Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 01 - Scena 01

PERSONAJELE

Alexandru Andronic, conferențiar universitar

Grigore Bucsan, mare industriaș

I. D. Borcea, directorul ziarului "Deșteptarea"

Stefanescu, secretar de redacție

Voicu, redactor

Pompilian, redactor

Branescu, ministrul instrucțiunii publice

Agopian, proprietarul tipografiei

Hubert, șef de atelier la tipografie

Nita, om de serviciu la "Deșteptarea"

Un baiat cu cafele

Magda Minu, studentă

Gaby, actriță

Ana, femeie de serviciu la Andronic

Domnisoara Werner, secretara lui Bucșan

ACTUL I

Redacția ziarului Deșteptarea. În dreapta, planul II, o ușă de intrare. În peretele din fund, o ușă cu o firmă dreptunghiulară: "Direcția". În stânga, planul II, o ușă ce duce spre alte încăperi ale redacției. În stânga, planul I, cam o treime din scenă e despărțită într-un fel de boxă cu vitrine. Nu este o încăpere separată, ci o boxă propriu-zisă. Se intră în această boxă printr-o portiță, care poartă și ea o firmă: "Secretarul de redacție". În boxă, o masă cu telefon, două scaune. Pe masă, teancuri de ziare, hârtii, coupuri, manuscrise, clișee, creioane, foarfeci etc. În peretele din stânga boxei, ferestre ce dau spre stradă. În restul scenei, în afară de boxă, mai sunt două mese de scris. În dreapta, planul I, rafturi de lemn, în care se văd cotoarele unor imense volume: colecții de ziare. Pe pereți, afișe mari tipografice de reclamă, cam îngălbenite de timp: "Citiți «Deșteptarea», ziar de luptă cetățenească. Opt pagini, lei 3."

SCENA 01

Voicu, Nita

Dimineață de vară. Soare mult. Ferestrele deschise. Voicu, la masa din dreapta, doarme, sau numai dormitează, cu capul culcat pe brațul drept și pălăria lăsată pe frunte. Un moment de tăcere. Se aude doar prin ferestrele deschise rumoarea surdă a străzii. Pe urmă izbucnesc strigătele vânzătorilor de ziare: "«Dișteptarea»! «Dișteptarea» specială! Specială! Senzaționale declarații! Noi amănunte! «Dișteptarea»!" Strigătele se depărtează treptat. Se mai aude de undeva departe încă o dată: "Dișteptarea"! Voicu a rămas tot timpul nemișcat. Intră Nita, servitorul, cu un teanc de exemplare. Se vede bine titlul tipărit, "Deșteptarea". Trece pe la fiecare masă și lasă câte un exemplar.

Nita: Iacă și gazeta noastră.

Voicu (mormăind, fără să ridice capul): A apărut?

Nita: Acu o aduse băiatu de la tipografie. E caldă. (Freacă cu degetele hârtia, și pe urmă se uită la degetele înnegrite de cerneală.) Uite, se ia cerneala pe dește. (Duce gazeta la nas și o miroase.) Și miroase! Miroase de te trăznește.

Voicu: Miroase a mort.

Nita: Aș! Pe acela-l știu eu. Că doar sunt vechi în presă. Acesta-i alt miros. (Ducând încă o dată gazeta la nas și încercând să-i definească mirosul:) Parc-ar fi gaz. Parc-ar fi catran. Parc-ar fi pucioasă. Ascultați-mă pe mine, domnule Voicu. Eu am îmbătrânit în meseria asta. Am fost la "Epoca" lui conu Nicu Filipescu, înainte de războiul ăl mare. Și la "Seara" lui conu Bogdan-Pitești. Și la "Fulgerul" lui conu Stratiliu. Gazetă să miroase ca asta, n-am pomenit. Biata nevastă-mea o simte de la o poștie: "Nita, zău, iar mi-ai adus bestemăția aia în casă. Scoate-o afară." Nu doarme noaptea, domnule Voicu, nu doarme noaptea dacă e "Dișteptarea" în casă. (Sună telefonul în boxa secretarului de redacție. Nita se îndreaptă spre telefon fără grabă și tot fără grabă ridică receptorul.) Alo! Da! Domnu Agopian? Nu e aici. E la administrație Aici e redacția. Cum? Cuum? (Se vede că cel care a chemat nu mai răspunde. Nita ridică din umeri și pune receptorul la loc.)

Voicu (care între timp s-a trezit și a rămas cu capul rezemat în coate, cu pălăria pe ceafă, gânditor): Nita!

Nita (reîntorcându-se din boxă): Poftiți.

Voicu: Tu nu te-ai întrebat niciodată: din ce o fi trăind?

Nita: Cine?

Voicu: Gazeta.

Nita: Care gazetă?

Voicu: Gazeta noastră.

Nita: «Dișteptarea»?

Voicu: Da.

Nita (scărpinându-se în cap): Păi de! (O clipă de gândire și pe urmă cu un fel de tresărire sceptică:) Da’ mai întâi: trăiește?

Voicu: Oarecum. În orice caz, se ține pe picioare. Apare. (Cu un accent brusc de surpriză, ca și cum în clipa asta ar descoperi faptul:) Da, domnule, apare. Uite-o. E aici. E pe masă. (Din stradă se aude din depărtare un strigăt de vânzător de ziare: "Dișteptarea"!) E pe stradă. Există. Te întrebi cum! Prin ce minune? Cine o scoate? Cine o citește? Cine plătește?

Nita: De scos, o scoatem noi. De citit… (caută un moment) o citim tot noi. Da’ de plătit, zău, nu cred să plătească cineva.

Voicu: N-am mai văzut o chenzină, frate Nita, de trei luni.

Nita: Ba eu numai de două.

Voicu: Ei, stai bine…

Nita: Credeți că astăzi…?

Voicu: Da, Nita, cred. În fiecare zi cred că astăzi. Și pe urmă, seara mă duc la cafenea să împrumut un sutar sau un pol.

Nita: Așa nu mai merge.

Voicu: Ba da, Nita. Merge. Nu vezi că merge? Toată șandramaua asta stă în aer. Chiria neplătită. Tipografia neplătită. Hârtia neplătită. De noi, ce să mai vorbim… Și totuși merge. În fiecare seară îmi spun: gata! s-a terminat! mâine nu mai apare! (Luând gazeta în mână și arătând-o:) Și totuși apare.