Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 02 - Scena 01

ACTUL II

După-amiaza aceleiași zile. Orele cinci-șase. Odaia de lucru a profesorului Andronic. În peretele din fund, spre stânga, o ușă care dă în antret. În peretele din dreapta, planul I, o ușă ce duce spre altă încăpere a apartamentului. Toți pereții sunt acoperiți cu cărți. Rafturi simple de lemn, fără vitrine, înțesate de cărți. Într-un colț, o scară mică, dublă, de bibliotecă. În mijlocul odăii, un birou, două fotolii. Pe birou, cărți, fișe, toate într-o firească dezordine. În fund, o măsuță și un aparat radio.

SCENA I

Ana, Magda

La ridicarea cortinei, aparatul de radio e deschis, iar Ana, servitoarea profesorului Andronic, stă lângă aparat și ascultă cu mare atenție. Se transmite o conferință. Vocea conferențiarului răsună puternic în toată odaia.

"Că în Phrigia, și mai ales la Gordium, Alexandru a fost în iarna anului 333, că bătălia de la Issus în Cilicia a urmat în primăvara aceluiași an, că asediul Tyrului, iar pe urmă asediul cetății Gaza au loc într-o succesiune de timp bine determinată, că întreaga campanie din Egipt se termină în ultimul trimestru al anului 332 și primele luni ale anului 331 - toate aceste aserțiuni, pe care istoria le primește drept definitiv stabilite, ar putea fi puse la îndoială, și în orice caz, ar merita să fie supuse unui nou examen, mai…"

(Se aude sunând de afară. Soneria tulbură și acoperă pe moment vocea aparatului, dar Ana nu se mișcă și ascultă mai departe.)

" …atent, mai sever, mai puțin respectuos cu anumite adevăruri, care au de partea lor calitatea de a fi vechi, dar nu neapărat și virtutea de a fi incontestabile. Întreaga cronologie a războaielor alexandrine e susceptibilă de revizuire".

(Se aude din nou soneria, de astă dată mai lung, mai insistent. Ana e vădit contrariată, dar — n-om încotro — se decide să deschidă. Întoarce un buton al aparatului de radio, făcând să se audă emisiunea mai încet, și iese prin ușa din fund, lăsând-o dată de perete. După o clipă, se aude din antreu vocea Magdei: "Domnul profesor Andronic locuiește aici? În tot acest timp, vocea de la radio, continuă, mai scăzut, dar distinct.)

" … Chiar acolo unde consensul istoricilor părea că exclude orice îndoială, noi avem dreptul să reexaminăm lucrurile, atât timp cât nu ne aflăm în fața unor documente precise. De multe ori, ipoteze cu totul plauzibile, întărite de considerațiuni savante, cad în fața unor fapte mărunte, dar irecuzabile. Popasul lui Alexandru cel Mare la Troia are loc într-adevăr în 334? îndoiala e legitimă. Ceva mai mult: îndoiala se poate extinde asupra faptului însuși. Popasul la Troia a avut loc? A avut cu adevărat loc? Legenda îl vrea pe Alexandru cel Mare aplecat acolo asupra mormântului lui Ahile. E mai mult decât o legendă, e un simbol. Epopeea se întâlnește cu istoria, eroul lui Homer cu elevul lui Aristotel. Imagine majestuoasă, imagine de nesfârșită măreție, dar omul de știință nu are dreptul să fie sedus de asemenea frumuseți când adevărul lor istoric este nesigur, și cu atât mai puțin când el este categoric fals."

(Ana se reîntoarce în odaie, urmată de Magda. Magda e într-o rochie de după-masă, un taior ușor de vată. Intră cu oarecare timiditate. Din prag, aruncă o privite cercetătoare prin odaie, privirea cuiva care intră prima oară într-o casă necunoscută.)

Magda: Nu e aici?

Ana (cu degetul la gură, îi face semn să tacă): Sssst! (Merge spre aparatul de radio. Întoarce butonul, întărind sunetul. Vocea conferențiarului răsună din nou puternică. Magda, de la primele cuvinte, e interesată de subiect și se apropie da radio. Amândouă, Ana de o parte, Magda de cealaltă parte a aparatului, ascultă cu mare atenție.)

" … Foarte puține sunt datele certe, absolut certe, din istoria războaielor lui Alexandru cel Mare. E de exemplu sigur că armatele lui trec Tigrul în septembrie 331 înainte de Hristos, în ultima zi a lunii, și această preciziune o datorăm împrejurării că trecerea fluviului coincide cu eclipsa de lună de la 30 septembrie 331. Asemenea coincidențe nu sunt multe în cronologia alexandrină. Istoricul poate să regrete lipsa lor, căci istoricul dorește cât mai multă preciziune, dar figura lui Alexandru cel Mare nu pierde nimic din nesiguranța datelor. Miturile sunt mult mai puternice decât documentele, și poate că ceea ce este cu deosebire fascinant în marele macedonean este misterul ce încă azi, după douăzeci și trei de veacuri, înconjoară și ascunde miraculoasa sa aventură."

(Conferința s-a terminat. Ana și Magda rămân încă cu aceeași încordată atenție, asupra aparatului de radio. După câteva secunde, se aude vocea speaketiței: "În ciclul «Mituri și eroi» a vorbit domnul profesor Alexandru Andronic despre Alexandru cel Mare". Ana întoarce butonul care se stinge.)

Magda: Cum? El a vorbit? El a fost?

Ana: Da. Dumnealui.

Magda: Prin urmare… nu-i acasă.

Ana: Păi… (lovind cu palma aparatul de radio) dacă-i aici, cum o să fie acasă?

Magda: Atunci… mă duc.

Ana: Da’ cine sunteți dumneavoastră, ca să-i spun.

Magda: Nu mă cunoaște. Nu cred să mă cunoască.

Ana: Da’ ce nu stați, că acu trebuie să vie și dumnealui. A zis că de la Radio vine de-a dreptul acasă, că nici nu-i departe.

Magda: Poate întârzie…

Ana: Aș! Nu-l cunoașteți. Se vede bine că nu-l cunoașteți. Dumnealui nu întârzie niciodată. A vorbit, a spus omul ce-a avut de spus — drept acasă vine… Da’ frumos a vorbit!

Ana: Da, frumos…

Magda: Frumos și tare. Mă și mir, zău. Aici acasă, abia deschide gura, abia-l auzi. Nu prea e vorbăreț. Cât e ziua de mare, stă colo, la masă. Citește și scrie; scrie și citește.

Magda (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi.

Ana: Da, zău. Multe mai sunt. Și mereu vin. Nu e zi de la Dumnezeu să nu vie câte trei, câte patru. Nu mai are loc de ele. Pe masă cărți, sub masă cărți, pe scaune cărți — unde te-ntorci, cărți. Eu să le scutur și nu le mai dau de rost, dar dumnealui să le citească!

Magda (s-a apropiat de birou, se uită o clipă la cărțile de pe masă și ia, cu mișcare subită, de interes, una din ele): Cartea asta e nouă? Primită de curând?

Ana: S-o vedem. (Ia cartea în mână. O cântărește, o deschide, pipăie o foaie, pe urmă o închide la loc și i-o înapoiază.) E-n grecește.

Magda: După ce o cunoști?

Ana: Ei! După multe. Pe toate le cunosc. M-am învățat cu ele. Numai s-o iau în mână și spun care cum e. Sunt unele de scârțâie, când le deschizi, ca o ușă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt și cărțile ca oamenii: unele tac, altele țipă.

Magda: Și altele râd.

Ana: Ba, de râs, nu le-am auzit să râdă. Ia ascultați? (Gest cu degetul: o secundă amândouă ascultă cu urechea ațintită spre cărțile din rafturi.) E câte una care trosnește din senin, ca butucul iarna în vatră. Parc-ar vrea să zică ceva, da’ nu știu ce.

Magda: Poate că știe domnul profesor.

Ana: Ei, dumnealui pe toate le știe... Domnișoară, nu vă supărați, să punem cartea la loc așa cum a fost, că dacă bagă de seamă c-am mișcat-o din loc, atâta ne trebuie. Să nu-i umble cineva pe masă, că e rău de tot. Eu nici nu mă ating de masă. Zac hârtiile pe ea, cu lunile…

(Magda potrivește cartea la loc. Se aude de afară soneria.)

Magda: A venit.

Ana: Nu e el. (Cu mirare:) Cine să fie?

Magda: Poate că totuși el e.

Ana: Nu, nu. Nu sună niciodată. Are cheie. Cine să fie?

Magda: Eu mă duc.

Ana: Da’ de ce? Stați liniștită. Eu cred că nici nu e la noi. N-are cine să fie. (Ascultă cu atenție.) Vedeți? Nu mai sună. O fi greșit careva ușa. Și-adineauri, când ați sunat dumneavoastră întâi, mă gândeam nici să nu deschid. Tot așa ziceam, că-i o greșeală. La noi foarte rar să vie cineva. (Se aude din nou soneria, mai lung decât prima dată.) Cine să fie? Poate că tot e cineva. Stați aicea, că mă duc să văd. (Iese prin ușa din fund. Soneria se aude întruna. E afară cineva care insistă, care și-a pierdut răbdarea. În sfârșit, soneria încetează. Probabil că Ana a deschis și stă acum de vorbă cu noul-venit. După câteva secunde, ușa din fund se deschide brusc și intră Directorul)