Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04

Partea a treia

Capitolul 04
O intoarcere si o plecare

Pana la intoarcerea ei la D… Adriana nu se gândise ce întorsătură vor trebui să ia legăturile ei cu Gelu. Scurta idilă cu Cello Viorin întâi, iar mai târziu ultimele două zile de la București precipitate ca într-un vârtej tragic o făcuseră să uite de el.

La D… erau însă atâtea lucruri care implicau prezența lui Gelu încât din primele ceasuri simți nevoia să-l vadă. Nu avea deloc de gând să renunțe la el: își spunea că în ciuda acelei despărțiri de două luni, prietenia cu el putea fi reluată exact de acolo de unde fusese întreruptă. Era mai comod așa. I-ar fi fost greu să părăsească obiceiuri vechi, întâlniri știute, plimbări comune, ceasuri de flecăreală amicală, care toate la un loc făceau viața ei la D… Mai ales acum când încetase să se mai ducă la școală.

Nu vedea nicio piedică în faptul că între timp intervenise mica glumă sentimentală cu Cello Viorin. Dimpotrivă, i-ar fi fost agreabil să primească scrisori pasionate de la București și să continue între timp la D… o iubire mai veche.

Dar Gelu nu se arăta. Trecură câteva zile fără ca să dea vreun semn de viață și abia atunci Adriana înțelese că lucrurile nu aveau să fie chiar atât de simple.

Așadar el era supărat? Cu atât mai rău. Vor avea o scenă de explicații, el îi va face reproșuri, ea se va apăra, amândoi își vor cere iertare și gata. Într-un fel Adrianei îi plăcea mai mult o asemenea revedere patetică. Femeie, știa că simplicitatea e o stare dificilă și cu primejdii.

Dar așteptările ei fură dezamăgite. Îl văzu pe Gelu abia după vreo două săptămâni pe stradă și întâlnirea lor nu fu decât cordială. Gelu nu părea supărat, ceea ce o dezorientă pe Adriana în primul moment. Dacă ar fi fost rece, sau brutal, sau melancolic! Nu: era numai corect, prietenos, bine dispus, fără să exagereze într-un sens sau într-altul.

— Mă bucur că te văd, Adriana. S-ar spune că tu ne-ai adus primăvara. Uite ce frumos e astăzi.

— Te înșeli, Gelule, nu puteam s-o aduc eu, de vreme ce sunt la D… de mai bine de două săptămâni.

— Da, ai dreptate. Mi-a spus Cecilia, dar nu mi-a fost cu putință să te vizitez. Dacă ai ști cât de ocupat sunt acum cu școala. Bacalaureatul ăsta care se apropie… Dar văd bine că am greșit. Să te văd pe tine e o plăcere care întrece toate cărțile de matematică din lume.

Vorbea calm, fără grabă, fără aluzii, îi propuse să o conducă până acasă și tot timpul pe drum fu amical, se interesă de ce făcuse ea la București, o întrebă despre drum, despre cărți citite, despre oameni cunoscuți. La poartă o lăsă cuviincios și îi repetă încă o dată că fusese foarte bucuros să o vadă.

Dar Adriana nu se înșela. Era în prietenia lui o rezervă pe care ea nu i-o cunoscuse până atunci. Nu știa cum s-o explice și era neliniștită. S-o fi putut ca Gelu s-o fi uitat?

Gândul îi făcea rău.

Îi ceru într-o zi să-i vorbească despre oraș, despre el, despre prietenii lui.

— Credeam că Cecilia ți-a povestit tot.

— Cecilia mi-a vorbit despre istoriile ei. Eu vreau să le cunosc pe ale tale.

— Nu merită, crede-mă. Sunt monotone și fără surpriză. Am lucrat, am citit. Cred că n-au mai rămas multe cărți pentru mine în mansarda prefecturii. M-am dus uneori la cinematograf. Am coborât de câteva ori spre Vii să văd apele înghețate. M-am distrat uneori cu Cecilia și Victor. L-am văzut mai des ca altădată pe Buță. Cam asta e tot.

Adriana îl asculta cu necaz: nimic în vorbele lui nu mulțumea așteptările ei. Totul era neutru. Ea ar fi vrut să-i vorbească despre dragostea lor. El îi povestea despre Buță.

— Uite. Unul care are să te surprindă. A luat în primul rând o hotărâre eroică. Nu se mai prezintă la examenul de capacitate. La vară ar fi fost pentru a noua oară. Pe urmă a început să studieze. Nu știu lămurit ce, dar e vorba de ceva practic, simplu și genial, care să-i producă lui Buță câteva milioane pe an. Întâi am crezut că vrea să descopere o formulă magică, dar m-am înșelat. Se pare că e o problemă de mecanică. Dealtminteri, dacă îl vezi, întreabă-l. Are să-ți spună poate. Dar să vorbim mai bine despre tine. Eu ți-am spus tot. E rândul tău.

Adriana tăcu. Făcu un gest vag de protestare și rămase gânditoare.

— Nu. Să lăsăm asta. N-am să-ți pot spune, n-ai să mă poți înțelege… Au fost câteva lucruri penibile și vreau să le uit.

Recurgea din instinct la mister, știind că o minciună absolută apără mai bine decât un adevăr parțial. Nu voia să dea niciun amănunt asupra întâmplărilor de la București, de teamă ca astfel explicațiile ei să nu pară insuficiente și să dea loc la bănuieli. De altfel Adriana știa că misterul o prinde: îi dădea o melancolie depărtată, ia care el ar fi trebuit să fie sensibil. Aștepta ca Gelu să insiste, să ceară lămuriri și vedea apropiindu-se scena de explicații, pe care o dorea și din care nu puteau ieși decât împăcați. Gelu nu stărui însă și se despărțiră fără a fi făcut vreun pas spre o nouă. Înțelegere.

Adriana nu pricepea nimic. Ceea ce se întâmpla era atât de neașteptat, încât ea se întreba dacă nu e o glumă care trebuie să se sfârșească dintr-un moment într-altul. Gelu o iubea. I-o spusese de atâtea ori înainte. De ce în două luni s-ar fi schimbat? Ea fusese poate vinovată de oarecare neglijență, dar nu îl iubea mai puțin. Observa acum, când el părea să se depărteze, că gândul de a-l ști pe el apropiat îi este necesar și consolator, că iubirea lui era singurul lucru de preț în acea viață monotonă și veche. Erau gesturi care îi plăceau, erau cuvinte cu care se obișnuise, erau glume pe care le aștepta. Câtă vreme le avusese în chip firesc, nu își dăduse poate seama cât îi erau de dragi, dar acum, când era pe cale să le piardă, își spunea că fără de nu va putea trăi.

Ce să fi pus în locul acestei pasiuni care se ducea? Amorul lui Cello Viorin? Fusese o glumă care își avusese farmecul ei de o zi, acolo, într-un oraș străin, între lucruri trecătoare, în câteva clipe de vacanță.

Dar Gelu era aici, îl întâlnea pe stradă, auzea vorbindu-se despre el. Totul o întorcea spre el: spaima de a-l pierde, amintirile anilor trecuți, primăvara ce venea albă. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună totul, să-l readucă spre ea, să-l păstreze. Dar el trecea pe alături, nu pricepea aluziile ei, nu răspundea cuvintelor ei cu două înțelesuri. Exasperată, Adriana îl întrebă, o dată, în mijlocul vorbei, în timp ce el povestea o întâmplare din târg:

— Spune-mi, de ce nu mă mai iubești?

El își căută cuvintele, ca să răspundă.

— Crezi că dacă m-ai fi întrebat acum șase luni de ce te iubeam, aș fi știut să-ți răspund? Te iubeam. Nu te iubesc. E zi acum. Are să fie noapte mai târziu.

Adriana avu un surâs înjunghiat de femeie care nu știe să vorbească bine, dar care simte cu inima falsa abilitate a unei judecăți. Pe Gelu îl surprinse expresia ei de sinceră tristețe.

— Trebuie să înțelegi, Adriana. Erau între noi doi nenumărate lucruri mici care ne legau. Puteau să pară uneori fără importanță, dar de ele ținea totuși dragostea noastră. Veneam la tine zilnic, îmi vorbeai despre felurite copilării, plângeai ușor, spuneai prostii și, când mă sărutai, aveai un aer mirat și virtuos, pentru care te-aș iubi încă o dată, dacă s-ar putea. Orice făceai avea pentru mine un înțeles. Duceai mâna la frunte, uite ca acum, ca să-ți dai deoparte un colț de păr și mișcarea asta îmi spunea mie nenumărate lucruri. Pe urmă ai plecat și ai rupt firul întâmplărilor în două.

— Dar bine, ce vină aveam eu dacă trebuia să plec?

— Niciuna poate. Dar asta nu schimbă nimic. Fiindcă nu e vorba de lucruri și de fapte, ci numai de păreri și nuanțe. Sunt mai tari, crede-mă.

Aici se opri convorbirea lor, care fu ultima încercare a Adrianei de a se explica. Gelu se întoarse cu încăpățânare la munca lui. Ea căuta să uite lucrând. Îi ceru lui mademoiselle Vital să vie zilnic pentru lecția de pian și exersa ceasuri întregi fără întrerupere. Făcea asta ca pe o muncă, nu ca pe o distracție și nici nu cânta altceva decât exerciții și studii. Chopin, Debussy, Cello Viorin rămâneau neatinși în bibliotecă și locul lor pe pian fu luat de diverse caiete cu game.

Adriana era singură, ceea ce mărea poate durerea ei, dar o mulțumea lipsind-o de consolări utile. De când nu se mai ducea la școală, nu-și mai întâlnea decât foarte rar camaradele. Dealtminteri, cum moartea dubioasă a lui soeur Denise fusese cunoscută în tot orașul, mamele bune nu-și mai lăsau fiicele să se ducă la Institut. Încetul cu încetul cea mai mare parte din eleve dezertaseră, așa încât, pe la jumătatea lui aprilie, rămas fără eleve, suspectat și defăimat, Institutul Notre Dame își închise pe totdeauna porțile.

Venise vremea frumoasă și cu ea singurătatea era mai greu de suportat. Întâia rochie fără mâneci Adriana, o puse plângând. Nu avea Gelu ochi pentru frumusețile ei mărunte. Chiar când îl întâlnea pe stradă era distrat și grăbit. Spunea că lucrează mult, ceea ce era adevărat, dar altădată lucrul acesta nu l-ar fi împiedicat să vie să o vadă. Adriana renunță. Nici un se putea umili insistând, nici un credea că stăruința ei ar sluji la ceva. Cecilia, care cunoscuse avantajele unui amor permanent, își imagina necazurile unui sfârșit, încerca să-l înduplece pe Gelu.

Se apropia vara și plimbările de noapte între vii puteau fi reluate ca altădată. Ea avea mare încredere în ispita acestei amintiri: Gelu o respinse însă ca pe atâtea altele.

Într-o seară, cum Gelu trecea singur pe o stradă dosnică, ducându-se spre casă, un automobil îl ajunse din urmă și se opri lângă el.

În întuneric vocea Ceciliei Coteanu se agita păsărește:

— Urcă, domnule. De când te căutăm.

Nu putea să refuze, căci nu-i plăcea să facă publică o ceartă care îl privea doar pe el, Adriana îi făcu loc sperioasă și se ghemui într-un colț, temându-se să nu-l atingă, ca nu cumva să-i dea lui impresia de a fi fost prins într-o cursă. Îl privea doar uneori, când socotea că el nu ar putea să o vadă.

— Spre Vii! comandă Cecilia și pe urmă îi explică lui Gelu că noaptea era atât de frumoasă, încât ea luase pe neașteptate hotărârea acestei plimbări. Era ideea ei, numai a ei, a nimănui altuia. Insista asupra acestui lucru, voind să-i îndepărteze bănuielile probabile. Dar el nu părea curios să știe și Cecilia tăcu ca un pui, pierzându-se în brațele lui Victor. Adriana și Gelu rămaseră singuri, silindu-se să nu se apropie prea mult unul de altul și stânjeniți amândoi când, la cotituri, zdruncinăturile mașinii îi arunca în colț.

— Iartă-mă, spuse fata cu voce albă, nevoind să se creadă că această înclinare spre el era intenționată. El fu zguduit de acest glas înfrânt și voi să facă un gest simplu de prietenie. Îi luă mâna. Pe urmă, fiindcă nu mai știa cum s-o lase, fără ca s-o supere pe fată, o păstră în mâna lui.

Urcau acum de-a lungul Viiei vii spre pod. Noaptea era calmă.

Aceeași noapte, singura, pe care o cunoscuseră acolo. Caldă, însetată, puțin înfiorată de apropierea apei, puțin misterioasă din cauza zgomotelor stinse ce veneau de sus, din oraș. Pe pod îi întâmpină freamătul mai rece al pădurii. Îl recunoșteau ca pe un om.

Regăseau deodată toate lucrurile așa cum le lăsaseră, neschimbate, fixe, de o egalitate care îi surprindea, nevoind să creadă că într-un an de zile, în care se întâmplaseră atâtea mici și mari evenimente, undeva, într-un colț al pământului viața stătuse în loc nepăsătoare de trecerea vremii. Era o impresie curioasă, fizică aproape, ca aceea de a schimba două locuri de tensiune atmosferică diferită. Se simțeau recâștigați de o emoție, care nu era probabil a lor ci a ceasului aceluia de seară, a amintirilor, a locurilor.

Mâna Adrianei deveni mai grea într-a lui. Nu se auzea decât rar râsul scurt ca un spasm al Ceciliei și pe urmă zgomotul regulat al motorului continua mai departe monoton, cunoscut.

Adriana își rezemă capul de perne și rămase așa să urmărească pe cer cursa lor în jurul insulei. Gelu o privi atunci întâia oară și observă cu tristețe că era frumoasă. În întuneric, gâtul ei alb, luminat, mat, moale. Era lângă el ca altădată și i se părea ridicul să nu o poată îmbrățișa, fiindcă întâmplări străine voiseră așa, întâmplări care nu aveau nicio însemnătate acolo unde viața era vegetală, vastă și inconștientă.

Îi petrecu mâna după umeri și o strânse spre el. Ea îi primi sărutul fără curaj. Nici nu îndrăzni să-l mângâie bine pe păr, gest pe care îl dorise mult, ci abia îi trecu mâna deasupra capului, ezitând, fără să-l atingă. Știa atât de bine că totul nu era decât o iluzie, ce avea să sfârșească dincolo de pădurea Viilor, când automobilul va fi trecut podul spre oraș.

La sfârșitul plimbării, Cecilia, sărind sprintenă din mașină, îi spuse Adrianei că e bucuroasă văzându-i împăcați. Ea însă ridică tristă din umeri, fără să răspundă. Niciodată nu se simțise mai singură și mai depărtată.

Într-adevăr seara aceea nu avu urmări. Nu se mai întoarseră spre Vii, temându-se de chemarea acelor locuri.

Intre ei doi lucrurile erau pe totdeauna așezate și de ce le-ar fi schimbat din drumul lor?

Vara trecu monotonă.

În toamnă, Gelu plecă la București.