Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03

Partea a patra

Capitolul 03
Strada Cerbului

Geniul bun al doamnei Dunea aranjase încă o dată lucrurile în menajul Paul - Lucreția. Cu destulă greutate căsnicia amenințată fusese din nou refăcută, convalescentă desigur, debilă încă, amenințată la fiece pas, dar oricum pusă pe picioare. Doamna Dunea socoti că tânără pereche are nevoie, pentru a-și modera luptele intestine, de prezența unui martor în casă. Se hotărî să o trimeată pe Adriana.

Câteva zile la București, Adriana și Gelu nu se văzură.

Erau ocupați amândoi: ea cu vizitele de rigoare la rude, cu diverse târguieli mărunte de provincială venită în Capitală, el cu școala unde avea în fiecare zi cursuri și lucrări practice. Fără s-o mărturisească, era oarecare ezitare, dacă nu de-a dreptul teamă de a se întâlni acolo, într-un oraș fără amintiri comune, unde fiecare dusese, în timpuri diferite, o viață necunoscută bine celuilalt și unde nimic din micile lor superstiții, nimic din simbolurile mărunte, zilnice, puerile ale iubirii lor nu era de față, ca să le înlesnească revederea.

Se întâlniră totuși într-o zi de duminică din întâmplare, la un colț de stradă, unde își ieșiseră înainte, lovindu-se aproape în mers. Fură amândoi de o bucurie exuberantă. Adriana avea obrajii roșii de frig și mergând se înveselea de orice, de zgomotul mașinilor, de semnele agenților de circulație, de scârțâitul șoșonilor în zăpadă.

Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.

Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebuie să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șuieratul gardistului era lung ca un lanț de gheață căzând pe piatră. Adriana, înfruntând gerul, își lăsă în jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.

Multă vreme întâlnirile lor fură ca în acea zi, întâmplătoare, lăsate în voia norocului lor, care nu-i trăda, ce e dreptul. Erau plimbări de recunoaștere pe străzi necunoscute, erau seri petrecute împreună la teatru sau la concert, erau întârzieri lungi în sălile de expoziții, în fața unui tablou descoperit.

(La una din aceste expoziții îl întâlniră coborând scările, în timp ce ei le urcau, pe Cello Viorin. Omul avusese un gest de uimire, se oprise în loc și era gata să se îndrepte către ei, când Adriana își continuă drumul, trăgându-l după ea discret, dar autoritară, pe Gelu, ca nu cumva el să se oprească.)

Gelu era și el bucuros de aceste plimbări comune dar, gândindu-se la serile lor de la D… ar fi vrut s-o aibă iar alături de el pe Adriana, în casă, aproape, să-i privească ochii neascunși de gulerul mantoului și să-i sărute părul, pe care el îl scutura frumos, când, altădată, își scotea cu un gest alintat pălăria. Îi ceruse de câteva ori Adrianei să vină la el. Ea refuzase. Nu de teamă, spunea ea, și nici pentru că nu i-ar face plăcere.

— Atunci de ce?

— Așa.

El știa că din toate argumentele ei, “așa” era cel mai rezistent, și de aceea nu insistase, înțelegea puțin ezitarea aceasta de a veni în casa lui, vagă reminiscență din moralitatea ei de fată educată la călugărițe.

Adriana ar fi vrut în schimb să-l primească pe Gelu la ea, dar trebui, să renunțe după întâia încercare. Tocmai în ziua aceea, de față cu ei doi, Paul se dedase la o scenă de tandreță conjugală, pe care nevastă-sa, Lucreția, o suferise cu o repulsie evidentă.

Trebuia așadar să fie mulțumiți cu ceasurile puține și grăbite ale plimbărilor pe stradă, ale spectacolelor, ale expozițiilor vizitate în doi, și Adriana punea toată afecția ei pentru ca din aceste întâlniri în cadru anonim să facă ceva personal, intim, care să le aparțină numai lor, care să-i bucure numai pe ei. De cele mai multe ori reușea. Dar seara târziu, când se despărțeau și când împreună așteptau la un colț de stradă tramvaiul Adrianei, Gelu tăcea brusc, fără intenții ostile, dar cu o tristețe adâncă ce-i umbrea fruntea. Adriana o simțea, făcea tot ce-i sta în putință să piardă un tramvai după altul și să rămână lângă el o clipă, încă una, fără ca el să bănuiască această păcăleală. Dar până la urmă tot trebuia să plece și în urma Adrianei Gelu rămânea cu sufletul greu, absent în larma străzii. Umblau în anul acela pentru prima oară tramvaie noi, cu scările și ușile automate și când, în urma Adrianei care se strecura pe platformă, scările se ridicau singure, înainte ca ea să-i mai fi putut face semn, el avea senzația că această închidere tăcută a porților îl lăsa dincolo de o lume ce continua să viețuiască fără el, între acele geamuri înghețate și luminate viu dinăuntru.

Totuși Adriana veni.

Într-o zi în care gândul acesta îi trecu întâmplător prin minte și în care luă hotărârea de a se duce așa cum lua ea de obicei hotărârile; fără ca vreun motiv aparent, fără ca ceva nou să fi intervenit în socotelile ei, cu simplul sentiment că avea să facă ceva ce trebuia făcut.

Nu-l găsi pe Gelu acasă. Știa totuși că trebuie să se întoarcă, fiindcă îi spusese că lucrează zilnic între anumite ore. Se hotărî să-l aștepte, mulțumită că rămâne singură în camera aceea pe care o știa a lui. Privea curioasă în jur, muta lucrurile când nu-i plăcea cum erau puse, cerceta hârtiile de pe masă, toate acestea cu o indiscreție inconștientă de femeie care iubește, și pentru care lucrurile iubitului fac parte în mod firesc din viața ei însăși.

Crezuse altădată că n-ar putea intra decât emoționată în casa lui Gelu, că trebuie să fie în acest simplu fapt un anumit mister, că ceva esențial ca o revelație va fi schimbat în dragostea ei. De câte ori trecuse prin fața casei părinților lui la D… inima îi bătea mai tare privind acele ferestre de casă nouă, netencuită încă, dincolo de care se desfășura zilnică viața omului iubit, între atâtea lucruri necunoscute. Odată, când Gelu fusese într-o iarnă bolnav, ea își luase inima în dinți și bătuse la ușa lui să ceară vești. Cineva, o femeie bătrână, din familie poate, îi răspunsese bănuitoare din prag și îi închisese pe urmă ușa în față, lăsând-o pe ea deznădăjduită ca la o margine de lume.

Își amintea acum de toate acestea și era mirată de simplicitatea cu care rămânea acolo în odaia lui, la masa lui, fără să resimtă altceva decât o liniștită bucurie, așteptând ca dintr-un moment într-altul ușa să se deschidă și în prag să rămână, uimit de surpriză, Gelu.

Și totuși el nu fu surprins. O întrebă, văzând-o, cu un glas simplu, de parcă nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, dacă îl aștepta de mult. Își scoase liniștit paltonul, pălăria, își puse frumos lucrurile în cuier și pe urmă abia se apropie de ea și luându-i mâinile într-ale lui i le sărută pe amândouă, rar, fără grabă.

— Știam că ai să vii. Astăzi sau mai târziu, dar e mai bine astăzi decât altă dată, fiindcă, uite, n-am poftă de lucru, fiindcă te iubesc și fiindcă e un ger groaznic acasă.

Gelu locuia în cartierul Schitu-Măgureanu, undeva aproape de Cișmigiu, pe o stradă curioasă ce se deschidea acolo, după un rând de case vechi. Strada Cerbului.

Avea în pragul ei o mică piațetă rotundă, cu vagi intenții de scuar, dar care părea mai mult o curte de casă particulară. Drept în centru, se ridica pe un stâlp strâmb un candelabru cu trei becuri de gaz, din care numai unul ardea seara cu o flacără albastră, nesigură. De acolo strada se vedea nudă, schematică, puțin misterioasă, ca un decor de teatru, așa cum se montau exterioarele pe scenă prin 1922, pe vremea expresionismului.

Era un peisaj neverosimil. Poate din cauza acelui felinar strâmb ce își lungea seara umbrele pe zăpadă, poate din cauza caselor mari și rare, atât de mari că păreau nelocuite sau poate din cauza liniștii ce domnea acolo nefiresc de adâncă. În fiecare zi la căderea serii, la același ceas, un om mărunt trecea după colț cu o lungă suliță pe umeri, se oprea în fața felinarului, bâjbâia ceva acolo și pleca apoi, lăsând în urmă o flacăre ce se zbătea să nu se stingă.

“Stradă de Studio”, îi spusese Gelu Adrianei o dată, când ea rămăsese câteva minute cu fruntea lipită de geam să privească prin fereastră cum ninge.

Aveau de acolo, din camera aceea așezată la marginea unei aripi de casă ce ieșea din rând ca să domine restul străzii, impresia de a fi departe de oraș, singuri, cum ar fi fost într-un adăpost de munte, surprinși de o avalanșă ce închide toate drumurile de întoarcere. Iarna avea pe ulița aceea ceva fabulos ca în poveștile de stepă, proporții mari de legendă ca în iernile imense de la țară. În căldura odăii trupul Adrianei se mișca leneș, fără încordare, cu o molcomă întindere de animal tânăr, pe care somnul îl ajunge din urmă și îl învinge. Dacă se rezema de teracotă sau dacă se oprea o clipă lângă fereastră, dacă își ducea mâna la frunte să-și îndrepte un colț de păr rebel sau dacă ridica numai brațul, doar pentru lenea acestui gest, dacă își petrecea mâinile după gâtul lui Gelu sau dacă îngenunchea la gura sobei să privească focul, oricare din aceste mișcări o dezgolea, îi desprindea parcă din umeri rochia lăsând-o să cadă în jurul corpului ei greu, adormit. Ea știa din ochii lui sau dintr-un instinct de pudoare originară că rochia nu o mai ascundea și atunci se ghemuia într-un colț, se ascundea sub speteaza unui fotoliu, făcându-se mică și privindu-l de acolo rugătoare, decisă să se apere.

Îi poruncea să rămână la masa lui să lucreze. Îi plăcea să-l privească cum, sub lumina ce cădea oblic din spate, el rămânea aplecat deasupra planșelor, cu umerii largi și liniștiți, continuându-și lucrul. Ea rămânea vreme îndelungată în colțul ei privindu-l și era fericită să se creadă instalată în viața lui zilnică, nebăgată în seamă, ca un lucru cunoscut, ca o mobilă, ca atâtea din fleacurile mărunte ce țin de existența unui om, pe care el nu le ia în seamă, dar care îi sunt indispensabile și într-un fel, din obișnuință, dragi.

Se apropia totuși uneori de masă și urmărea din spatele lui, cu oarecare admirație naivă, jocul compasului pe hârtie.

Gelu o lua pe genunchi și îi spunea vorbe de dragoste, care nu însemnau nimic.

— Ce mică ești tu, fată dragă, și cum nu te recunosc în casă. Pe stradă mă tem de tine. În blană, ascunsă în guler ca o mică fiară în vizuina ei, mă intimidezi. Un fel de urs alb care se împiedică din mers. Ai atunci un fel de majestate mitologică. E greu să cred că în șoșonii ăia largi se ascund picioarele astea mici (o descălța între timp și o lăsa, pentru demonstrație, în ciorapi) și sub pieile mantoului corpul ăsta mai mic decât o glumă.

Ea abia zâmbea. Gelu o purta în brațe până la pat, încerca să o dezbrace vorbindu-i întruna, cum îi vorbești unui copil somnoros când vrei să-l culci, îi săruta sânii, genunchii, până când ea prindea de veste, se zbătea, îi scăpa dintre mâini și se răstea la el cu o furie sinceră:

— Răule!

Și pentru că insulta nu i se părea suficientă, adăugă, cu credința greu de explicat că această vorbă trebuie să-l rănească adânc.

— Inginerule.

El râdea.

— Degeaba vrei tu să mă necăjești că n-ai să fi niciodată atât de frumoasă cât una din spiralele mele.

Afirmație pe care ea ar fi vrut să o spulbere imediat, desfăcându-și rochia și rămânând albă înainte, gata să înfrunte comparația cu spiralele lui de hârtie și tuș, dacă n-ar fi fost prea târziu, dacă n-ar fi trebuit să plece și dacă, mai ales, n-ar fi fost sigură că el minte.

Își punea șoșonii, intra în blana imensă de jder, își ascundea capul în gulerul ridicat. Redevenea majestatea mitologică de care Gelu se temea, și mica femeie ascultătoare ce umblase zece minute înainte prin casă cu pasul moale dispărea, lăsând în urma ei îndoiala sinceră, dacă cumva fusese cu adevărat.

Afară îi întâmpina gerul sticlos și strălucitor al acelui timp. Deșartă, strada Cerbului rămânea sub bătaia felinarului din cap, albă, tăcută, păstrându-și un mister pe care ei îl simțeau alăturat iubirii lor.

Erau la punct de fericire fixă. Nu se întrebau ce avea să urmeze. Nu se gândeau la ce fusese. Nici pe Cello Viorin nu-l mai ura Adriana. Ba chiar într-o zi, întâlnindu-l întâmplător pe stradă, deși el părea că de această dată voia s-o evite, ea veni spre el și îi întinse mâna împăciuitoare.

— Ai la mine, domnule Viorin – îi spuse ea între altele, fiindcă îl vedea abătut și știind prin Gelu cât de prost îi mergea în acea vreme, voia să-i spună ceva drăguț și încurajator – ai la mine un cântec vechi, pe care mi l-ai dat mai demult. E una din cele mai frumoase melodii din câte cunosc. Nu vrei să ți-l înapoiez? Sau nu vrei măcar să-l asculți o dată?

Viorin refuză. Pe urmă, după o tăcere, cum Adriana se pregătea să-l lase, el se explică.

— Cunoști dumneata, duduie, plăcerea de a pierde? De a pierde pur și simplu, fără regrete, așa bunăoară cum un pom își pierde fructele? Nimeni nu le știe. Nimeni nu le ridică. Și ele totuși există.

Când Adriana îi povesti lui Gelu acest răspuns, care pe ea o mișca, în ciuda tuturor amintirilor rele despre Viorin, el îi răspunse:

— Da, ăsta e Viorin. Capabil să facă un gest atât de frumos și capabil să facă două minute mai târziu unul la fel de urât. Și pe urmă, știu eu? Poate că era trist în ziua aceea… Poate că era soare afară… Poate că i-au plăcut numai vorbele și ți le-a spus tocmai fiindcă îi plăceau. Știu eu unde sfârșește la el poza și unde începe sinceritatea adevărată? Unde sfârșește Tache Poporeață și unde începe Cello Viorin? Dar să-l lăsăm mai bine…

Și îl lăsau pe el, cum îi lăsau pe atâția alții, fiindcă nimic nu avea un interes real în viața lor de fiecare zi, care se strângea între ei doi, în afara faptului de a trăi. Serile din strada Cerbului se urmau liniștite, ca faptele într-o poveste cu sfârșit cunoscut. Nicio surpriză.

Numai târziu, când în odaie se făcea de-a binelea întuneric, geamul înghețat prindea să sclipească sub bătaia felinarului de afară și strălucirea aceasta sticloasă îi întrista.