Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04

Partea a patra

Capitolul 04
Elisabeta ingrasata

Pe neasteptate, Adriana trebui să se întoarcă la D…

Era totuși simplu și de prevăzut: Paul și Lucreția divorțau. De astă dată în mod hotărât, fără nicio putință de împăcare. Doi ani aproape trăiseră o viață oribilă de tortură zilnică, la început în văzul lumii, pe urmă cu anumită resemnare și cu dorința de a-și ascunde bine nenorocirile între ei doi. Erau momente când lucrurile puteau să pară aranjate: Paul încerca să fie mai puțin exigent, Lucreția mai puțin rece. Ajunseseră la un regim de tandreță echivocă, ce putea să înșele poate pe străini, dar care ascundea în dormitorul lor ceasuri penibile, jocuri rușinoase, încercări brutale de siluire.

Jocul sfârși în cele din urmă. Din oboseală. Paul, îndobitocit de o lungă și oribilă abstinență, mărturisea fără ocol că lui îi trebuie o femeie. Iar Lucreția își luă într-o zi bagajele, se urcă în tren și, ajunsă la D… intentă proces de divorț pentru "nepotrivire de caracter", formulă de involuntară ironie.

După doi ani de căsnicie, ea pleca din casa bărbatului ei așa cum venise, cu ochii vineți, cu trupul închircit, la fel de galbenă, la fel de tristă și – cum spunea un unchi chefliu din familia lui Paul – "aproape la fel de virgină".

După ce primele formalități ale divorțului fură împlinite, Lucreția plecă în Bucovina să îngenuncheze la mormântul lui soeur Denise. Lumea spunea că avea de gând să se călugărească, lucru care totuși nu se întâmplă.

Desigur, divorțul acesta era urmat de o seamă de complicații și schimbări familiale. Cea mai tristă era că Adriana rămânea fără gazdă și că odată revenită la D… o întoarcere la București devenea pe viitor imposibilă.

Despărțirea de Gelu în acel timp era de nesuportat.

Atunci își aminti Adriana de talentele ei muzicale.

Nu se vorbise mai de mult în casă despre o eventuală educație mai serioasă a gustului ei pentru pian? Nu-i spusese Cello Viorin, cu doi ani înainte, că ar fi ușor primită la conservator în anul patru sau cinci? Avea 18 ani. Timp de măritat rămânea destul și dealtminteri domnul Dunea nu se grăbea deloc să se despartă de milionul, care pus la bancă pentru zestrea fetei, îi aducea între timp procente bune. Doi ani de studii puteau fi plăcuți, ușori și mai ales îi dădeau libertatea de a trăi la București, aproape de Gelu.

Adriana începu atunci o luptă metodică și decisă pentru a câștiga consimțământul mamei ei. Niciun argument nu fu cruțat: exemplul fetelor din oraș care studiau dreptul sau medicina la București, laudele prietenilor casei, indiferența placidă a domnului Dunea. Fu un război de atacuri zilnice, care trebuia să-l înfrângă pe adversar, în speță doamna Dunea, prin uzură. Gelu nu știu nimic despre eforturile eroice ale iubitei lui, care dealtminteri voia să-i păstreze până la urmă surpriza. Primi doar o scrisoare prin care Adriana îi cerea să ia anumite informații și să i le comunice urgent: îl întreba dacă mai era timp de înscriere la conservator, căci cursurile începuseră de mult și dacă, trecând un examen special, ar putea fi acceptată în penultima clasă de pian. Gelu avu atunci prilejul să afle încă o dată cât de vagă și incertă era influența lui Viorin chiar în lumea muzicală.

Două săptămâni îl purtă cu vorba.

— Lucrul e ca și făcut, domnule, înțelegi? Mie nu mi se refuză nimic la conservator.

Pe urmă, printr-o întâmplare, Gelu află că Viorin nu cunoștea pe nimeni în mod precis acolo și că, dimpotrivă, așa-zisa lui influență putea să facă imposibilă chestiunea cea mai ușoară. Un inspector din Ministerul artelor, pe care Gelu îl cunoscuse incidental, aranjă lucrurile în jumătate oră. Adriana putea să treacă examenul cerut.

— Ce făcuși, domnule? Mi-ai trimis acolo un ăla bâlbâit, nu știu cum Doamne iartă-mă îl cheamă, de l-au dat afară, în două vorbe jumătate. Păi asemenea protectori ai d-ta?, îl certă jovial inspectorul, comunicându-i vestea cea bună.

Gelu îi scrise îndată Adrianei. Trecură două săptămâni fără a primi vreun cuvânt și, tocmai când credea că fata va fi renunțat la planul ei, într-o bună dimineață primi o telegramă. Îi anunța sosirea pentru seara aceea și îl ruga să-i oprească provizoriu o cameră la hotel.

El nu-i cunoscuse Adrianei energia aceasta de a lua hotărâri, de a înfrânge piedici, de a ține cu îndârjire la un lucru dorit. Îl măgulea stăruința aprigă, pe care o pusese ea ca să-l poată vedea. Și gândul că în seara aceea chiar o va avea în brațe, îi va auzi râsul senzual, îi va frânge în mâini degetele ei subțiri, îl tulbura fizic. Ieși pe stradă ca să umble, ca să-și dea impresia că face ceva, să-și ocupe în sfârșit ceasurile care rămâneau până seara și care i se păreau imens de lungi. Știa prea bine ora la care sosea trenul de D… și totuși se duse la gară să ia informații, pentru că se temea – superstiție puerilă - ca tocmai atunci orarul să nu se fi schimbat sau o piedică oarecare să nu se fi ivit din senin.

Nu citise, el chiar cu o zi înainte că în regiunea Siretului circulația era întreruptă și liniile înzăpezite? Erau, ce e dreptul, vreo 120 de kilometri de la gura Siretului până la linia ferată D…

— București, dar nu poți ști niciodată unde se termină o înzăpezire.

Oricum, el își lua toate precauțiile și întrebă de câteva ori pe câțiva funcționari diferiți ora exactă a trenului.

Pe urmă, în tramvai, întorcându-se spre Teatrul Național, băgă de seamă că ceasul nu era decât 11, că mai rămâneau încă două mari ore până la dejun și pe urmă încă alte zece până la tren. Se întreba tocmai ce are să devină el în răstimpul ăsta mare cât un secol, când dădu cu ochii de un afiș, lipit lângă el, pe fereastra vagonului.

"Un cadou util este un cadou plăcut. Oferiți de sărbători prosopul lliescu-Bardă!"

Gelu recunoscu în întorsătura aforistică a reclamei, stilul vărului Jean, bărbatul Elisabetei. Elisabeta Donciu! Ce va fi devenit ea în acești trei ani de când n-o mai văzuse? Știa din auzite că era fericită, că avortase de câteva ori ca să-și păstreze silueta și că patrona în cartierul ei o societate de binefacere. Atât. Odată i se păruse că o vede la un teatru într-o loje, dar cum el era cu Adriana, nu se putuse apropia. Și nici un îl interesa. Dar în momentul acela, fiindcă reclama prosopului Iliescu-Bardă îi schimba deodată șirul gândurilor și fiindcă perspectiva celor 12 ceasuri de așteptare febrilă îl înspăimânta, primi ușor gândul care îi trecu întâmplător prin minte: "Dacă m-aș duce să o văd pe Elisabeta?"

Coborî din tramvai, trecu pe Calea Victoriei peste drum de palat, unde era depozitul central al prosoapelor Bardă, ca să întrebe de adresă și pe urmă, amintindu-și de vechea pasiune literară a Elisabetei pentru Anatole France, cumpără de la prima librărie întâlnită Thais într-o mare ediție ilustrată. Era mulțumit sunând la acea poartă.

Întâi, văzând-o pe Elisabeta, nu băgă de seamă cât era de schimbată. I se părea abia mai gravă decât altădată. Pe urmă, abia după o jumătate oră de convorbire, Gelu își dădu seama că gravitatea Elisabetei nu era ca altădată semnul unei rezerve, pe care i-o cunoscuse, ci de-a dreptul o oboseală de gospodină. Remarca pe încetul că se îngrășase. Capul îi era încă mic, mai puțin bine desenat, dar frumos. Contrasta însă supărător cu trupul lărgit de la șolduri și cu bustul opulent. Poate dintr-un exercițiu de cruzime, al cărui gust îl păstra din adolescență, sau poate dintr-o sinceră nevoie de a se întoarce către trecut, Gelu glumi spunându-i Elisabetei un cuvânt amabil și echivoc, unul din acele cuvinte care sunt nevinovate și indiferente, dar care pot fi personale și adânci, cuvinte lunecătoare pe care le lași să treacă dacă vrei, dar pe care nu le uiți niciodată, dacă le-ai oprit din drumul lor.

Femeia nu înțelese sau nu voi să înțeleagă. Vorbea despre grijile ei, despre bărbatul ei, despre relațiile și rochiile ei. Uneori, când amintea o întâmplare din trecut de la D… dinaintea căsătoriei, părea că în privirea ei ștearsă tresărea o scurtă lumină ce îi dilata pupila. Dar lucirea aceasta se stingea repede.

După un ceas sosi bărbatul ei. Jean Iliescu-Bardă era un domn jovial…

— Rămâi la noi la masă, îi spuse el lui Gelu, luându-l de braț ca să-l ducă spre sufragerie. De! când ești student o masă pe gratis nu e lucru de lepădat.

Gelu păli. Se întoarse spre Elisabeta, să vadă dacă imensa grosolănie a bărbatului ei o îndurera cât trebuie. Ea surâdea însă afectuoasă, vădit mulțumită de gluma familiară a lui Jean. Gelu strânse pumnii. Nesimțirea Elisabetei îl îndârjea mai mult decât platitudinea bărbatului. Unul din motivele pentru care altădată la D… avusese pentru ea un sentiment de mare respect fusese tocmai acesta, că știuse să treacă peste deosebirile lor de avere și să le ignoreze cu simplicitate. Într-o singură clipă, el avu atunci intuiția exactă a decăderii ei. Vorbele îi sunau încă în urechi.

"De! o masă pe gratis nu e de lepădat când ești student."

— Dar de unde știi dumneata cum e când ești student, că doar n-ai fost niciodată.

Spuse cuvintele apăsat, privindu-i pe amândoi în față, ca să nu mai fie nicio îndoială asupra intenției lui de a-i jigni și aștepta liniștit să fie dat afară. Nu se întâmplă însă nimic. Amândoi se așezară la masă și îl poftiră să facă același lucru. Lui nu-i venea să creadă. Își dădea însă seama că totul era firesc, odată acceptată absoluta lor nesimțire. Vorbele lui treceau deasupra lor, ca glontele unui pușcaș ce țintește prea sus.

În timpul prânzului, Jean Iliescu-Bardă nu încetă să-și laude mâncărurile, mobila, nevasta.

— Ei, ce zici? Așa-i că-i bun? Așa-i că-i frumoasă? Ce zici?

— Nu zic nimic, răspundea cu nevinovăție Gelu.

După-masă, Jean, la cafea, făcu câteva confidențe de afaceri. ("Rămâne între noi, nu-i așa?") Pregătea pentru începutul anului viitor o lovitură: lansarea unei noi mărci de chiloți de damă. Își limitase până atunci afacerile la fabricarea prosoapelor și crease o marcă europeană. Voia acum să utilizeze acest nume gata făcut pentru un articol de lux.

— "Chiloții Iliescu-Bardă"! Ai? Ce zici? Are să fie o lovitură. Deocamdată pregătesc campania: la fabrică se lucrează zi și noapte. În februarie am să năpădesc piața cu un depozit enorm. Marfa e pe jumătate gata: o țin la secret. Numai nevesti-mii i-am dat câteva perechi. Ia, arată, dragă, chiloții tăi.

— Nu sunt deloc curios, spuse Gelu încurcat.

— Fii fără grijă, că nu ți-i arată ea pe ăi după ea. Șmechere!

Elisabeta scoase dintr-un dulap un vraf de mătăsuri și îl puse înaintea lui Gelu, care, mașinal, conștient însă de ridiculul enorm al gestului, luă între mâini o pereche de chiloți și îi pipăi.

— Bun, spuse el.

— Te cred. Acuma, ce e dreptul, asta e, ca să zic așa, un fel de ediție specială pentru Bimbiroc.

— Bimbiroc?!

— Da, așa îmi spune el, interveni calmă Elisabeta, când vrea să mă necăjească.

Până la urmă, Gelu păstră o tăcere înmărmurită. Nu-i venea să creadă. Nu regăsea acolo nimic din fosta Elisabetă. Nici atâta cât pentru logica vieții un om trebuie să păstreze în nesfârșitele lui schimbări. Căuta atent, doar-doar va descoperi în ochii ei un accent de melancolie, o reticență, o scuză. Ar fi vrut să citească în gesturile ei un semn de neliniște, care să spună că ceea ce el vedea acolo era o renunțare, nu o fericire, o supunere, nu o existență. Ar fi putut să-i vorbească simplu și el ar fi înțeles-o. Ar fi putut să-i spună bunăoară că a îmbătrânit-o căsătoria, că a trăi zi și noapte lângă un om care sforăie și scuipă și nădușește, care îți intră în pat când poftește și se duce când vrea, a trăi zi cu zi din micile lui mizerii, din micile lui ambiții, din micile lui pofte, e ceva care distruge tinerețea și teșește dorințele, până ce te reduce, te mutilează, te domesticește.

Dar nu. Surâsul Elisabetei era mulțumit și nu ascundea nimic decât buna satisfacție de a trăi.

"Ar fi Elisabeta capabilă de adulter?" se întrebă Gelu privind-o și tot el își răspunse că nu. Pentru asta o femeie trebuie să aibă imaginație și era tocmai coarda care plesnise.

Ieși de acolo necăjit, de o tristețe nepersonală, căci în fond nu avea nimic cu Elisabeta, nu o iubea, nu o iubise și nu regreta nimic. În stradă abia observă că volumul lui Anatole France, pe care îl adusese în dar, era tot în mâinile lui și că uitase să-l dea.

Amintirea Adrianei îi făcu bine: ea era acum la zenitul tinereții, unde cu ani în urmă fusese Elisabeta, curajoasă, surâzătoare, liberă, gata de toate nebuniile, ca un animal tânăr ce n-are nimic de apărat decât elementara lui frumusețe.

Seara, pe peron, Adriana îi sări de gât și îl îmbrățișa lung. Era lume multă, lumină.

Puteau să o vadă oameni de la D… veniți cu același tren, și atâta ar fi fost de ajuns pentru un scandal.

Îl înfrunta nepăsătoare pentru un sărut.

Îl duse pe Gelu în bătaia unui felinar și îl privi mult.