• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Ionel Teodoreanu - Cum am scris Medelenii

Nu un sentiment de blamabila impudoare ma determina sa va vorbesc despre opera mea, devenind glosatorul propriilor mele scrieri - ci, dimpotriva, un sentiment de reverenta si evlavie pentru adevar.
Voi cerca astazi, in fata domniilor voastre, sa daram o legenda, sa inlatur un neadevar: acela al autobiografismului Medelenilor. Si fapta mea e legitima nu fiindca-mi apar casa, ceea ce nu ma intereseaza decat pe mine, ci fiindca apar insasi casa literaturii, care trebuie sa ne intereseze, deopotriva, pe toti: fie ca-i sintem oaspeti, fie ca sintem gazde.
Cand a aparut intaiul volum din ciclul Medelenilor, volum intitulat Hotarul nestaornic, opinia publica a cetitorilor de literatura, de acord cu opinia criticilor literari a decretat ca Hotarul nestaornic nu-i decat biografia romantata a copilariie mele. Aasadar, si cei multi si cei putini au dat acestui volum semnificatia de amintiri convertite in literatura.
Si chiar unii critici, dand valoare de axioma acestui diagnostic pripit si arbitrar, au relevat insolitul unui roman autobiografic, avand de subiect copilaria autorului, atunci cand autorul unui astfel de roman e foarte tanar.
Mirarea celor care-au relevat aceasta ciudatenie era legimtima. Intr-adevar, scriitorii nu-si istorisesc propria copilarie decat in epoca maturitatii sau, mai cu seama (sic!) a batranetii.
Si-asa e si firesc sa fie.
Omul tanar e stapanit de prezent si viitor - adica de viata. El va canta lupta, orgoliul, dragostea, prefacerile. Opera omului tanar, si fapta lui, e ca furtunile: nori, fulgere si ploi in mars, spre viitor.
Omul batran, insa, e stapanit de amintire. Tributara mai ales amintirii, opera lui e ca un curcubeu care aapre peste locurile prin care i-a trecut furtuna vietii: copilaria si tinereta. El retraieste c-un zambet induiosat, din pacea declinului, anii fragezimii si ai puterii.
Asadar, cu drept cuvant, crtiica s-a mirat ca un scriitor tanar debuteaza in cariera scrisului cu amintiri din copilarie - in dezacord cu majoritatea scriitorilor care-si incheie cariera literara cu astfel de amintiri.
Nimeni nu s-a gandit ca explicatia acestui roman era extrem de simpla: Hotarul nestatornic nu era autobiografia copilariei autorului, ci o etapa, cea dintai, din viata celor trei eroi; asa dupa cum L'aube a lui Romain Roland nu e consemnarea literara a amintirilor din copilaria lui Roland, ci copilaria lui Jean-Cristophe, a eroului romanului.
Cherchez midi a quatorze heures.
In conformitate cu acest adagiu, s-au cautat altfel de explicatii pentru aceasta ciudatenie.
Paseismul moldovenesc. Intr-atat adoratori ai timpului mort, ai amintirii, incat un scriitor tanar, nu numai ca elogia (sic!) acest trecut dar debuta asa cum ispravesc scriitorii batrani: prin amintiri din copilarie.
Recte: un nou semn de astenie liricizanta, caracteristic productiei literare moldovenesti.
Asadar, cu primul volum din Medeleni fusesem clasat in podul cu vechituri, fusesem trecut in randul precocilor scribi, care incep in scris, istorisindu-si cu induiosare inceputurile vietii.
Din punct de vedere al carierii mele literare, imi era indiferent caracterul gasit operei mele, interpretarea data ei; daca volumul era socotit roman sau colectie de amintiri, putin imi pasa. Viata cartii ma interesa, circulatia ei; multumit.
Dar de la aceasta prima intalnire cu jduecata criticilor, am avut o profunda dezamagire. Unele dintre criticile ce mi s-au adus dovedau inteligenta in abstracto, cultura si, totodata solicitudine pentru literatura.
Dar nu asta este totul pentru un critic.
Cultura gasesti si intr-o biblioteca. Dar o biblioteca inzestrata cu o suta de mii de volume critice si literare nu esre un critic, ci o bilbioteca, adica o colectie de carti, dupa cum un hambar cu uniforme, cizme si arme nu reprezinta o armata, ci numai haineel unei armate.

Doctor --------- Temperatura mare. Imi pune diagnosticul de febra ganglionara. Imi vorbeste     savant despre aceasta boala si ma trateaza in consecinta. Il admira. Dar nu ma vindeca, fiindca eu am friguri palustre. Ce voi spune? Cult - dar nu poate pune diagnosticul. Deci caduc.

Judeinstructor ------------ Finalitatea profesiei n-o are.
Daca in fata unui complex de fapte penale, dupa ce va fi adunat materialul doveditor, va da o calificare penala eronata, facand insa dizertatii savante asupra delictului respectiv, va dovedi ca e cult, dar inapt de-a aplica practic cultura.
S-aici diagnosticul primeaza.
Canele de vanat al lui Toparceanu
biftecul de carton -
flaierul - diagnosticul - absenta lor face caduca critica.

Ori diagnosticul pus intaiul volum din Medeleni dovedea deficitul acestei vocatiuni.
Si iata de ce.

Primul volum  .....   doua     ......  Bunicii  ......   Ionel     .......  Sonatine tranfigurari
Ulita                ......  grupuri  ......   Ulita     .......  Puiutu   .......  lirice ale unor realitati
copilariei        .......               ......                   .......               .......  exterioare

Cu celelalte bucati insa cunoscusem voluptatea de a minti, adica de a nascoci oameni si intamplari, cercand pe oameni sa-i fac vii si viabili, iar intamplarile credibile.
Dealtfe, voluptatea acestei minciuni o cunoscusem de mic copil, deprinzandu-ma de atunci s-o deosebesc de alte doua categorii de minciuni.

1. Minciuna practica:
Minciuna practica, biologic justificabila, izvorata din instinctul de conservare.
2. Minciuna apologetica:
A intrat o pasare, o dihanie zburlita si fioroasa, m-am lutat cu ea si am gonit-o: era o musca.
3. Minciuna fabulativa:
Nevoia fanfaroana de a se afirma eroic: epic, casi (sic!) functionarul umul care spune nevestei: i-am aratat eu sefului.
4. Minciuna estetica:
Bicaz. Am vazut o herghelie de cai albi in galop prin albia Bistritei (sic)
Luna hop, hop - ca o minge.

Minteam: de ce? Ca sa-l epatez? Nu. Cauza: o infrumusetare a realitatii. O prima creatie imaginativa.
Tartarinismul, adica forma larvara a imaginatiei creatoare, aparuse. Toata copilaria, plina de minciuni estetice. Nestiind sa scriu literatura, o faceam in viata.
Apoi, mai tarziu, metafora.
Cand spui lunei, luna, spui un adevar.
Cand ii spui darabana, spui o minciuna, dar prin aceasta minciuna ai innoit, estetic, plastic, cu adevarat tocit, dandu-i viata, asa cum metaforicul Satan ii da lui Dumnezeu cel adevarat.
Astfel, treptat, inainte de a scrie, cunoscusem voluptatea minciunii estetice.
Cu primul volum, Ulita, am incercat-o in plan literar - nascocind, suprapunand realitatii exterioare, realitatile mele interioare (sic!), dovedindu-mi ca-ntr-adevar lumea mea e reprezentarea mea si bucurandu-ma de acest regn al fiintie mele launtrice.
Cu primul volum din seria Medelenilor, am cunoscut delirul acestei minciuni estetice.
Nu metafore. Nu oameni schitati mai mult exterior de fulgerul epic al unui fapt.
Oameni, construiti pe de-a-ntregul, prezentati intr-un plan de actiune mai amplu.
Stapan, de oameni, ai mei, nu ai vietii, pe care-l dau vietii, fara sa-i fi primit de la ea. Ce mandrie, sa poti da bacsis viata, acestei regineL vietii.
In acea clipa, nu eram stapanit de amintire, ci de imaginatie creatoare, de minciuna estetica, de voluptatea ei.
Cand faci un lucru, cand intreprinzi o actiune deliberat, din propria ta determinare, iti indestulezi nevoia, apetitul cel mai imperios al acelei clipe.

Ti-e foame: te duci sa mananci, nu la concert.

Cand ti-e somn te culci acasa, nu vii la teatru sa asculti o conferinta, fiindca radio (sic!) e mai adormitor.

Ei bine, in clipa cand am inceput Medelenii, tanar de douazeci de ani, clocotind de o putere imaginativa care ma comprima - avea (sic!) nevoia s-o chletuiesc, creind, nascocind, nu reeditand realitati exterioare din care tocmai vroiam sa evadez.

Hambarele mele erau pline de grau: abia dovedeau: morile mele n-ajungeau sa macine cuprinsul lor.
De ce sa cumpar grau de la vecini?
Absurd? Nu.

Ei bine, absurd mi s-a parut calificativul de autobiografie, dat primului volum din Medeleni.
Dar de publicul cetitor, nu ma surprindea: oamenii, indeobste, nu pot concepe literatura vie decat ca o reeditare a vietii reale.
Dar criticii, care trebuie sa cunoasca mecanismul veridic al creatiunii literare - cum putea sa cada intr-o astfel de eroare?
Si convergent cu aceasta, nu spun invinuire, fiindca nu pornea din rautate, din duh de denigrare - convergent cu acest calificativ, de autobiografism - un critc, reprosandu-mi abuzul de doalog al acestui prim volum, spunea ca probabil am culea si notat dialoguri auzite in gura copiilor, pe care am cautat sa le plasez.
Vedeti, aceeasi nesocotire a minciunii estetica, a puterii creatoare. N-am notat niciodata si niciodata nu notez nimic, pentru nici un roman.
Traiesc. Si scriu. Nu fac arte din categoria scriitorilor care culeg, care scot fise, care noteaza nume si vorbe.

O teorie asupra romancierilor
Mai esential decat liric, epic, romantic, realist.

Marea masa a romancierilor impart
-grup aventurieri
-grup turisti

Apetitul calatoriei le e comun impulsul de a cunoaste si feluritele intinderi ale pamantului.
Aventurierul e imboldit de nostalgia necunoscutului, turistul de curiozitatea de a verifica prin experienta itinerarii prestabilite.

doua steme simbolice, subt care se grupeaza romancierii.

romanul e o vasta calatorie la suflet.
unii -nostalgia necunoscutului.
altii - de a verifica prin experienta itinerarii prestabilite.

Caracteristica romancierului aventurier
-nu stie ce va scrie. Nu se pregateste. Traieste;
-in copilarie e dracul impielitat;
-in scoala, mediocru elev;
-prin roman -afla;
-Tolstoi, Gorki, Istrati, Dostoievschi.

turist
-apetit de lectura;
-de timpuriu dorinta de-a cunoaste mecanismul vietii sufletesti;
-studiaza psicologia (sic!), filozofia, sociologia, patologia.

Idei generale : Nu traieste. Se cultiva
Subiect de roman care aplica idei generale despre viata/
Prin roman, reactie cobai ijectat cu ser.

Consecinte
1. Compozitia
-anarhica, stufoasa, vitalista, aventurier, paduri tropicale.
-perfecta, clara, gradata la turist
2. Aventurierul creaza si vede personajiile, subiectul e consecinta ciocnirilor dintre ele.
-turistul creaza un subiect prealabil, tematic, cu personajii notionale si apoi personajiile.
-caracteristic romancierului turist este spontaneitatea, neprevazutul primul roman scris, pentru care nu s-a pregatit.
-Dumnezeu - romancier sub semnul aventurii.
-Omnia mea mecum porto - Duc tot ce am cu mine. (Port tot ce am cu mine)

Dar cu atat mai putin m-am pregatit pentru volumul I Medeleni.
Volumul acesta a tasnit literalmente, ca petrolul dintr-un pamant plin.
M-a coplesit.
"Non agit, sed agitur" (Nu actioneaza, ci este actionat) spune Sigheli.
Imi aplic aceasta formula a unui penalist pentru a defini starea mea in timpul creatiunii Medelenilor. Nici o premeditare, nici un efort.
Tumult si izbucnire. Ca vantul intr-o livada cu poame coapte.
In timpul cat am scris primul volum, imi rasunau in urechi in prermanenta, vorbe si rasete de copii - imaginativi - dialoguri de copii, asa cum iti suna vara in urechi zvonurile ierbii si ale vazduhului: pasari, broaste, ganganii.
"Ma asurzeau" copii (sic!) mei imaginativi, asa cum asurzesc pe parinti copiii reali.
-Taceti odata!
Si nu taceau. Scriu pe o singura pagina. Ei bine, pe pagina alba a manuscrisului, tasneau ca niste serpentine, dialogurid e copii, scrise in fuga creionului, marginale actiunii, pe care nu le-am folosit.
In toate partile copiii (sic!) ma insoteau. Eram ca un Guliver captiv al unor pitici, invizibili pentru altii.
Eram ca un om mare, care a intrat in joaca unor copii, punandu-si hamul lor copilaresc si devenind robul zburdalniciei lor.
Visam noaptea fragmente de actiune pe care le transcriam literalmente in timpul zilei, avand impresia ca plagiez.
Aceasta stare de euforie, datorita primei betii creatoare, a tinut in tot timpul vol. I - si ei cred ca se datoreste succesului acestui volum.
Dar in legatura cu afirmatia ca acest volum e autobiografic, sa-mi dati voie sa va mai impartasesc o descoperire facuta de mine atunci.
Si-n Hotarul nestatornic, ca in majoritatea romanelor, voi distinge doua grupuri de personajii.
Principale: protagonistii. Personajiile din ale caror comportari si ciocniri se naste actiunea romanului.
Secundare: cele cu caracter episodic, decorativ, lipsite de eficienta directa in ce priveste actiunea romanului.
Aci copiii sunt protagonisti, nascatori de actiune.
Parintii, fond, contract, repoussoir (tap ispasitor).
Copii (sic) sint apa care curge; parintii, oamenii mari, albia si malurile.
Ei bine, personajiile secundare, in genere, pot fi mai direct si mai plenar tributare unor persoane reale. Asa, de pilda, in intaiul volum din Medeleni, sotii Deleanu au unele trasaturi exterioare, imprumutate direct de la parintii mei.
Dar sotii Deleanu nu-s sotii Teodoreanu - decat superficial si prin unele trasaturi de pitoresc exterior. Sotii Deleanu, parintii copiilor din roman, au o fiinta si au comportari cu totul altele decat persoanele reale care mi-au servit ca punct de plecare - Minciuna estetica a operat si acolo.
In schimb, domnilor, in nici un roman adevarat, personagiile principale nu-si vor gasi echivalentul in fiinte reale.
Si iata de ce. Un personaj de roman nu e un portret, fizic si psihic, obtinut prin descriere si analiza. E un generator de fapte si comportari.
Ori (sic!) un om real exista ca atare, nu in sine, ci in raport cu un grup de oameni, in mijlocul carora traieste. Alaturi de gfiinta lui psicologica, traieste fiinta lui sociala: un om nu e numai individul, insul, cum spune Arghezi, ci si configuratia lui tipica de fapte si comportari.
Ori transpunandu-l intocmai intr-un roman, adica intre alti oameni, intr-alt mediu si intr-alte actiuni decat ale vietii lui, amintirea vietii lui reale iti va paraliza mereu viata imaginativa la care vrei sa-l faci sa participe. Il pui sa faca o actiune - si cea reala a lui o dezminte.
S-atunci, in loc sa-ti inlesneasca munca, ti-o complica, paralziandu-te.
Creatorul de roman are nevoie de fiinte inedite, libere, intacte, nealterate de viata reala.
Iata de ce n-as fi putut imprumuta pe eroii mei principali vietii sociale, vietii reale.
Creindu-i pe deantregul (sic!), puteam sa-i fac sa traiasca liberi, pe acest pamant virgin care e romanul.
Imprumutandu-i realitatii, viata lor reala m-ar fi paralizat.
Dar, doamnelor si domnilor, invinuirea de autobiografism era, in definitiv, benina, raportata la primul volum.
Viata copiilor e inocenta. Copiii (sic!) pot trai inconjurati si de ziduri de sticla. Numai oamenii mari au nevoie de pudoarea zidurilor opace.
Dar dupa un an, public al doilea volum: Drumuri.
De asta data, calificativul de autobiografism devenea suparator, jignitor. Fiindca daca e exacta afirmatia ca Medelenii nu-s decat transpunerea literara a unor oameni si fapte reale - atunci Drumuri e un act de reprimabil exibitionism.
Drumuri e criza rosie a sexualitatii la un adolescent.
E dragostea trupeasca cu Adina Stephano, cu Ioana Palla, cu Rodica, cu Sevastita.
Cum? Sa-ti pui in vitrina, pentru vazul norodului, acte de stricta intimitate?
Un om delicat nu spovedeste nici unui bun prieten intimitatile de acest ordin - dar publicului.
Ibraileanu.
Mireasa e prea frumoasa.
Adevarul nu e invitat la balurile vietii: e cenusareasa.
Poporanismul.
Poponarismul = cultul opincei.
Si el, Ibraileanu, intoxicat de Proust, avea acea urticarie analitica, caracteristica intoxicatiei proustiene.
Peste un an Vol. III Intre Vanturi.
Indentitatea Dan Deleanu = Ionel Teodoreanu
avocati
literati
amandoi scriu Medelenii.
Deci eu insumi, aparent, ratificasem diagnosticul de autobiografim. Deci adevar imuabil: Medelenii erau Letopisetul familiei Teodoreanu.
Consecinta I
Anuntasem in V.R. trei volume dintru inceput.
Dar lumea ma intreba: cand apare al patrulea, cand al cincilea etc.
In ordine logica: casatoria lui Dan Deleanu.
Romanul copiilor Deleanu.
Apoi copiii trebuiau sa continue romanul.
Enciclopedia familiei Teodoreanu.
Consecinta 2
Cine-i Olguta
Cine Monica
Consecinta 3 Eu: Erou frivol: Danut
Oferte de subiecte. Scrisori: romanul vietii.
Avocatura: romane penale.
 ------------------------------
Domnul care-ti istoriseste un roman, sucindu-ti nasturul surtucului.
Iata consecintele partiale ale acestei legende care traieste parazitar pe adevarul creatiei Medelenilor.
Tin, doamnelor si domnilor, sa dezmint aceasta aglomerare de erori si inexactitati.
Eroinele Medelenilor, Olgura si Monica nu-s surorile mele; n-am avut niciodata surori.
Mosia Medeleni, in care si in jurul careia graviteaza actiunea celor trei romane, nu este si n-a fost mosia parintilor mei. Nimeni din neamul meu n-a fost prorpietar de pamant. Singura mosie care a apartinut cuiva din neamul nostru nu este o mosie de pamant arabil, ci o mosie de hartie tiparita: am numit romanul Medelenilor, nu mosia Medelenilor.
Iar fiinta lui Dan Deleanu este tributara fiintei mele sufletesti si vietii meel exterioare in masura in care orisice personaj care are contingente de viata si situatie sociala cu autorul cartii in care traieste este tributar acestuia.
A! asta nu inseamna ca unele dintre trasaturile unor personajii din roman nu sint imprumutate de la oamenii reali pe care i-am cunoscut.
Doar nu cream din neant. Sintem chiar creatorii celor mai pure fictiuni, tributari vietii reale. Materialul prim e cel pe care ni-l da viata din juru-ne.
Dar acest material sufere o transformare, o transfigurare, atat de substantiala, incat el devine altul, proprietate suverana a creatorului.
Anecdota. Manusile papii.
Cu toate acestea confuzia e vesnica.
Anna Karenin
-societatea contemporana lui Tolstoi a gasit nu una, ci zeci de Ane, adica echivalentul real, modelul eroinei lui Tolstoi.
-"E prea vie ca sa fie nascocita, fictiune".
-Adresa eroinei - ca a unei Greta Garbo oarecare.
-Cavaleri mai buni decat Wronski.
Nu numai atat: dar o suma de femei, cunoscute de Tolstoi, revendicau realitatea acestei creatiuni.
Prosper Merimee
Proust
-sute de Irnee, din Fum al lui Turgheviev.
-Albertina: baiat sau fata?
Charles - Robert de Montesquieu -La Berna - Rschel sau Sarah Bernard
La Sonate de Vinteiul! Sonata lui Franc.
Scrisoarea lui Proust publicata publicata de Maria Bibescu in Au bal avec Proust; nu s-a gandit la o sonata, ci la mai multe.
Eroii nemultimiti: nu-s exacti.
Balzac = idem
Rebreanu - studenti trimisi sa identifice.
Maurois = Climats.
Iata soarta cartilor de succes: declanseaza acea mare putere care e mahalagismul decretativ. Majoritatea lectorilor, in loc sa se bucure dezinteresat de o carte care aduce vietii un om, sau mai multi, creati nu de legile fiziologice ale anturii, ci de mintea unui om - majoritatea lecturilor vede in personajiile unui roman un pretext de mahalagism.
Fetele tinere care au gasit in roman un erou captivant vor sa-i afle adresa.
Barbatii tineri, idem.

Reactia normala  Cine-i Anna Karenin         Ca si cum existenta
                               Cine-i doamna Bovary      ei in roman n-ar fi suficienta.

Pe marginea acestor observatiuni, trebuie sa ne punem urmatoarea intrebare: adevarata este interpretarea obisnuita a publicului cetitor, care vede in orice personaj literar ecvhivalentul unui personaj real?
Categoric: nu.
Daca ar fi astfel, creatiunea literara s-ar reduce la o simpla operatiune de imitare servila, de plagiere a vietii; si rostul scriitorului s-ar reduce la un simplu oficiu de grefier al dramelor vietii reale.
O astfel de interpretare e un neadevar si totodata o injosire a puterii care egaleaza pe creatorul de fictiuni cu marele creator al universului.
Dar atunci, cum se creaza un personaj literar, daca nu e o copie si o reeditare a naturii.
Voi formula dintai pe scurt acest act, al creatiunii unui personaj literar. Spun: fiecare personaj literar e o mixtura, un amestec al trasaturilor exterioare ale mai multor personagii reale, avand insa ca element nou si dominant sufletul creatorului, intr-o incarnatiune ad-hoc.
Doamnelor si domnilor,
Actul acesta al creatiunii unui personal literar, din punct de vedere fizic, exterior, are atatea similitudini cu creatiunea unei metafore, incat asi (sic!) putea spune ca un personaj literar este o metfora si ca e tot atat de departe de punctul de plecare, ca si metafora.
Rasarit de luna la munte: oc iutura brumata iesea din fantana de noapte a muntilor.
Soarele arsitei de vara: vultur are zboara cu aripile-n flacari.
fluturi= aplauzele florilor
cioare iarna = galosi care zboara
lacustele= fistici acrobate
Natura imi da ambii termeni, dar rezultatul, metafora, e al meu.
Am comparat personajul literar cu metafora, nu numai din cauza originalitatii, ineditului rezultatului fata de termenii reali, dar si din cauza unei stari sufletesti analoage in sufletul creatorului.
Eroina romanului meu e o fata de saisprezece ani
Ca sa scriu despre ea, trebuie dintai sa existe pentru mine fata de mine.
Trebuie sa aiba un trup, un suflet si un nume.
Trebuie sa-mi apara.
O astept - ca si cum ar veni de undeva, ca si cum sufletul meu ar fi o usa inchisa, care se va deschide, lasandu-ma s-o vad.
Sint (sic!) pragul unei aparitii.
Cum construiesc eu aceasta fiinta pe care o astept?
E unul dintre momentele cele mai emotionante ale scrisului: preajma aparitiei personajului.
In aceasta clipa, memoria tuturor simturilor lucreaza prodiog, asi (sic!) spune prin fulgere.
Sint ca un sultan, inconjurat de sclavi care-mi aduc fete pentur harem.
Amintirea a sute de ftee vazute, intrevazute sau cunoscute, trece-n lumini de fulger prin fata, ea.
Nu ma opresc asupra nici uneia.
Dar le despoi pe toate de cate ceva.
De la una iau un suras stangaci, de la alta iau o mladiere a trupului, de la alta gravitatea ochilor.
Compozitez un personaj cu trasaturi luate de la sute.
Dar aceasta compozitie nu e o operatiune rece. Aceasta compozitie de aspecte exterioare este ea insasi creatoare de viata. O faci subt imperiul unui ritm unitar, gratie caruia insusirile luate de la personajiile felurite, sint convergente si totalizarea lor iti da aparenta unui personaj nou.
E inca in ceata, ca soarele la mare.
Rasare, limpezindu-se fraged.
Ii vezi ochii, gura, parul.
II simti mirosul. Ii simti dulceata pielii. Ii vezi ritmul respiratiei.
In clipa aceasta de rasarit de viata, cand ai vazut pe fata astfel creata, ea exista halucinant pentru tine. N-o vei uita niciodata.
Privind-o, ii vei afla numele.
Vei incepe sa-i cunosti particularitatile.
Acesta este primul moment al creatiunii unui personaj literar. Crearea lui fizica. Portretul lui viu.
Moment esential. Conditia ca personajul sa existe pentru lector e sa existe pentru tine. Sa-i simti prin toate simturile. Sa-i vezi toate particularitatile. Concret.
Altminteri, il descrii rece, pasaport, generic, conventional, si nu vei putea modifica sau comunica lectorului ceea ce pentru tine e abstract.
(Verificarea creatiunii, din acest punct de vedere: Cum se dezbraca? Cum se spala pe dinti? Cum stranuta!)
Olguta
Al doilea moment:
Dupa ce a aparut, dupa ce ti-a aparut, sa intre in trupul tau, in sangele tau, ritmul fiintei lui fiziologie. Sa te constranga sa schitezi tu insuti miscarile pe care le face. Sa te constranga sa-l imiti ca pe cineva. Schiop. Il doare capul: sa ai gestul durerii de cap.
Isi scoate rochia: in varfuri.
Acest al doilea moment il voi intitula: luarea in posesie de catre personajul creat a propriei tale fiinte fizice.
Intra in tine. Iti schimba bataile inimei. Iti da alte ticuri.
Scriitorul roman cel mai fenomenal din acest punct de vedere e Caragiale. Niciodata nu triseaza.
Dar sufletul?
Presupunem: scriitor 50 de ani - personaj - fata care roseste, care-si musca buzele, emotivitate, dintai, cele care-s o luna mai a sangelui din care ies roselile obrajilor, cum rasar ciresile pe crengi.
Ce vei face! Documentare. Scrisori. Confesii?
Sufletul trebuie sa fie o emanatiune proprie personajului, cm parfumul e al unei flori.
Sau: scriitor-targovet - erou taran?
Sau: scriitor-om de treaba - personaj criminal.
Cum?
Aici intervine cel mai emotionant moment al creatiunii: clipa cand sufletul tau, in dispretul legilor firii care te condamna la unicitate, se incarneaza intr-un suflet nou, altul decat al tau.
E clipa cand te simti Dumnezeu, caci, mai presus de legile creatiunii vietii, ai facut viata.
E o noua, imaculata conceptiune.
Aceasta posibilitate de-a-si incarna sufletul in orice, in individualitati noua, opuse chiar individualitatii creatorului, este marea si esentiala insusire a creatorului literar.
Cum s-o numim. Proteism psicologic (sic!) poate e termenul cel mai potrivit.
Materialul prim, brut, al omului, contine totul: si femeie, si barbat; si bun, si rau; si rafinat, si frust, dar se simplifica - dispar - la creatorul literar raman ca niste virtualitati declansabile.
Acest proteism psicologic este conditia adevaratei creatiuni. Si el nu se limiteaza numai la materia umana, ci la toate aspectele creatiunii.
Turgheniev l-a intrebat pe Tolstoi: Ai fost cal?
-Oamenii au mult virtual;
-Personalitatea implica renuntari;
-Scriitorul le are vii.
Asadar, in creatiunea unui personaj literar, disting trei momente:
-crearea tipului fizic;
-stapanirea pe care o pune acest tip fizic, fiziologiceste, asupra ta: intra in tine, dandu-ti ritmul lui fiziologic;
-al treilea si supremul moment, acela cand sufletul scriitorului devine sufletul personajului.
Cei care pleaca de la suflet la trup sint abstracti, sint romancierii-turisti.
Vrasazica, doamnelor si domnilor, insusirea este mai universala, cu cat creatiunea scriitorului va fi mai mare.
Adevaratul creator, nimic, nici o transformare nu trebuie sa-i fie imposibila.
Horatiu: "Si vis me flere, primuni est dolendum ipse tibi". (Daca vrei sa plang, trebuie sa suferi mai intai tu pentru tine.)
Parafrazand: Daca vrei sa creezi, trebuie sa poti fi tu insuti tot ceea ce descrii, tot ceea ce apare in creatiunea ta.
Cand descrii un stejar, daca tu insuti in acea clipa nu vei fi stejar aspru si puternic, masiv si dominator, implantat in pamant, purtand pe crengi corul vegetal al frunzelor, stejarul tau nu va exista.
Sa poti fi orice, asta e conditia creatiunii.
Sufletul tau sa fie in zaplazul pravalit, pe care camioanele il hurudca, in sinele care tipa la curbe subt rotile locomotivei, sufletul tau sa fie in ulita pe care ai copilarit, in biserica stramba, in zborul vulturului, si in fiorul de argint al greierului; si sufletul tau sa fie in umerii garboviti ai mosneagului, in pasii fetei care iubeste, si-n saltul copilului care se joaca.
E mare Sadoveanu, fiindca sufletul lui e insasi Moldova lui, pe care o tine pe umar ca o vioara ale carei coarde sint Prutul, Siretul, Moldova si Bistrita.
Si-i mare Tolstoi, fiindca sufletul lui e intreg pamantul cu apele lui, cu muntii lui, cu viermii lui si cu stelele lui.
Aceasta incarnatie desavarsita in creaturile inchipuirii tale este suprema fericire, suprema rasplata a scriitorului.
O fericire asemanatoare prin intensitate cu aceea pe care o simt drept-credinciosii cand, prin rugaciiune, se contopesc cu Dumnezeu.
Dar pe cand contopirea cu Dumnezeu e o renuntare la individualitate - e fluviul care se revarsa in mare - clipa creatiunii literare, cand sufletul se incarneaza intr-un suflet nou, e o exuberanta a individualitatii, o fecundare constienta a ei - e muntele din care izvoraste o apa imperioasa care se revarsa galgaind spre campiile vietii!
Iata dar ca incarnariunea sufletului scriitorilor in personajii literare este o sfanta, o religioasa fericire a scriitorului.
Dar acest act de transformare substantiala a sufletului este istovitor.
Uneori, deseori, esti istovit de propria, de unica ta viata. Simti ca inima ta are nevoie de pauze, de recreatii, de odihna.
Dar cand aceasta inima, care e unica, bate in zeci de piepturi, cu bucuriile si suferintele a zeci de personajii?
Flaubert, descriind moartea Emmei Bovary, otravita de arsenic, a avut toate simptomele unei otraviri cu arsenic.
Un personaj care moare intr-un roman duce in mormant si ceva din sufletul scriitorului.
Am scris volumul trei din Medeleni la Manastirea Agapia. Ma apropiasem de final in octombrie. Lumea plecase. Randunelele zburasera de mult. Cerul era pustiu. Manastirea, pustie. S-auzeau numai clopotele. Si apareau negre si mortuare numai calugaritele ducandu-se la slujba. Cerul era albastru rece. Padurile de brazi, severe si intunecate. Muntii erau vineti spre seara, imprastiind mirosul acela grav, mortuar de tamaie vegetala, al muntilor de brazi in miez de toamna.
Olguta, trebuia sa moara. Scrisam dimineata 5-1, dupa amiaza, 2-5, apoi ma plimbam singur printre brazii muntilor.
Pana atunci scirsesem repede. Castigasem viteza de final a unui roman. Stiam sfarsitul. Il aveam in mine.
Totusi. nu indrazneam sa scriu. Pendulam in fata mortii acelei fete care-mi tinuse tovarasie 4 ani de viata.
Eu,omul, as fi vrut s-o scap de moarte - si nu puteam.
Moartea ei era ca un destin antic, mai presus de vointa mea.
Trebuia sa moara. Si simteam sub frunte, mereu deschisi, ochii negri si amari in care se stingeau luminile vietii, ca flacarile unei biserici in care a intrat un vant mare.
Ma plimbam prin paduri, vedeam brazii negri ca niste sfinti bizantini, proectati pe paloarea de flacara de mort a apusului din munti, si parca padurea imi murmura cadentele lugubre ale marsului funebru al lui Chopin.
Purtam in mine o tristete, o sfasiere atat de grea, incat osteneam zi cu zi, desi suspendasem scrisul. Eram ostenit ca acei cai raniti pe campurile de lupta, care duc, schiopatand, trupul calaretului mort in sa. Vroiam s-o duc spre viata pe Olguta si nu puteam. O duceam moarta, dupa mine, pe un camp de moarte.
In mine murise. Trebuia s-o omor si in scris. In noaptea cand m-am hotarat sa reiau scrisul, descriind moartea Olgutei, am avut un vis ciudat, care mi-a macinat somnul.
Visam o apa curgatoare, pe care lutea un brad verde, plin de seva. La cotiturile apei, bradul se izbea, si rasuna in inima mea, prin vis, un dangat jalnic de clopot.
Adormeam.
Iar visam apa, cu bradul plutitor are se izbea de alt mal. Alt dangat. Iar ma trezeam.
S-atunci, in miez amar de noapte de octombrie, m-am hotarat sa sfarsesc Medelenii, s-o ucid pe Olguta.
M-am sculat. M-am dus in odaia mea de lucru. Am aprins o lumanare. Si, aplecat, pe caiet, la lumina mica a lumanarii, am inceput sa scriu.
Nu scriam, notam. Fraze scurte, ca vorbele unui om inghetat de ger.
Manile reci, picioarele reci, spinarea infrigurata.
Si genunchii grei. Parca-mi erau picioarele in umeda clisa de mormant.
Iata moartea Olgutei, asa cum a fost scrisa la acel ceas de noapte.
"Ca sa asculte inima, isi tinu respiratia. Avea o arsura de ger in toate incheieturile, si fruntea-i nadusea in valuri, lasandu-i gust sarat in coltul buzelor. Mana cu revolverul se inalta, indreptand teava spre degetul care marca locul inimii inca vii pe pragul mortii. Degetul manii drepte pandea inert pe tragaci. Olguta privea lumina, c-un suras mirat. Era ca o tacere incremenita a unei multimi, in preajma panicei sau a uralelor. In lacatul inimii, glontul intra. Viata navali afara. Ploaie de stele, zilele viitorului cazura in noapte. Capul balabani descumpanit. Trupul cazu, ca aruncat din galop cu sageata in inima. Pleoapele se zbatura e ochii albi. Si tacerea fu de moarte in fata icoanelor la care s-enchinase, in anii vietii, mos Gheorghe pentru fericirea Olgutei".
Si, dupa ce am scris aceste randuri, am ramas singur ca o salcie trasnita pe un mormant. Nu plangeam. Imi erau ochii afunzi in orbite si uscati. Dar pe tamplele mele curgeau cateva broboane de sudoare rece. Atat.
Dar daca Dumnezeu ar intinde o balanta si intr-unul din talerele ei as pune toate capetele acelor care-au plans cetind aceasta moarte, iar in celalalt taler, broboanele mele de sudoare de-atunci, va asigur ca balanta s-ar inclina catre mine.
----------------------------
Asadar, si cu aceasta inchei parte aprincipala a conferintei, intrand in final, toate creatiunile literare viabile nu-si au un echivalent in viata reala. Anna Karenin e unica, dara sudori pamantene, doamna Bovary e unica, unic e Stavroghin, si unic Ivan Karamazov.
Aceste personajii au unele trasaturi imprumutate de la oameni ai vietii reale, dar sufletul lor, individualitatea lor, nu-i decat incarcarea proteica a sufletului creatorului lor.
In Medeleni, Olguta, Monica, Danut, sint virtualitati incsrnare ale sufletului meu.
Sa cauti in realitate echivalentele reale ale acestor personajii nu este numai o eroare, dar si o pangarire a celui mai solemn moment al creatiunii literare, acela cand din propria substanta sufleteasca dai nastere unei noi fiinte, perfect distincta de tine, creatorul ei.






Ionel Teodoreanu - Cum am scris Medelenii


Aceasta pagina a fost accesata de 2407 ori.