Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 03 - Scena 15

ACTUL III

SCENA 15

Aceiasi, Magda, Andronic

Prin ușa din stânga intră Magda, urmată de Andronic, timid, încurcat, buimăcit.

Bucsan: Domnule profesor, sunt încântat că te văd. Drept să spun, azi după masă, când ne-am despărțit, nu speram să ne mai întâlnim așa de repede – și încă buni prieteni!

Andronic: Eu… vedeți…

Bucsan: Cred că domnișoara… (Se oprește, pentru că abia acum observă că nu-i cunoaște numele și i se adresează întrebător:) Domnișoara?...

Magda: Magda.

Andronic: Studenta mea.

Magda: Și Secretara.

Directorul: Și prietena.

Magda (îl observă pe Director): A! Erai și dumneata aici?

Directorul (înclinându-se): Cu voia dumneavoastră.

Bucsan: Sper, zic, domnișoara Magda ți-a comunicat propunerea mea și că o primești.

Andronic: Nu știu încă… dacă pot… dacă…

Bucsan: Cum nu știi? Ne faci iar dificultăți? (Gest de surpriză și îngrijorare spre Magda.) Asta ce mai e?

Magda: Vrea să spună…

Andronic: Vreau să spun ca… vedeți… tot ce s-a întâmplat astăzi… e așa de neașteptat… așa de… așa de năucitor… Dumneavoastră… (Arătându-l pe Director:) Dumnealui… (Spre Magda:) Dumneaei… E prea mult într-o singură zi. Eu… vedeți… cum spune undeva Virgil: "Vixi ei quem dederat cursum fortuna peregi".

Directorul (încet către Bucsan): Dacă vorbește latinește, să știi că-i rău.

Andronic: "Am trăit, și drumul pe care mi l-a dat fortuna, soarta, l-am terminat." Nu credeam, nu speram că mi se mai pot întâmpla lucruri noi — și încă așa de noi. Și atunci… atunci trebuie și înțelegeți că dacă ezit…

Bucsan: Eziți?

Andronic: Dacă încă nu știu ce să răspund…

Directorul (printre dinți): Mare bandit!

Bucsan: Domnule profesor, dumneata nu știi să răspunzi, dar eu știu să întreb.

Directorul (încet către Bucsan): Ia-l repede.

Magda (același joc): Fii atent!

Bucsan: Dumneata vrei să pleci?

Andronic: Dacă vreau! Dar a fost visul meu de o viață întreagă.

Bucsan: Atunci, pleacă. Cred că ți-am pus la dispoziție tot ce trebuie.

Andronic: Asta așa e. Mai mult decât trebuie. Mai mult decât visam. Prea mult!

Bucsan: prea mult?

Magda: Ce înseamnă prea mult? Pentru o asemenea întreprindere nimic nu e prea mult. E mai bine să pornim de la început cu un buget asigurat decât să ne întoarcem din drum… (apăsat) înainte de vreme. Obiectivele științifice pe care le urmărește profesorul Andronic în Asia sunt încă vaste.

Andronic: Întradevăr, vaste. Îmi îngădui s-o spun fără modestie. Mi se pare că din punct de vedere istoric, din punct de vedere al culturii umane, Asia este încă un continent necunoscut, un mister — și că pornind pe urmele lui Alexandru cel Mare…

Magda (încet către Bucsan): Vezi?

Andronic (continuând): voi încerca, mă voi sili să descifrez ceva din acest mister. Ce e surprinzător, domnule Bucsan, ba chiar emoționant în gestul dumneavoastră, este că destinați o sumă atât de însemnată…

Bucsan: Recunoști că e însemnată,

Andronic (continuând): … nu unor investigații de știință aplicată — cum ar fi fost de așteptat din partea unui om de finanțe — ci unor cercetări istorice și istoria este, oricum, o disciplină a spiritului.

Directorul (încet, către Bucsan): Te ia de departe!

Andronic: Totuși, îndrăznesc să cred că chiar pentru un economist, chiar pentru un om de afaceri, concluziile mai îndepărtate ale lucrării mele nu vor fi lipsite de interes. Vedeți, dacă n-ar fi decât problema cu totul secundară, pe care de altfel am atins-o în treacăt în articolul meu de azi, a ovăzului și a cerealelor în genere…

Bucsan (către Magda, încet, iritat): Iar începe.

Andronic: Eu nu sunt un materialist în istorie… dar există multe probleme tulburătoare, tocmai pentru că par simple. De ce apare ovăzul așa de târziu în Europa? De ce și mai târziu în Asia? Cu ce e înlocuit până la apariție? Cu ce își hrănește Alexandru cel Mare importantele lui efective de cavalerie? Ce dă de mâncare Alexandru cailor lui? Întrebarea pare copilăroasă…

Directorul: Și în realitate e perfidă.

Andronic: Perfida? Cum perfidă?

Bucsan: Domnule profesor să lăsăm toate astea. E târziu și e inutil. Vrei să mă convingi? Nu e nevoie. Sunt gata convins. Când pleci?

Magda: Oricând. Mâine. Cât mai repede.

Bucsan: Dumneata ce spui?

Andronic: Aș putea și eu la fel. Oricând. Cât mai repede. Dar…

Bucsan: Dar?

Andronic: E ceva care mă neliniștește.

Bucsan: Ce?

Andronic: Aș vrea să știu… și trebuie să știu… ce e Protar?

Bucsan: Cum?

Magda: Cum?

Directorul: Cum?

Andronic: Da. Ce însemnează vorba asta: Protar?

Bucsan (iritat): Cum ce însemnează? Cum ce-n-semnează? E… o confuzie!

Magda: O eroare!

Bucsan: O greșeală de tipar.

Magda: Cum singur ai spus.

Andronic: Am spus și am crezut, dar acuma… M-am gândit bine…

Bucsan (căire Magda): E nebun.

Directorul (printre dinți): O face pe nebunu.

Andronic: Cuvântul ăsta trebuie să aibă un înțeles ascuns. Protar. E de ajuns să-l auziți - Protar - și tresăriți cu toții, cu un fel de ciudată spaimă. De ce?

Directorul (printre dinți): Începe iar șantajul.

Bucsan (fierbând, câtre Magda): Dacă-și închipuie că mai poate smulge de la mine o singura centimă mai mult, se înșală.

Andronic: Protar…

Magda: Vrei să știi ce înseamnă?

Andronic: Da.

Magda (lui Bucsan): Să-i spun? Îmi dai voie să-i spun? (Gest de stupoare al lui Bucsan. Către Andronic:) Ei bine, iată: îmi pare rău că trebuie să destăinuiesc un lucru care trebuia să fie pentru dumneata o surpriză. Dar pentru că ții cu tot dinadinsul… Protar e o societate pe care domnul Bucsan o plănuiește mai demult, și acum, acum în sfârșit vrea s-o realizeze. Protar. Nu bănuiești?

Andronic: Nu.

Magda: Gândește-te. Pro-tar. Nu vezi?

Andronic (gest): Nu văd.

MACDA: Asociația pentru încurajarea studiilor de istorie antica.

Andronic (uimit copilărește): Extraordinar!

Bucsan (explodând): Într-adevăr, extraordinar! (Traversează.) Domnișoară… domnișoară, ești un geniu! (Merge spre ușa din dreapta.) Werner! Werner!

Magda (încet, către Andronic): Să știi că nu sunt un geniu. Sunt numai o fată care te iubește… puțin…