Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01

Partea a patra

Capitolul 01
Intr-o zi de iulie

Într-o zi de iulie, cum Gelu ieșise în oraș să se plimbe, o voce cunoscută îl strigă pe nume din depărtare, de la colțul străzii. Se întoarse surprins și văzu venind spre el o femeie tânără, pe care nu o recunoștea, dar care desigur nu era străină, căci îi făcea semne amicale cu mâna.

Nu vedea din depărtare decât o rochie albă, ușor agitată în mers. Capul era umbrit sub borul unui gamen alb de pânză și Gelu ghici abia, ca pe o lumină răsfrântă, un surâs ce se ascundea. Nu recunoștea nimic în mersul acela și până a fi aproape de tot, curiozitatea lui fu crescândă. Abia atunci, la câțiva pași de ea, avu impresia că se găsește în fața Adrianei, dar gândul îi trecu întâmplător prin minte, fără să insiste. Nu, nici talia, nici înălțimea, nici expresia acelui trup nu îi erau cunoscute. Privi bănuitor, aproape speriat.

Ezită un moment înainte de a o recunoaște.

— Ești tu?

— Eu.

Hotărât, se întâmplase ceva cu Adriana. Era desigur ea, căci îi ardeau acum ochii strălucitori, fruntea mată, obrazul rotund. Dar era ceva schimbat în toată înfățișarea ei, n-ar fi știut să spună ce anume, un aer străin, o expresie fizică, un detaliu. Nu înceta să se mire. O măsură cu o privire directă, care ar fi fost agresivă și supărătoare, dacă n-ar fi avut în același timp o nuanță de imensă uimire.

Adriana nu știu să răspundă întrebărilor lui.

— Nu, te asigur, nu văd niciun fel de schimbare. Și m-am uitat bine în oglindă, te rog să mă crezi. Sau… știu eu? Poate pantofii…

— Ce pantofi?

— Pantofii ăștia albi de pânză, fără tocuri.

Gelu nu o lăsă să termine și porunci scurt ca un judecător de instrucție, care se vede. În posesia unui indiciu și vrea să-l verifice imediat:

— Umblă.

— Cum?

— Umblă, te rog. Mergi. Înaintează.

Ea nu înțelegea nimic, dar se supuse încurcată, făcând câțiva pași și uitându-se întrebătoare spre el.

Gelu se lumină brusc. Găsise.

Tot ce se schimbase în Adriana era pasul. Îl știa sprinten și nesigur, mângâind abia podeaua pe care trecea, ca un lăstun ce atinge apa în zbor. Descoperea acum schimbat un pas ce se lipea de pământ, un pas leneș, moale, larg, care cădea pe toată talpa și se rezema pe patru laturi de pământ. Era numai un amănunt, dar schimba cu totul liniile corpului. Adriana devenea mai scundă, umerii coborau, mâinile se destindeau ca după o lungă încordare. Era mai puțin suplă decât înainte, dar avea o expresie de mare liniște fizică, de odihnă totală. Tot corpul părea să se desfacă dintr-o strânsoare și să se potrivească după mișcări instinctive.

— Mergi, Adriana, mergi.

Fata se oprea din când în când, nedumerită, întorcea capul și îl întreba din ochi.

— Încă?

— Da. Mergi.

Era în bucuria lui de a o privi un strigăt nestăpânit, care îi mărea ochii; avea impresia că pentru întâia oară o cunoaște pe Adriana, că o descopere abia acum. Simpla deschidere a pasului era senzuală, caldă, fără rușine, răspândind în jur o inconștientă fericire a cărnii, sub soarele alb al zilei.

Treceau oameni și trăsuri, se opreau copii în loc să-i privească, îi salutau cunoscuți, dar toate acestea se întâmplau neobservate, pe de lături și singurul lucru care exista era minunea aceea bruscă, ce i se revela la zece pași de el. O privea cu doi ochi scânteietori, care o speriară pe Adriana și îi aduseră un val de sânge în obraji.

Căci știa ce înseamnă acea privire.

Se întoarse scurt spre el.

— Să lăsăm glumele, Gelule. Haide!

Merse lângă ea fără să-i vorbească. Ea îl urma nesigură, uluită de bruscheța emoției lui și intimidată ca altădată, într-o dimineață de demult, când îi bătuse la ușă îndrăzneț, cu ochii deschiși mari și pumnii strânși.

O luară după colț, înapoi spre casa Adrianei. Abia în fața porții băgară de seamă că se întorseseră. Trecură amândoi pragul, nesiguri de ce avea să se întâmple. Când ușa se închise în urma lor, căzură unul în brațele celuilalt.

Carnea fetei era fierbinte, părul avea o aromă neștiută. Sub rochie, trupul se desfăcea din încheieturi, moale. O culcă pe divan și îngenunche lângă ea. Își puse fruntea pe sânul ei stâng, care ieșea rotund dintre dantele albe, mai alb decât ele. Îi ținu în mână genunchiul și surâse, recunoscându-l. Își purtă buzele pe cusătura ciorapului ei, ca să reînceapă o glumă veche și o urmă atent, cu o seriozitate de copil, până unde țesătura puțin aspră, rece și lunecoasă a mătăsii contrasta brusc cu carnea fierbinte și moale ce se dezvelea.

Adriana îl privea obosită și întinse mâna să-l mângâie pe păr.

Părea că începe un timp nou. Nu era numai un ocol al unei iubiri, care revenea din amintiri și din obișnuințe, din legături uitate și vechi, dar persistente și vii încă. Nu. Era curios cum în acele prime zile de dragoste subită, în îmbrățișările lor, în cuvintele lor rare, în privirile lor întâmplătoare, nu regăseau nimic din fosta lor pasiune, nici măcar gustul depărtat pe care îl păstrează sărutările vechi. Nu se recunoșteau și bucuria lor era amestecată cu un sentiment de continuă mirare.

— Ești o iubită nouă, Adriana. Îți mai rămâne doar numele și gestul liniștit cu care îți mângâi fruntea.

Exagera, desigur. Căci îi mai rămânea Adrianei același lob de ureche mică, subțire, slab desemnată, pe care buzele lui o căutau sub păr, cu precisa senzație că acolo carnea ei era mai goală. Îi mai rămâneau mâinile lungi cu oasele subțiri, pe care i le simțea la încheietură gata să se frângă între degetele lui de bărbat. Și îi mai rămânea tot, afară de gustul intim al trupului, schimbat, aroma nedefinită, neprecisă, ezitantă a cărnii și a părului, căldura aceea după care recunoști într-o îmbrățișare o femeie iubită, căldura aceea ce venea din ritmul sângelui, din înfiorarea nărilor, din moliciunea buzelor, din bătaia rară a pupilei. Atâta lucru se schimbase în Adriana – aproape nimic, o părere, un abur, o nuanță – și fusese de ajuns Ca să facă din ea o altă ființă.

Era în descoperirea lui Gelu, în noua lui dragoste, ceva violent. Trecea peste amintiri, judecăți, piedici.

Adriana se temea de iubirea lui bruscă. Era în exuberanța, în nerăbdarea, în entuziasmul lui, un exces care o neliniștea, poate fiindcă asta dezorganiza simțul ei de echilibru sau poate, mai degrabă, fiindcă simțea că o pasiune bruscă nu este o pasiune stabilă. Ea ar fi vrut să fie iubită mediocru, fără accese de mare patimă, dar de asemeni fără căderi subite și lungi, să fie iubită cu o dragoste zilnică, sigură, așezată.

În fata pasiunii lui prea vii, ea avea un gest ascuns de ezitare, asemănător surâsului descurajat al oamenilor triști, când le dai o veste în care le e teamă să creadă, fiindcă li se pare prea frumoasă. Ar fi vrut să răspundă sărutărilor lui cu aceeași sclipire de scurtă nebunie, să-l aibă în brațe cu aceeași desăvârșită fericire, dar se temea să nu înainteze prea mult pe căile norocului, pe care le știa – de altădată – ocolite, scurte, înșelătoare.

Se strecura deci prin mâinile nervoase ale lui Gelu, cu un mic zâmbet speriat, ce punea pe cuvintele lui de dragoste un accent de îndoială și amintea, deasupra jurămintelor lui, sentimentul de a ști că totul trece. Era poate în acel surâs reticent al ei o vagă umbră de ironie, care nu-i aparținea ei propriu-zis, dar care era-pur și simplu ironia întâmplărilor și a destinului. Era ciudat cum această slabă rezistență a ei (rezistență sufletească numai – fiindcă altminteri se lăsa în voia brațelor lui poruncitoare) o înfrumuseța.

Adriana era în acea vară înaltă, odihnită, calmă, ca o simplă fată de țară, umblând desculță prin ierburi: avea o gravitate care uneori lui Gelu i se părea exagerată, fiindcă o făcea nemlădioasă, puțin stângace, puțin rigidă.

Era o frumusețe ca a serilor de vară, fixă, adâncă, fără treceri nesimțite, fără schimbări și nuanțe.

Numai uneori o înfiora gândul că totul se poate sfârși.