Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06

Partea a patra

Capitolul 06
Suita pentru pian si mica orchestra

Scrisoarea prin care Adriana îi anunța logodna ei cu Paul Mlădoianu Gelu o primi într-o dimineață de aprilie, odată cu un plic din partea lui Cello Viorin. Recunoscu scrisul amândurora, dar deschise întâi plicul Adrianei. Trecuseră aproape două luni de la plecarea ei și de atunci niciun cuvânt, niciun semn nu venise să explice acea evadare. Gelu scrisese de câteva ori, ceruse lămuriri, telegrafiase. Toate insistențele lui de a căpăta o veste fuseseră inutile. O tăcere deplină urma apelurilor repetate. Diverși oameni de la D… veniți întâmplător la București, și pe care el îi întreba, îi spuneau că domnișoara Dunea se vede rar în oraș. Se zicea că lucrează.

Și după această lungă tăcere, această veste curioasă! Logodită cu Paul Mlădoianu! îi comunica faptul în puține cuvinte.

De la divorțul lui de Lucreția, Paul o ceruse de câteva ori. Răspunsul părinților ei fusese evaziv.

— Ezitau să-și dea fiica după un om cu un trecut atât de trist și oricât era el de nevinovat în tot ce se întâmplase în primul lui menaj, rămânea pe urma acelei povești ceva impur și întunecat. Îi comunicaseră Adrianei cererea vărului ei, cu toate menajamentele, asigurând-o că e liberă să refuze și e tocmai ceea ce ei ar sfătui-o să facă. Spre surprinderea tuturor ea primi, fără să ceară timp de gândire.

O săptămână de la întoarcerea ei la D… fusese hotărâtă să se omoare. Pe urmă se lăsase în voia obișnuinței de a trăi.

Era mama, erau ceasurile de exercițiu la pian, erau treburile mici prin casă, cărțile, plimbările. Află atunci că e mai ușor să te desparți de viață, într-un moment tragic, când o vezi în mare, puțin abstract, puțin nereală, decât să te desparți de o mie de lucruri, care fiecare în parte nu înseamnă nimic, dar toate la un loc fac o existență.

Atunci veni Paul. Adriana spusese "da", fără entuziasm, cu oarecare oboseală.

"Ai să înțelegi, desigur, de ce tocmai Paul. E singurul bărbat care n-are să ceară explicații. Are el însuși atâtea lucruri de uitat, că va fi bun, mulțumit să nu bage de seamă și să nu mă întrebe. El vrea o femeie: are s-o aibe. Eu vreau liniște: o voi avea"

Primul gând al lui Gelu, sfârșind acele rânduri, fu unul de mânie. Nu-și putea opri emoția. Faptul, așa cum era spus, în liniștea aparentă a vorbelor, îl descumpănea: nu înțelegea pe moment nimic altceva decât că pierdea deodată, brutal, pe totdeauna, o femeie care fusese a lui și care ținea în așezarea existenței lui un echilibru. Se simți prădat, deasupra unui gol, cu ceva ce rămânea deșert în el. Cum? Femeia aceea care surâdea la un anume cuvânt al lui și plângea la altul, care intrase supusă în traiul lui, fără secrete, ca un dulap cu sertarele trase, fără orgoliu, fără refugii, femeia aceea care nu păstrase nimic neștiut, nicio îndoitură a buzei, nicio dilatare a pupilei, nicio tremurare a mâinilor, se rupea de el și trecea pe alături, în altă lume, cu alți oameni!…

Îi era intolerabilă imaginea Adrianei la brațul altui om. Revolta lui era reflexă, ca gestul cuiva care recunoaște la gâtul unui trecător fularul pierdut deunăzi. Faptul i se păru absurd.

Ieși din casă neliniștit, incapabil să gândească, copleșit de veste, ca de o durere fizică, pe care nu o judeci, ci o porți numai. Umblă fără țintă, pe străzi pe care nu le recunoștea, intră într-un cinematograf și ieși înainte de a se termina.

Târziu, când fu în stare să-și aducă aminte și să cugete, își spuse, fără ironie, că această revoltă personală era un detaliu secundar. Că drama, dacă dramă era, se petrecea aiurea, în afară de el. Socotind cinstit, Adriana n-ar fi fost niciodată soția lui. El n-ar fi consimțit să facă din fetița aceea ingenuă o a doua Elisabeta Donciu, pierdută într-o căsnicie nici mai bună, nici mai rea decât toate căsniciile. La sfârșitul iubirii lor stăteau, ca o văpaie de aur și, cărbune, ultimele nopți din strada Cerbului și pe cenușa unor asemenea amintiri el știa bine că nu se clădesc niciodată căsnicii, ci doar legende uneori.

Își aminti că primise tocmai în dimineața aceea un plic din partea lui Viorin. Buimăcit de vestea logodnei Adrianei, uitase să-l deschidă. Era o invitație la un concert. Cello Viorin îi vorbise mai demult de o asociație pentru muzică de cameră, ce urma să se alcătuiască la București și care i-ar fi înscris în program câteva opere inedite. Gelu nu-l crezuse. Cu atât mai puțin cu cât numele instrumentiștilor erau dintre cele mai cunoscute, îl știa pe Viorin lăudăros, lipsit de relații personale, depreciat ca autor.

Totuși era adevărat. Invitația anunța precis crearea acelei asociații muzicale și anunța o serie de concerte într-o sală cunoscută prin caracterul ei sobru. Întâiul concert avea loc în chiar seara aceea. Gelu, care nu îndrăznea să se întoarcă în camera lui deșartă și voind să întârzie clipa în care se va găsi singur în casă, față în față cu durerea lui surprinsă, se duse acolo cu gândul de a se pierde în voia bună a sălii aceleia populate. Voia să vadă lume, să vorbească, să uite.

Îi făcu într-adevăr bine atmosfera de spectacol, cu public cunoscut de la alte concerte, cu femei frumoase, cu lumini scăzute. Absența femeii iubite era localizată: acolo, în fotoliu, lângă el, ar fi fost surâzătoare, calmă, cu mâinile albe lucind mat pe rochie.

Concertul lui Viorin trecea în a doua parte a programului. În pauză, Gelu îl căută în culise să-i spună bună seara și nu îl găsi. Se amestecă atunci în lumea din foaier, bucuros să asculte larma aceea scăzută de voci femeiești, râsete scurte, chemări. Într-un colț, lumea se îngrămădea în jurul unei mese, pe care se deschisese un registru, unde semna oricine voia să primească la vreme programele viitoarelor concerte.

Se apropie și el. Semnă și pe urmă, într-o doară, parcurse cu privirea pagina aceea, plină de iscălituri și adrese. "Câte femei!" gândi el. Ar fi vrut să rețină un nume, ar fi vrut să fixeze un gând. Ce Adriană ascunde între aceste nume străine o necunoscută chemare! Poate chiar femeia aceasta în negru, oprită singură în fața unui tablou și apăsând în mâini, nervoasă, o tabacheră mică de argint. Poate femeia aceastălaltă, rezemată ușor de umărul bărbatului în smoching, care îi spune ceva la ureche, ceva îndrăzneț și intim probabil, fiindcă ea surâde și clatină din cap, refuzând. Sau oricare din femeile tinere din jur, oricare din femeile acestea în rochii foșnitoare de mătase, cu surâsuri sclipitoare, cu priviri neatente, cu pași leneși, cu mâini albe.

Gândurile lui fură întrerupte de o melodie cunoscută. Nici un băgase de seamă când se sfârșise pauza, când se întorsese în sală la locul lui, când reîncepuse concertul… Și melodia aceasta pe care o știa, pe care o mai ascultase… Deschise programul intrigat: Cello Viorin – Suită pentru pian și mică orchestră, op. 16 (primă audiție).

Totuși cunoștea fraza aceea simplă, pe care pianul o repeta fără modulații, monoton, egal, în timp ce motivul muzical trecea de la violă la vioară, amplu, puternic. Ar fi vrut să urmărească jocul viorilor, dându-și seama că în el se desfășura linia principală a bucății, dar chemarea pianului îl ținea în loc. Ce sens personal aveau acele acorduri – patru, cinci – care se repetau la fel închise în aceeași frază? Vioara le acoperea vibratoare și totuși el le distingea chiar sub acest voal melodic suprapus, le aștepta să se limpezească și pe urmă le regăsea, aceleași simple, egale, ca patru pietre albe.

Închise. Ochii. Coardele se depărtau cu totul pentru el. Nesigure, dincolo de fruntariile sufletului: în mijlocul lor, ca în mijlocul unui cadru, acordurile pianului vibrau singure, stăpânitoare, fără mister. Le știa: erau ale lui. Le cântase mai de mult, într-o seară de decembrie, Adriana, la D… descifrând un manuscris vechi al lui Viorin. Cântecul pentru o plecare, cum se chema atunci, intra neschimbat în suita pentru orchestră. Cum de îl reconstituise Viorin, el care uitase de mult acel motiv și nu-l mai revăzuse niciodată?

S-ar fi spus că încă o dată întâmplarea așeza ea singură piesele unui miracol, care, sfârșit pentru totdeauna, își căuta deznodământul din urmă și îl găsea oportun în acea seară de concert. Viorin, care trecuse străin prin viața Adrianei, aducea tot el, fără de voie poate, ultimul mesaj.

SFARSIT