Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 02 - Scena 05

ACTUL II

SCENA 05

Andronic, Magda

Andronic: De ce râzi, domnișoară?

Magda: Pentru că… Pentru că mi-am adus aminte de cursul dumneavoastră.

Andronic: E așa de vesel cursul meu?

Magda: Vă rog să nu vă supărați. E o, glumă. De multe ori, înainte de intrați în sala, ne întrebam — ba uneori chiar făceam prinsoare între noi — ne întrebam care din cei trei nasturi de la haină va lipsi.

Andronic: Nu lipsește totdeauna același?

Magda: Nu. De cele mai multe ori (arătând cu capul sau cu un gest mic cu mâna) ăsta, cel, din mijloc. Alteori, cel de jos. Mai rar, primul nasture, cel de lângă buzunar.

Andronic: Foarte interesant cursul meu. Nu știam că am studenți așa de atenți… Și… nu se întâmplă niciodată ca toți trei nasturii să fie la locul lor?

Magda: Ba da. Foarte rar, dar se întâmplă. Ba chiar o dată am pierdut un pariu destul de mare din cauza asta.

Andronic: Îmi pare rău. Dacă știam…

Magda (gest de mic protest): O!...

Andronic: La drept vorbind, nu-mi aduc aminte de figura dumitale. Ești înscrisă la mine? Urmezi cursul meu?

Magda: L-am urmat. În primul semestru. (Cu puțină ezitare:) Acum…

Andronic: Numele dumitale (căutând să-și aducă aminte) este…

Magda: Madga Minu.

Andronic (același joc): Minu Magda… Minu Magda… (Brusc:) Da. Îmi aduc aminte. Cred că-mi aduc aminte. Locul dumitale era… în fund.

Magda (completând): Lângă fereastră.

Magda: Da, lângă fereastră.

Andronic; Da, da. Acum te văd... Ai făcut și o lucrare de seminar, astă-toamnă. Despre… Despre… Protocolul la curtea lui Alexandru cel Mare.

Magda: Cum? Țineți mirate?

Andronic: Foarte bună lucrate. Excelentă!

Puțin cam îndrăzneață. Scrisă cu prea multă imaginație, dar foarte bună. Cred că ți-am dat miște cărți să le consulți.

Magda: A lui Bernoulli și a lui Spieker. Dar le-am înapoiat. Vi le-am lăsat la cancelarie.

Andronic: Știu... Unde ai dispărut de atunci? Nu

te-am mai văzut la curs. De ce?

Magda: Sa vorbesc… deschis?

Andronic: Sigur. Te rog.

Magda: Nu mai puteam suporta cursul dumneavoastră. Mă indigna. Mă înfuria.

Andronic (fără ironie): foarte interesant.

Magda (brusc, după un moment de reflecție): Domnule profesor, mie îmi place Alexandru cel Mare.

Andronic: Și mie.

Magda: Nu. Dumitale nu-ți place. Îl critici, n-ai încredere în el.

Andronic: Face prea multe greșeli.

Magda (scurt): Nu-i adevărat!

Andronic (redevenind profesor): Domnișoară Minu, tonul dumnitale pentru o studentă…

Magda (redevenind și ea studentă): Vă rog să mă iertați…

Andronic (mai degajat): Prin urmare, ai plecat de la cursul meu, fiindcă nu erai de acord cu mine.

Magda: Vedeți, pentru dumneavoastră, Alexandru cel Mare este o problemă, un obiect de studiu…

Andronic: Iar pentru dumneata?

Magda: E altceva. Un om. Un prieten. Mal mult decât atât.

Andronic: O pasiune.

Magda: Da. O pasiune.

Andronic: Veche?

Magda: Destul de veche. Încă din liceu…

Andronic: Nu știam că fetele de liceu își caută pasiunile în cartea de istorie.

Magda: Râdeți de mine.

Andronic: Nu râd. Ești o fată silitoare și gravă.

Magda: Nici silitoare, nici gravă. Mai degrabă leneșă și frivolă. Anul trecut, în iunie, nu mi-a lipsit mult să cad la bacalaureat… (Cu o schimbare de ton:) Dar pe Alexandru cel Mare l-am iubit din primul moment.

Andronic: Iubit?

Magda: Da. Iubit.

Andronic: Ceea ce se cheamă iubit?

Magda: Cred că da.

Andronic: Și cum s-a întâmplat?

Magda: Nu știu. Cum se întâmplă de obicei. L-am văzut și mi-a plăcut.

Andronic (jumătate întrebător): E frumos?

Magda (cu elan). E foarte frumos. E frumos, e tânăr, e puțin nebun, e generos.

Andronic: Puțin nebun, da. (Cu un gest vag de îndoială:) Generos…

Magda: Cunosc gestul ăsta. Din cauza lui am plecat de la curs. De câte ori e vorba de Alexandru cel Mare, de strălucirea lui, de eroismul lui, dumneata ridici din umeri și faci un gest cu mâna, un semn de întrebare. (Scurt:) Nu pot să te sufăr.

Andronic: Îmi pare rău.

Magda: Știi cum îți spunem noi la curs?

Andronic: Cine "noi"?

Magda: Noi, fetele.

Andronic: Cum?

Magda: Alexandru cel Mare.

Andronic: De ce?

Magda: Mai întâi, fiindcă te cheamă Alexandru. Ca pe el.

Andronic: Și pe urmă?...

Magda: Pe urmă, fiindcă ești mic.

Andronic: Găsești?

Magda: Sigur. În comparație cu el, ești mic. El e înalt, puternic, îndrăzneț. Dumneata ești timid.

Andronic (puțin vexat): Domnișoară Minu…

Magda: Da. Ești timid. Alexandru cel Mic.

Andronic: Domnișoară! Te fac atentă că felul dumitale de a vorbi cu un profesor — chiar dacă nu mai sunt profesorul dumitale…

Magda: Dar sunteți profesorul meu.

Andronic: Cum?

Magda: Vreau să mă prezint la examen.

Andronic: La mine?

Magda: Da.

Andronic: Când?

Magda: În sesiunea asta, dacă se poate.

Andronic (bănuitor, sever): Și de aceea vii aici?

Magda: O, nu! Să nu mă înțelegeți greșit. Eu examenele nu obișnuiesc să le trec la domiciliul profesorilor. E loc destul la facultate.

Andronic: Te rog să mă scuzi. N-am vrut să te jignesc. Totuși, aș vrea să știu…

Magda: De ce am venit aici?

Andronic: Da.

Magda: Am citit articolul dumneavoastră de astăzi…

Andronic (întrerupând): Ce articol?

Magda: Articolul! Foiletonul din ziar… din "Deșteptarea".

Andronic: L-ai citit?

Magda: Da.

Andronic (dezolat): L-ai citit! Prin urmare, se citește. Ce penibil!

Magda: Penibil? De ce?

Andronic: Pentru că e plin de greșeli de tipar. Tot articolul e mutilat, desfigurat de greșeli. Desigur că n-ai înțeles nimic.

Magda: Ba da. Sau cel puțin cred.

Andronic: Nu, nu. Nici eu nu mai înțeleg, eu, care l-am scris… Dar am dat o erată. O să apară mâine. (Ia gazeta de pe birou și o agită.) Ce s-a petrecut cu articolul acesta e înspăimântător. Mă întreb cine l-a cules, cine l-a corectat. Parcă e un text căzut pe mâini de hotentoți, de canibali. Cuvintele cele mai simple sunt schimonosite. Nu mai vorbesc de termenii tehnici, de numele proprii… (Parcurgând foiletonul:) Uite… uite... În loc de Marocardo apare Maroc; în loc de Kabul, apare Carun, în loc de Oxyaxtes, Ohrida; în loc de Prophtasia, Protar — auzi dumneata: Protar! Nu e frază, nu e rând să n-aibă greșeală. Cred că ai băgat de seamă!

Magda: Nu. N-am avut când. Am citit totul într-o suflare. Cu inima strânsă. Domnule profesor, am venit să-mi spuneți că nu-i adevărat.

Andronic: Ce?

Magda: Alexandru nu l-a ucis pe Parmeniou. Alexandru n-a fost în Media.

Andronic: Ba da.

Magda: Nu se poate. În orice caz, nu în 330. În 330 era la Kabul.

Andronic: Nu ajunsese încă.

Magda: De unde știți?

Andronic: Presupun.

Magda (aproape cu violență): N-aveți dreptul. Nu are nimeni dreptul.

Andronic: Domnișoară Magda... Pui prea multă inimă în lucruri atât de vechi…

Magda: Pentru mine nu sunt vechi. Pentru mine sunt vii. Încă vii… Eu îl cunosc pe Alexandru. Îl cunosc, înțelegi?

Andronic: Și eu cred că îl cunosc. De… (aruncă o privire circulară asupra bibliotecii) de douăzeci de ani.

Magda (cu ușor dispreț): Din cărți.

Andronic: Da. Din cărți. Știi dumneata un alt mijloc de a-l cunoaște pe Alexandru cel Mare? L-ai întâlnit dumneata în altă parte decât în cărți?

MAGA: În vis.

Andronic: O! Atunci să știi că nu e el.

Magda: Ba da. Uneori îl văd. Uneori îl aud. Cunosc vocea lui, cunosc privirea lui – privirea lui arzătoare, ochii lui calzi și umezi.

Andronic (ca și cum ar confirma un răspuns la un examen): Asta-i exact. Avea ochii umezi. Și Plutarh e de acord… "Umezeala ce răsărea în ochii lui…"

Magda: Cu ce orgoliu își ridică fruntea spre stele! Cu ce sfidare își lasă capul pe spate!

Andronic: Inexact. Aici te înșeli. E o eroare. Obișnuia să încline capul spre stânga. Și Plutarh o spune… "Gâtul îl avea aplecat puțin pe umărul stâng." Toți autorii sunt de acord.

Magda: Dar nici unul nu l-a văzut. Ca mine. Nici dumneata nu l-ai văzut. Niciodată.

Andronic: Drept să spun, nu.

Magda: Uneori la curs, ascultându-te cum vorbeai despre el, aș fi vrut să te întrerup, aș fi vrut să strig. Vorbeai cu indiferență despre lucruri amețitor de frumoase. Cum puteai fi așa de rece, așa de absent?

Andronic: Ce vrei? Eu sunt un profesor. Eu n-am viziuni. Eu nu mă întâlnesc noaptea în vis cu Alexandru cel Mare.

Magda: Cu atât mai rău pentru dumneata. Și totuși, erau clipe când se părea că înțelegi, că vezi. Erau momente în cursul dumitale, când lucrurile înviau deodată… Uite, astă-toamnă, în noiembrie, poate ai uitat, poate nu ții minte… într-o joi după masă, ningea, ningea pentru prima oară… Noi eram puțini în sală. Să fi fost douăzeci. Ai intrat târziu. Erai palid, puțin obosit. Ai început să vorbești cu vocea dumitale indiferentă de întotdeauna. Vorbeai despre plecarea lui Alexandru în Asia. Păreai plictisit, absent. Și deodată — nu știu cum s-a întâmplat — ai tresărit. Ai ridicat mâna cu un gest care deschidea porțile Asiei, porțile visului. Glasul îți vibra. În ochi aveai o mare lumină… Simțeam că te iubesc.

Andronic (puțin speriat): Pe mine?

Magda: Pe dumneata. Pe el. Pe amândoi.

Andronic: Era o confuzie.

Magda: Sigur că era o confuzie. Aveai dumneata grijă să ne trezești la timp. Să ne readuci la realitate. (Cu ușor dispreț:) Alexandru cel Mic!

Andronic: Domnișoară Magda, ești o copilă. O fată exaltată.

Magda: Știu. Mi s-a spus mereu acasă. Mama, tata, mătuși, unchi… Magda, ești exaltată. Magda, ești nebună. Și într-adevăr sunt. (Jumătate glumind:) Ce păcat că nu ești și dumneata! Ne-am înțelege de minune.

Andronic: Dar "el" este.

Magda: O, da! Și de aceea îl iubesc. Îmi venea să râd la curs, când te auzeam cum îl judeci. (Profesoral:) E inexplicabil că Alexandru a făcut așa. E inadmisibil că a făcut altminterea. E de neînțeles că s-a dus. E absurd că s-a întors." Îmi venea să râd cum te chinuiai să explici lucruri care nu se explică.

Andronic: În știință totul se explică.

Magda: Se poate. Dar în viață nu. Alexandru știe asta. El merge cu mâinile libere, cu ochii închiși înainte, în neprevăzut, în plină aventură, până la capăt.

Andronic: Și uneori până la crimă.

Magda (violent): Nu-i adevărat.

Andronic (cu vocea scăzută): L-a ucis pe Parmenion.

Magda: Minți!

Andronic (moment de tăcere. Cuvântul a fost prea tare, dar omul de știință biruie): E un fapt istoric. Îmi pare rău, dar l-a ucis.

Magda (intens, surd): El?

Andronic: Da.

Magda: Cu mâna lui?

Andronic: Cred că da.

Magda: Crezi? Ce ușor îți vine să arunci cuvintele. Crezi! (Cu o schimbare de voce, fermă:) Nu avea niciun motiv să-l ucidă.

Andronic: Niciunul. Și Plutarh spune la fel.

Magda: Dar Plutarh nu spune că l-a omorât el, cu mâna lui.

Andronic: Nu. Asta spun eu. E o descoperire. Sau cel puțin o ipoteză.

Magda: Pe care n-a mai făcut-o nimeni înaintea dumitale?

Andronic: Nimeni.

Magda: De ce îl urăști? Ce ai cu el?

Andronic (cu o ridicare din umeri): Îl urăsc! Eu n-am dreptul să urăsc pe nimeni.

Magda: Dar nici să iubești.

Andronic: Sunt un om de știință. Caut adevărul. Încerc să-l găsesc. În cazul de față, cred că l-am găsit Am probe.

Magda: Unde sunt?

Andronic: Aici. (Deschide un sertar:) Și aici. (Deschide alt sertar:) Și dincolo. (Arată cu degetul spre alt dosar de fișe.) Vrei să le vezi?

Magda: Da (Bruscă răzgândire:) Sau mai bine nu. N-am ce face cu ele. (Violent:) Păstrează-le! (Se întoarce brusc spre ușă.)

Andronic: Magda!

Magda (se oprește, se întoarce): Păstrează-le! (Mândră:) Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planșele, cu toate fișele, cu toate cărțile n-ai s-o stingi E mai puternic, e mai viu, e mai frumos. E așa de frumos! Uită-te în ochii lui — drept în ochii lui — și spune-mi: nu ți-e frică de el?

Andronic: Ba da. Totdeauna mi-a fost puțin frică de el.

MACDA: Vezi?

Andronic: Totdeauna. Nu ne potrivim deloc. Eu sunt un om pașnic, așezat, doritor de liniște...

Magda: Timid…

Andronic: Dacă vrei…

Magda: Alexandru cel Mic!

Andronic: Fie și așa. El e însetat de aventură. E un erou. Mă sperie.

Magda: Pe mine mă fascinează.

Andronic: Și pe mine puțin. Dar nu e bine să te apropii prea mult de el,

Magda: Ești prudent.

Andronic: N-am fost totdeauna. Vezi, când am început să studiez nu aveam de gând să fac istorie. Mă preocupa filosofia. Visam o teză despre Aristot. Prin Aristot l-am cunoscut pe Alexandru. Și pe urmă… am rămas cu el.

Magda: Te-a cucerit.

Andronic: M-a tulburat. Aveam douăzeci de ani. El avea douăzeci și unu, douăzeci și doi când l-am cunoscut. Tocmai venea din Aegea, după moartea lui Filip. Și se ducea spre Dunăre. Mie îmi place Dunărea. Credeam că vom face drumul împreună. Dar de acolo s-a întors scurt, nebunește, spre Teba.

Magda: A fost splendid.

Andronic: Năucitor. Îmi pierdusem respirația.

Magda: Te cred.

Andronic: Voiam să știu cine e omul ăsta. Voiam să scriu un portret al lui.

Magda: L-ai scris?

Andronic: Trei ani am stat la Göttingen ca să-l scriu.

Magda: Unde e?

Andronic: La dreapta dumitale. (Magda se întoarce spre dreapta.) Raftul al doilea. (Magda întinde mâna spre raftul indicat.) A cincea carte din stânga. (Magda pune mâna pe o carte.) Nu. Cealaltă.

Magda (scoate cartea și citește titlul): Studien über das Bildnis Alexanders des Grossen.

Andronic: Studii. Schițe. Nimic definitiv.

Magda: Și pe urmă?…

Andronic: Pe urmă… toate cărțile pe care le vezi acolo… (Arată cu mâna spre acel "raft al doilea".) Toate despre el. Mereu și mereu.

Magda: De ce nu l-ai lăsat?

Andronic: Pentru că n-am mai putut. De la Teba la Troia. Din Grecia în Asia, Susa, Persepolis, EcbatAna, drumul spre Indii, drumul spre ocean.

Magda: Pasionant.

Andronic: Da — și obositor. De multe ori aș fi vrut să-i spun lui Alexandru cel Mare, să-i pot spune: destul! oprește! hai acasă!

Magda: Nu te-ar fi ascultat.

Andronic: N-ar fi avut încredere în mine. Dar astăzi sunt mai bătrân decât el. Am patruzeci de ani. Sunt multe lucruri pe care el nici nu le bănuia și pe care eu le știu. Îmi pare rău că nu i le pot spune.

Magda (cu un surâs): Î le spun eu. Eu îl văd.

Andronic (glumind): Da, dar dumneata îl adori. N-are să te creadă. Un bărbat nu crede în femeile care îl adoră… (Serios:) Vezi, toată campania lui Alexandru în Asia este plină de greșeli.

Magda: Crezi?

Andronic: Sunt sigur. Aș putea dovedi. Dar pentru asta mi-ar trebui timp. Mai întâi mi-ar trebui să pot reface întreg itinerariul lui Alexandru. De la Teba la capătul Indiei.

Magda: Eu l-am făcut.

Andronic. În vis. Eu însă aș vrea să-l fac în realitate, pe teren. Îmi trebuie o cunoaștere perfectă a terenului. N-am încredere în geografi. Vreau să văd cu ochii mei. Aș vrea să străbat pas cu pas, metru cu metru, toate drumurile lui Alexandru.

Magda (cucerită): Ar fi minunat de frumos! (Scurt practic:) Mă iei și pe mine.

Andronic (râzând): Te iau. Mai ales că nu voi pleca niciodată.

Magda (cu inocență): De ce?

Andronic: Nu-ți dai seama ce poate fi o asemenea călătorie. E o adevărată expediție. O caravană. Ar trebui ani mulți și bani mulți. Foarte mulți bani.

Magda: Și nu-i avem?

Andronic: Nu. Am o leafă de profesor, din care trăiesc eu și biblioteca mea.

Magda: Iar eu…

Andronic: Dumneata! (Râzând:) Dumneata ai în poșetă bani pentru un bilet de cinematograf.

Magda: Și un abonament pe linia 16.

Andronic: Care nu ne va duce prea departe.

Magda: Păcat! Ar fi așa de frumos!

Andronic: Da. Frumos ar fi. Uite harta. (Ia dintr-un colț al biroului o hartă și o deschide pe masă.) Hartă cu nume șterse. Cu fluvii secate. Cu cetăți dispărute.

Magda: Unde e Gaza? Unde e Gordium? Unde e Prophtasia?

Andronic: Aici… și aici… și aici…

(Lung moment de tăcere. De afară se aude soneria. Amândoi ridică privirea, care li se pierduse pe hartă. Soneria reîncepe insistent, energic. Pe urmă te oprește. Prin antreu se aude, nedistinct, vocea Anei și a Directorului.)

Directorul: Domnul profesor a venit? E acasă?

Ana: Da. A venit. Cum vă cheamă pe dumneavoastră, ca să-i spun cine sunteți.

Directorul: Las’ că-i spun eu.

(Ușa din fund se deschide și apare Directorul, urmat de Ana)