Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06

Partea a treia

Capitolul 06
Cantecele blondei Agnes

Într-adevar Gelu ii fusese prezentat lui Viorin, întâmplător, în casa unor prieteni comuni. Ferdinand Graz, un mecanician neamț meloman, care îi era coleg la un curs liber de matematici, îl întoarse pe Gelu într-o seară să asculte un concert de familie.

El cânta la flaut, iar nevastă-sa – săsoaică blondă dintr-un burg transilvănean – la vioară.

— Vino. O să-ncercăm un fragment din al doilea concert brandenburghez. Și pe urmă, știi, avem un pianist celebru. Nu-ți spun cine. Vino și ai să vezi.

Pianistul celebru era Cello Viorin.

Gelu îl găsi instalat într-un fotoliu, lângă sobă, săltând pe genunchi odraslele gazdei, un băiat și o fetiță, care se jucau între timp cu tabachera, nasturii și urechile lui.

— Iartă-mă, domnule, că nu-ți pot întinde cum trebuie mâna, dar, uite, nu mă lasă plozii ăștia.

Avea un zâmbet mare, deschis, care îi lumina toata fața. Gelu îi spuse câteva vorbe respectuoase despre admirația ce o purta muzicii lui și despre plăcerea de a-i face personal cunoștința. Viorin râse cu simplicitate. Se bucura poate de acele cuvinte amabile, dar le primea cu modestie, cu oarecare scepticism.

Seara trecu ușor în conversații fără importanță, pe care dealtminteri nevasta gazdei le întrerupea autoritară, bătând cu arcușul în pupitru.

Era semnalul de începere și atunci Viorin își lua locul la pian, Graz își pregătea flautul, nevasta, lui își proptea de pieptul ei opulent vioara. Gelu asculta cu plăcere, deși acest tablou de familie i se părea puțin naiv în armonia lui. Femeia, o Gretchen îngrășată, bătea tactul cu piciorul (un picior lat, încălțat cu o gheată masivă de box, ce suna tare pe podea) și de la pupitrul ei își controla cu o privire severă partenerii. E drept că, dintre toți trei, ea cânta cel mai bine. Bărbatul ei, când făcea vreo greșeală, apleca ochii să se ferească de privirea ei răzbunătoare, iar Viorin tremura terorizat.

Gelu surâdea distrat de această scenă idilică, dar o felicita în gând pe intransigenta nevastă a lui Ferdinand Graz, căci mulțumită ei asculta în seara aceea un concert de Bach, poate prea masiv și lipsit de nuanțe, dar limpede și precis executat. Pe încetul se crease în acea cameră o atmosferă deosebită, în care el se pierdea de bunăvoie, deși simțea într-un fel ridiculul nemțesc al situației. Violonista avea mâinile jupuite de la bucătărie: cânta acum o sonată și un ceas înainte curățase poate cartofi.

Se făcea târziu și mica orchestră schimbase de câteva ori o bucată de Bach pentru una de Beethoven, o bucată de Beethoven pentru una de Bach.

— Ce-ar fi să cântați Cântecele blondei Agnes, propuse Gelu pentru variație.

Ferdinand Graz acceptă cu entuziasm și Viorin încercă primele acorduri. Dar nevasta lui Ferdinand lovi scurt cu arcușul în pupitru și spuse retezător:

— Nu.

Bărbații se uitară unul la altul și se supuseră. Femeia le deschise fiecăruia în parte un caiet de Mozart, le indică cu vârful arcușului pagina aleasă și dădu semnalul de începere.

Nimeni nu crâcni.

Ședința se sfârși târziu, după miezul nopții. Viorin îl luă pe Gelu de braț.

— Dacă nu ți-e somn, vino cu mine să ne plimbăm. Îți place să umbli?

Erau amândoi puțin amețiți de muzică și ezitau în poartă neștiind încotro, s-o ia, ca și cum ar fi ieșit de la dineu cu femei frumoase și șampanie bună. Merseră o bucată de drum, fără să schimbe vreun cuvânt.

— Trebuie să mă ierți. Mi-ai cerut adineauri să cânt la pian Cântecele blondei Agnes și te-am refuzat. E o muzică de care mă feresc. Deși e a mea și deși e atâta vreme de când am scris-o, nu o pot asculta fără adâncă emoție.

Gelu voia să-i răspundă că nu el era vinovat, de acel refuz, ci teribila doamnă Graz, care îl oprise, dar văzându-l pe Viorin melancolic și neatent renunță să mai facă această observație de detaliu.

— Da, domnule, e curios și poate greu de crezut, dar cântecele acestea ale lui Agnes sunt cea mai grea durere a mea. Dumneata și alții ca dumneata nu vedeți în ele decât o bucată de muzică frumoasă sau urâtă. Pentru mine însă asta nu are nicio importanță. Căci Agnes a existat. Te-ai gândit dumneata, care spui că-mi admiri cântecele, te-ai gândit vreodată că ele ascund un om care a trăit în realitate ca dumneata și ca mine?

Gelu fu surprins de acest brusc ton de confidență.

— Mărturisesc că nu.

— Ei, vezi? Dumneata asculți pentru plăcerea dumitale de meloman. Hm! Ca și cum pentru plăcerea dumitale de meloman a murit Agnes. Fiindcă, mă înțelegi? Agnes a murit, a murit de-adevăratelea, a murit cum mor oamenii și cum mor câinii.

Gelu îl privi speriat, neștiind dacă Viorin, în violența cu care vorbea, nu-și pierduse mințile. I se părea ciudat omul acesta pe care abia îl cunoscuse și care acum, din senin, se pornise să strige pe stradă, ca și cum s-ar fi luptat cu cineva.

Omul merse iar o bună bucată în tăcere și pe urmă vorbi calm, cu resemnare.

— Uite cum a fost. Agnes trecea în fiecare dimineață în fața casei mele. Era o fată blondă, înaltă, miraculos de frumoasă. O cunoscusem într-un salon monden și nu o luam în seamă. Credeam și am crezut până la moartea ei că era o domnișoară frivolă, căreia îi place să flirteze cu oamenii celebri. Mi-a spus de câteva ori că mă iubește. N-am crezut-o. Mi-a scris lungi scrisori disperate, prin care îmi cerea numai să mă vadă. Mi-a jurat că ar fi fericită doar cu o privire blândă, doar cu o mână întinsă pe care să mi-o sărute. Am râs. Mi-a spus că are să se omoare. Am râs iar. Până când, într-o zi de toamnă, pe terasa casei, am găsit-o cu buzele încleștate pe pragul ușii, cu ochii sticloși, cu părul ei blond desfăcut.

Gelu asculta bănuitor. Faptul era desigur adevărat, căci glasul lui Viorin tremura și ochii îi luceau înlăcrimați, dar i se părea cu totul neverosimilă această confesie necerută, neașteptată, nepregătită, poveste de un tragic neprecis și sumar, îi era penibil să meargă alături de acest om zguduit de plâns și la a cărui durere bruscă nu putea lua parte fiindcă nu o cunoștea și fiindcă îi era indiferentă.

— Înțelegi, domnule, de ce îmi bat eu joc de admirația pe care mi-o mărturiseai adineauri în casa lui Graz? Admirație și glorie? Hm! Mizerie. Dacă ai ști, dacă ai putea pierde pentru o singură clipă liniștea dumitale de om satisfăcut și dacă…

Dar de ce stau eu să-ți povestesc toate astea. Du-te domnule, și te culcă. Noapte bună!

Viorin se întoarse scurt pe călcâi și se pierdu cu pași repezi după colț.

A doua zi, la facultate, Ferdinand Graz se apropie de Gelu și îl rugă să prânzească cu el la un restaurant din apropiere. Avea să-i vorbească și, într-adevăr, de îndată ce fură singuri, începu.

— Aș vrea să cer scuze pentru cele ce s-au întâmplat aseară. Femeia mea e o nevastă de treabă, dar, cum să spun eu? prea energică uneori. Uite, ieri, când d-ta ai cerut lui Viorin să-ți cânte, ea s-a purtat urât. Ai avea dreptul să fi supărat.

— Nu, zău că nu sunt. Și pe urmă… am primit deja o serie de explicații pentru treaba asta.

— Nu, nu. Lasă-mă să termin. Vreau să rămânem prieteni și de vreme ce sper să mai vii la noi în casă, e mai bine să te previn. Știi d-ta cum o cheamă pe nevasta mea?

— Doamna Graz, cred.

— Agnes Graz. Agnes!

— Frumos nume.

— Da. E un nume care trebuie să-ți fie cunoscut. Ia gândește-te.

Gelu îl privi lung, neîndrăznind să creadă.

— N-ai să mă faci să cred că nevasta dumitale e… În sfârșit că Viorin…

— Ba da. Agnes e Agnes și cântecele lui Viorin au fost scrise pentru ea. Sunt vreo 6 ani de atunci. Ne mutaserăm tocmai la București și nevastă-mea era însărcinată cu al doilea copil. Nu cunoșteam pe nimeni aici și întâmplarea a făcut să mă împrietenesc cu Cello Viorin, care pe atunci nu era încă prea cunoscut. Mâncam amândoi la aceeași lăptărie. Am aflat că e muzician și cum muzica e singura pasiune a familiei mele l-am invitat acasă. De atunci am luat de altfel obiceiul seratelor noastre muzicale. Din nefericire Viorin s-a amorezat de nevastă-mea. Fără știrea mea, desigur, i-a propus să fugă cu el. Femeia mea însă e, cum ți-am spus, o nevastă cumsecade. Nu e nici romanțioasă și nici tristă. E vrednică, îi place să lucreze zdravăn și nu cunoaște decât o dragoste: aceea pe care i-a permis-o pastorul. În plus, pe vremea aceea era însărcinată în a șasea lună. Nici astăzi nu pricep cum s-a amorezat Viorin de ea. Fapt e că femeia i-a spus să se astâmpere, iar pe mine m-a întrebat dacă n-ar trebui să-i închidem lui Viorin ușa casei noastre. La ce bun să fi făcut atâta scandal? Mie Viorin mi-a fost drag și am lăsat lucrurile să treacă în voia lor. De atunci n-a mai fost vorba de amor și am rămas buni prieteni. Numai că, disperat, Viorin a scris: Cântecele pentru blonda Agnes. Le cunoști, nu-i așa? După părerea mea mai frumoase lieduri nici Schumann n-a scris. Agnes, nevastă-mea, nu le poate însă suferi. Zice, mai ales, că-i e rușine să le asculte în fața mea.

Gelu era uimit. Nu că ar fi pus un moment la îndoială povestea lui Graz. El vorbea cu simplicitate și cu un umor de om așezat, care mărturisea adevărul. Dar era atât de mare deosebire între legenda romanțioasă a lui Viorin și între această istorie de buni burghezi, încât nu știa ce să creadă și ce nu. Îi povesti lui Graz convorbirea pe care o avusese în noaptea trecută cu Viorin.

O cunosc, îi răspunse el. Mi-a povestit-o și mie. Să nu crezi că Viorin e un mincinos. E un om cu imaginație doar. El, cel puțin, crede în ceea ce spune și poate că atâta lucru e de ajuns. Și, în fond, de ce să nu-i ierți atâta slăbiciune. Domnule, eu fac muzică de la vârsta de 8 ani și știu ce se cheamă a avea talent. Ei bine, Viorin îl are și asta ajunge pentru ca să mă închin în fața lui, uite așa, până la pământ. Iartă-i și dumneata naivitățile.

Ferdinand Graz avea dreptate. Oricât de ridiculă era istoria acestui amor, Gelu simți instinctiv o caldă simpatie pentru Viorin.

Ar fi trebuit să râdă gândindu-se la opulenta lui zână, la pieptul ei de Brunhildă războinică, la mâinile ei de menajeră melomană. Altădată, la D… când asculta în tovărășia Adrianei acele cântece, își imagina o Agnes de mit, un chip de icoană, tras, serafic, nepământesc. Acum era poate puțin iritat cunoscând realitatea, dar își spunea că Viorin trebuie să fie un copil admirabil, de vreme ce fusese capabil de asemenea naivități.

Îl revăzu de câteva ori. Era totdeauna preocupat, entuziast, vibrant, gata să povestească o aventură, să improvizeze un motiv pentru pian, să dezmintă un lucru afirmat cu o zi înainte, să inventeze o tragedie desigur autentică. Nu lua niciodată precauții pentru garantarea fanteziilor lui și nu ezita să spuie la interval de cinci minute două lucruri contradictorii.

— Nu te mai vezi pe stradă, domnule Viorin.

— O, dragul meu, mi se întâmplă un lucru extraordinar. Închipuiește-ți că duminică veneam spre dumneata, cum ne fusese vorba, ca să te iau la simfonic. Deodată văd un Rolls-Roice, se oprește drept înaintea mea și de la volan o doamnă îmi face semn cu mâna. Nu o cunoșteam și credeam că i se adresează altcuiva. Mă uit curios pe de lături și nu văd pe nimeni. Atunci femeia coboară din automobil și se îndreaptă către mine. "Domnule Viorin, îmi spune ea, fă-mi plăcerea și ia loc lângă mine în mașină." – Nu înțelegeam nimic, desigur, dar am urmat-o. Mi-a povestit atunci că îmi cunoaște muzica de multă vreme, că vrea să mă cunoască de aproape, că mă roagă să o vizitez în vila ei de la șosea. Ei bine, ce să-ți spun, de duminică până azi n-am mai scăpat de ea. Ce e dreptul, e o femeie superbă, dar oricum, trei zile și trei nopți de dragoste continuă e cam mult.

De obicei însă Viorin, care nu avea spiritul frivol, istorisea aventuri mai triste, cu deznodăminte grave, cu eroi tragici. Și ce era deconcertant în imaginația lui, era că nu rămânea absolut în fantastic, că dădea uneori detalii veridice, probabile, ba chiar absolut sigure. De câteva ori, câteva istorii, pe care Gelu le crezuse inventate, se dovediseră riguros exacte. Așa încât el nu mai știa să deosebească adevărul de legendă și-l asculta pe Viorin curios, cum ar fi citit un roman foileton.

— Am cunoscut multe femei, dar niciuna nu mi-a lăsat o amintire mai emoționantă decât o tânără provincială, pe care am văzut-o acum un an aici la București. Am fost prieteni și cine știe dacă până la urmă n-am fi fost amanți! Îndeobște mă feresc de "admiratoare". Fata asta însă, de cum mi-a trecut pragul, mi-a plăcut. Avea o expresie de afecțiune pe care n-am văzut-o decât pe obrazul ei frumos. Și să știi de la mine că obrazul nu minte.

Să vezi. Într-o dimineață cineva îmi bate la ușă. O femeie foarte tânără, foarte frumoasă mai ales, mă întreabă dacă-mi poate vorbi. O primesc, desigur. Îmi spune că nu e din București, că a venit din orașul ei de provincie ca să mă vadă și să-mi ceară o favoare: aceea de a cânta la pian înaintea mea Cântecele blondei Agnes.

Dragul meu, a fost un miracol. Niciodată nu s-a cântat o melodie cu mai multă simțire, cu mai mult adevăr. Eram zguduit. Au urmat pe urmă două săptămâni de fericire. Simțeam cum pe fiecare zi fata își pierde siguranța ei personală, cum se apropie de mine irezistibil, cum se adâncește în pasiune fără voie. Șovăia, cum trebuie să șovăie un șarpe, care ar vrea să scape de vrajă și nu poate.

Pe urmă, într-o zi, a fugit. Cred că a plecat de teamă. Când am aflat, era prea târziu. În noaptea aceea n-am dormit: am scris atunci un cântec de dragoste, cum nu cred să fi scris al doilea. Dimineața am alergat la gară și abia am avut timp să i-l întind prin fereastra vagonului, care se urnea tocmai din loc.

Era bună, liniștită, gravă și uneori visez că avea carnea caldă ca pâinea.

— Cum o chema?

— Adriana. Adriana Dunea.