betheleem! Bethleem!
Taranii smeriti si boii blajini laolalta sint noaptea Ajunului,
Ieslea de aur a tainei din om.
Nu mai e mult si va sa inceapa lumina.
Cu pasi de clopote mari in mantii de bronz si arama, iar
va veni dimineata Craciunului,
Deschizand ochii de soare in iarna spre om.
Parc-au inghet sideral cuprinde fluviul solemn al Caii-de-lapte.
Curgerea ei se prefira pe toata boltirea albastra,
Brumand argintiu instelarea de aur, in tremur ca prundul in unde.
Mirare si zambet e somnul din spatii inspre albastra trezie,
Steaua se stinge sfioasa si dulce.
Dar iata, zarea uitata, zarea in care se naste lumina
Se imbujoreaza,
Astfel cum se coace cireasa in umbrele frunzei.
Suflet al meu mohorat
Inalta padure de steaguri in vanturi;
Vezi dimineata mijind?
E lupta!
Du-te viteaz inspre ea.
Creste
Si tu.
Vine din bezna.
Calca pe noapte.
Si tu.
Fii alaturi de ea spre lumina,
Naltand padure de steaguri in vanturi.
Si tu.
Cocostarcul albastru pluteste cu aripi deschise in clipe,
Inviorand cu azur inzorirea-copila.
Fiece clipa e mai limpezita albastru decat cea din urma.
Caci dimineata in fiece clipa invinge o clipa de noapte.
Dar deodata toate s-opresc.
E schimbarea solemna,
Hotarul afund,
Al revarsarii fluviului larg in marea adanca si vasta,
Goana de aur rasuna inalt in lumina? Sau raze?
Parca armate avanta cu fulger scuturi de lupta
Pe care paseste
Soarele, - soarele nostru,
Iata-l,
Purtat pe scuturi de ostile lui glorioase.
Tanar urias, balan, ca din nord mitologic.
El singur, cat o mulime,
Dar numai el fara umbra,
Lumina suprema, in sine.
Spatos in zale balaie,
Vine.
Calca,
Ride,
Tot mai aproape-i,
Creste
Adanc, pana-n inima, dandu-i putere si raze spre el.
Numele lui fabulos rasare pe buze
Odata cu el,
Ca din somn
In strafulgerata trezie.
Razele lui desteapta-n orbite vazul de aur
-Plutire argonauta -
Chipul lui e in ochi inviere,
Pasul lui e in inimi cald ca un grau plin de maci intr-o vara,
Si ferestrele rad cand il vad, regasindu-l in ele,
Ca-ntr-un vitraliu homeric,
Casele mute vor sa-i vorbeasca sonor,
Oamenii rad cu obrajii de aur ...
Oamenii! Oamenii! Vechii oameni ai vietii!
Iata-i, dar altfel, in soare,
Fluvii compacte venind cu corabii
Inr evarsari colosale
Numai obraz luminat, numai frunte,
Cum apa in curgere nu-i decat val langa val.
Omul acesta transfigurat, omul-multime
(Nil, Gange, Amur, Eufrat
Asa il numesc botezandu-l din nou in marele soare)
In numele lui, al omului-fluviu,
Cuvant:
-Frate din cer, da-mi mana.
Mi-a dat-o cu soare in floare.
Am stat o clipita
Raza in raza,
Vapaie-n vapaie,
Aur in aur,
In contopire de fulger si slava.
Apoi amandoi am pornit,
Mana in mana,
Ca in biserici, inspre altar, pe sub coruri, heruve,
Mergand spre fierbintea amiaza.
Acolo am stat
In belsugul de aur al culmii luminii,
Boltindu-ne darnic pe cerul incins.
Apoi, tot de mana,
Am coborat inspre macii amurgului,
Lin picura luceafarul serii in zarea mai grava,
Asa cum rasuna la munte talanga-nspre somn.
Ajungand pe toamnele zarii din urma, am poposit
Ca si drumetii cand se opresc la fantana rascrucii,
De-acolo privind catre cele lasate in urma.
Se insera.
Razele noastre luceau rubiniu ca un vin pe inaltele cruci si cupole.
-Noapte buna! i-am spus.
Mi-a raspuns:
-Noapte buna!
El a apus,
Eu am ramas.
Pe urma m-am dus
Singur in cresterea noptii.
Venea
Tot cu umbre albastre si licar de stea.
S-atunci eu,
Dupa drumul de aur si soare,
In umbra,
In noapte,
Iar greu -
Si-n veci fara mama,
Om singur - plecandu-ma-ncet,
Cu fruntea in mana,
Am plans.






Noaptea omului


Aceasta pagina a fost accesata de 822 ori.