Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07

Partea a treia

Capitolul 07
Buta prizonier

Adriana astepta cu teama întoarcerea lui Gelu la D… Întâlnirea lui cu Cello Viorin o neliniștea. Dacă vor fi vorbit despre ea? Dacă Gelu la întoarcere îi va cere lămuriri asupra unor lucruri pe care ea altădată le tăinuise?

Se gândi să-i scrie, ca să-i povestească tot și să-l prevină. În fond nu se întâmplase nimic serios între ea și Viorin. Ea făcuse însă imprudența de a nu spune totul din timp. Crezuse că era mai, comod și mai simplu așa. Întâmplarea complica lucrurile abia acum, un an mai târziu.

Nu-i scrise totuși. Îl aștepta și se hotărî să lase lucrurile în voia lor. La început părea că totul se aranjează. Gelu venind la D… de Crăciun fu amical, o vizită de câteva ori. O însoți la plimbare în oraș, nu făcu nicio aluzie supărătoare. Era rezervat și uneori rece, dar Adriana se obișnuise cu această purtare de când el îi spusese răspicat că nu o mai iubește. E drept că acest calm aparent o neliniștea mai mult pe Adriana, fiindcă se gândea că cearta ar putea porni dintr-un moment într-altul, pe neașteptate, surprinzând-o. O dorea chiar: altfel nu-l putea privi în ochi pe Gelu, știind că între ei doi rămâne continuu o întâmplare penibilă, pe care o cunosc amândoi, fiecare simulând însă că o ignorează. Scenele tari cu exclamații și replici violente, Adriana le suporta mai ușor decât această surdă înveninare de fiecare ceas.

De aceea, o dată, fără a fi premeditat, Adriana izbucni.

— Gelule, spune-mi ce ți-a povestit Viorin despre mine?

Un moment, Gelu fu ispitit să răspundă cu perfidie: "Viorin? dar de unde îl cunoști tu pe domnul ăsta?"

Dar se răzgândi văzând cât era de galbenă Adriana, așteptându-i răspunsul. Îi istorisi atunci, fără grabă, fără reproșuri, dar cu oarecare melancolie, tot ce știa.

Adriana rămase uimită. Nu se mai recunoștea în versiunea lui Viorin. Totul era fals, totul era inventat, schimbat, interpretat greșit și cu rea-voință. Ceea ce nu fusese decât o mică glumă devenea o fatală pasiune. Viorin mințise cu inconștiență. Nu, nu-i adevărat că ea s-ar fi dus să-l viziteze acasă. N-a fost niciodată la el și nici nu s-a gândit niciodată s-o facă. El a oprit-o pe stradă. El i-a vorbit, el a insistat. Adriana protestă cu mânie. Cum? Gelu a putut să creadă în povestea asta de prost gust? mistificare ieftină și copilăroasă? Cum? s-a putut îndoi de ea? N-a văzut ața albă din cusătura asta grosolană?

Plângea de indignare, se plimba agitată prin casă, își frângea mâinile.

El vorbi, mereu calm.

— Poate că ai dreptate, Adriana. Sigur că ai dreptate. Viorin a mințit, fiindcă așa minte el de obicei. Ei și? Se schimbă cu asta ceva? Am eu nevoie de investigații? Ai tu nevoie de scuze? Tu nu înțelegi că din momentul în care întâmplarea asta a fost cu putință tot restul nu mai interesează? Că te-ai dus tu la el sau a venit el la tine, că te-a iubit el sau că l-ai iubit tu, că v-ați îmbrățișat sau că nu v-ați îmbrățișat, crede-mă, toate astea mie îmi sunt totuna. Eu nu sunt un procuror. Altfel ți-aș putea spune că indignarea ta e cel puțin întârziată. Fiindcă rămâne stabilit bunăoară că tu l-ai cunoscut pe Viorin anul trecut și mi-ai ascuns faptul ăsta. De ce? Te-ai plimbat cu el, te-a condus la gară, ți-a dat un cântec scris anume pentru tine.

Mie nu mi-ai spus nicio vorbă despre ce s-a petrecut atunci. Nu, nu protesta, te rog. Știu că ai putea găsi o explicație, știu că ai putea găsi zece explicații, toate bune, toate plauzibile. Ei și? Nu vezi, fată dragă, că eu nu judec pe fapte și întâmplări și istorii? Îmi bat joc de ele. Eu aveam nevoie numai de o anumită împăcare intimă, pe care nu mai o am. Ești tu în stare să o clădești din nou cu "argumente?" Dacă ai ști ce oroare am de bănuieli și confruntări și dezmințiri? Îți poți tu imagina prăpastia care există între pur și impur? Te-ai cutremura poate. E ceva absolut și fără putință de întoarcere. Ceva e curat sau nu e. Cea mai slabă umbră, cea mai ușoară spărtură e de ajuns pentru a trece de la o lume la alta. Eu îți vorbesc despre un sentiment. Nu îmi răspunde vorbindu-mi despre o situație.

Ascultă-mă pe mine, Adriana. Să lăsăm explicațiile, că nu ne duc nicăieri. Faptul e mult mai simplu și mai trist. Era un timp în care tu dețineai pentru mine rostul unei vieți întregi. Astăzi nu ești decât o fată frumoasă. E mult poate, dar nu e destul.

Adriana plângea zguduită, înțelegând că totul era pierdut. El o îmbrățișă prietenește și îi șterse lacrimile ca unui copil.

— Gata?

— Gata.

Se despărțiră la începutul lui ianuarie, convinși că era pentru totdeauna. Gelu se întorcea iar la București, vacanța fiind sfârșită. Adriana rămase câtva timp încă la D… din lene, din oboseală. O chemau diferite neamuri să petreacă sfârșitul iernii într-un orășel de munte, în Moldova, dar ea se gândea la o călătorie, ca la o aventură imensă de care nu se simțea capabilă. Pețitori de tot felul treceau zilnic aproape prin casă.

Într-adevăr, Adriana răspunse părinților ei că nu refuză să se mărite. Doamna Dunea cerceta acum cu vigilență titlurile pretendenților. Ezita între doi mai ales, dar Adriana, nevoind să-i vină în ajutor cu o părere, sub pretext că ei oricine îi era totuna, decizia doamnei Dunea se tot amâna. În sfârșit, odată cu vremea care începuse să se îmblânzească pe la jumătatea lui februarie, Adriana plecă din oraș. Se ducea pentru câteva luni în acel mic oraș din munți. Un lucru mărunt și dealtminteri fără nicio legătură cu ea o hotărâse la această dezertare.

Buță fusese luat la armată.

Într-o zi, o hârtie albă îl căutase acasă. Băiatul fusese surprins de acest lucru, pe care altfel ar fi trebuit să-l aștepte. Încercase să fugă. Se gândea chiar, în disperare, să se ascundă între Vii, unde știa el o vizuină. Dar fusese încolțit și într-o zi apăru pe stradă în haine verzi, prea largi pentru el, cu părul tuns chilug, cu o capelă largă ce îi cădea peste urechi și cu brațele bălăbănindu-se dezorientate în căutarea unei libertăți pierdute.

Adrianei îi făcu rău expresia lui de fiară prinsă. Era ultimul erou al unei povești, care, vedea ea bine, era definitiv terminată. Soarta lui Buță semăna puțin cu soarta dulăilor de mahala, care umblă ani întregi pe străzile târgului, liberi și lățoși, până când într-o zi, în aplauzele copiilor, în huiduielile gospodinelor și chelălăitul câinilor din cotigă, lațul hingherului li se strânge deodată după gât.