Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03

Partea a treia

Capitolul 03
Souer Denise

Cand se intoarse seara acasă, un zgomot prea mare pentru casa aceea largă și goală o vesti din josul scării că se întâmpla ceva neobișnuit. Se auzeau pași grăbiți sus la etaj. În antret, pe cuier, erau haine pe care nu le recunoștea. Urcă repede treptele, trecu prin vreo două odăi în care nu găsi pe nimeni, strigă servitoarea și, fiindcă nimeni nu-i răspunse, alergă neliniștită spre dormitor de unde venea un plâns agitat, care la apropierea pașilor ei încetă brusc.

Deschise ușa. Întinsă de-a latul celor două paturi o fetiță subțire cu rochia în dezordine, ridicată sus pe pulpe, își ascundea capul în perne și plângea cu umerii contractați, cu brațele deschise de o parte și de alta a trupului zguduit.

Adriana o recunoscu după paloarea pielei pe Lucreția. Surpriza o înmărmurea. O știa în străinătate cu Paul pentru multă vreme. Când venise? De ce? Și ce însemna disperarea aceea, rochia ruptă după ea, valizele aruncate în mijlocul odăii? Se apropie de pat stângace. De Lucreția nu o legase niciodată marea prietenie care i-ar fi dat acuma dreptul să i se arunce în brațe, s-o întrebe, să o consoleze. Dar nici să plece de acolo fără un cuvânt nu putea.

— Lucrețio, chemă ea întinzând mâna cu gândul să o mângâie pe păr, fără a sfârși totuși gestul.

Lucreția ridică obosită capul. Ochii ei vineți își pierdeau de tot culoarea sub lacrimi. Își șterse ochii cu mâneca și, privindu-se, își acoperi cu un gest de panică pulpele dezvelite. Încolo rămase cu părul ciufulit, cu ciorapii curgând din picioare, cu fața murdară de lacrimi și pudră. Părea că vrea să vorbească și Adriana aștepta cu o neliniște abia stăpânită, când ușa se deschise.

Paul, intrând, nu făcu niciun semn de surpriză găsindu-și verișoara acolo. Era slăbit, neras, cu hainele neîngrijite și în tăcerea lui era un calm nefiresc, ce lovea mai direct decât un strigăt. Era urmat de mama lui. Blânda față a doamnei Mlădoianu arăta deodată o mare nedumerire și o nestăpânită furie. Toți patru se priviră străini, ostili. Fură câteva momente de tăcere, care Adrianei i se părură îngrozitoare. Se știa nechemată între ei și simțea că prezența ei acolo mărește durerea faptului ce se va fi întâmplat. Să plece nu îndrăznea însă, căci se temea să nu strice liniștea care se făcuse și care, oricum, prin faptul că există deja, i se părea mai suportabilă decât orice ar fi putut urma plecării ei din odaie.

Într-un târziu, Paul, care, rezemat de perete și frânt parcă de la mijloc, avea o privire absentă ce nu se oprea nicăieri, vorbi ca pentru sine.

— Și acum, ce o să ne facem?

Vorba nu îi era adresată, dar Adriana nu pierdu prilejul acestei schimbări și ieși repede pe ușă. Era tulburată de tot ce văzuse și, fără să înțeleagă ceva lămurit, avea presimțiri ce o înfiorau trupește. Amintiri vechi, vorbe auzite mai de mult la școală, imagini curioase îi reveneau în minte. Își aminti iar – de ce? — corpul subțire al Lucreției ieșind din baie, tremurător și neted sub șiroaiele de apă ce se prelingeau pe umeri și avu ca altădată aceeași senzație de alunecare fizică.

Adriana rămase până noaptea târziu în camera ei. Servitoarea îi adusese acolo mâncarea, spunându-i că ceilalți nu cinează, dar nici ea nu o primi. Era într-adevăr prea agitată și aștepta un sfârșit, măcar provizoriu, acelei neliniști. Târziu, aproape de miezul nopții, mama lui Paul veni la ea în odaie. Îi vorbi simplu fără să-i dea vreo explicație, dar de asemeni fără să-i spună minciuni, lucru pentru care Adriana îi fu recunoscătoare, căci amândouă simțeau că nici aparențele nu mai pot fi salvate. O ruga pe Adriana să-i cedeze lui Paul camera ei pentru acea noapte.

— Nu te supăra, Adriana, dar bietul băiat e obosit de drum și nu poate să se culce astă-seară în dormitorul nevestei lui. Uite, ți-am pregătit ție canapeaua din odăiță.

Adriana o urmă fără să-i răspundă. Se culcă repede, înțelegând că ceilalți vor fi mulțumiți să rămână singuri, dar nu adormi decât greu și foarte târziu. Se auzeau, depărtate, felurite zgomote prin odăi, zgomote care altădată i s-ar fi părut firești, poate, dar pe care acum le urmărea atentă, căutându-le un înțeles: aveau ceva misterios și solemn ca într-o casă în care cineva e bolnav grav și în care se așteaptă, de la un moment la altul, să se petreacă ceva.

O văzuse pe mama lui Paul intrând în dormitorul Lucreției și, cum odăița unde se culcase era vecină, auzea acum de dincolo frânturi vagi dintr-o convorbire. Erau cuvinte înăbușite, opriri lungi și pe urmă accese de plâns nesfârșite, monotone.

— Dar bine, drăguță, el e bărbatul dumitale și între bărbat și femeie nu încape… auzi o dată Adriana o frază mai lungă, dar o ușă ce se închidea zgomotos în altă parte o întrerupse acoperind vocea scăzută a mamei lui Paul.

Adriana veghe târziu și tot ce gândi atunci fu încurcat și penibil. Jocul ei de imagini senzuale o mulțumea de obicei. În noaptea aceea însă, o chinui, nu din decență, ci din cauza sentimentului că se petreceau acolo, alături de ea, lucruri triste și josnice.

A doua zi, Adriana avu cu Paul o convorbire care o încurcă mai tare. Nu mai înțelegea nimic și n-ar fi îndrăznit să-i ceară tocmai lui lămuriri.

— Pe tine te-a iubit soeur Denise înaintea Lucreției, nu-i așa? o întrebă el fără introducere, simțind poate că orice abilitate era de prisos, în situația lui,

— Da, răspunse fata mirată, fără să vadă legătura.

— Uite ce e, Adriana. Ți-aș fi îndatorat dacă ai vrea să mă asculți și să-mi răspunzi, fără să mă întrebi. E ceva stricat în căsnicia mea și, după câte ai văzut aseară, n-ar mai fi fost nevoie să ți-o spun. Tu mă poți ajuta într-un fel. Vrei?

Ea nici nu răspunse, atât i se părea de natural să primească.

— Ei bine, atunci spune-mi ce însemna dragostea asta a lui soeur Denise. Ce… făcea ea cu voi… cu tine?

— Nimic, ce vrei să fi făcut. Îmi dădea cadouri, îi dădeam cadouri. Mă săruta pe frunte în fiecare dimineață și mă lua uneori cu ea în capelă, când se ruga. Joia după-masă o vizitam la ea în chilie. Stăteam de vorbă despre școală, despre lecții. Uneori cântam amândouă la pian. Cânta frumos soeur Denise și spunea că din gură cânta și mai frumos, dar n-a vrut niciodată să-mi cânte. Spunea că pentru o călugăriță nu se cuvine.

Adriana se opri, se gândi puțin, încercând parcă să-și amintească și pe urmă încheie:

— Asta e tot.

— Dar tu n-ai fost cu ea la mănăstire în Bucovina?

— Nu, niciodată.

— Și nici celelalte fete, pe care le-a iubit înaintea ta?

— Ba da, unele. Margareta, de exemplu, și mai înainte, demult, Elisabeta Donciu. Pe mine n-a vrut să mă lase mama. Îmi amintesc că am plâns mult atunci.

— Era mai bine așa, te asigur, îi spuse el fără să o privească.

— Paul, nu vreau să te contrazic, dar cred că te înșeli. Soeur Denise e un suflet bun.

— Era.

— Cum era?

— Ce, tu nu știi că a murit?

Adriana nu avea să înțeleagă mai târziu cum de nu țipase în momentul acela. Vestea aceasta oribilă, spusă cu un glas indiferent, ca o întâmplare oarecare! Poate tocmai durerea bruscă, ce o cuprindea, îi încleșta gura și o oprea să plângă. Soeur Denise moartă! Pe moment, pricepu că, dacă vrea să afle un cuvânt mai mult despre acest lucru, trebuia să-și păstreze calmul.

— Ba da, știu, șopti ea tremurând, dar vezi… vezi…

— Dar ceea ce nu știi și nu știam nici eu până ieri este că soeur Denise a murit în ziua în care Lucreția se mărita. Accident, se zice. Dar e un accident care explică multe lucruri. Te rog să mă crezi, fată dragă.

Paul căzu pe un scaun, obosit de tot ce spusese. Își ținea capul în palme și îl legăna cu o ușoară mișcare de jale sau de neînțelegere. Adriana se strecură de lângă el și se duse la ea în cameră să se închidă și să plângă.

Nu vedea deloc ce căuta soeur Denise în nenorocirile vărului ei și era sigură că presupunerile lui, oricare ar fi fost, erau greșite. Din toate aceste lucruri, ea nu reținea decât vestea brutală a morții. Obrazul acela rotund, mâinile acelea lungi, subțiri, melancolia acelei tinereți întemnițate, toată tristețea de floare palidă pe care soeur Denise o purtase în ochii ei de adolescentă necrescută, erau sfârșite. Fusese o călugăriță numai, dar rochia ei neagră nu avea nimic auster și vorbele ei blânde nimic religios. Uneori, când își rezema fruntea de gratiile chiliei, spre seară, avea o curată înfățișare de copil trist și nu o dată Adriana ar fi vrut s-o mângâie și să-i spună un cuvânt de înțelegere. Ce ascundea soeur Denise în călugăria ei? Avea douăzeci și șase de ani și părea să aibă optsprezece. Odată, când Adriana îi spusese acest lucru, ea zâmbise cu tot obrazul luminat.

La prânz, când coborî în sala de mâncare, Adriana încercă să-și dreagă obrazul plâns,. Grijă inutilă, căci ceilalți nu o luau pe ea în seamă. Îi găsi pe toți în jurul mesei. Tăceau.

Lucreția avea ochii limpezi de astă dată și rochia îngrijită, dar privirea încurcată în jos, conștientă parcă de o mare vină. Doamna Mlădoianu tăcea cu autoritate. Paul cu indiferență, obosit. Numai Adriana era acolo lucidă, dar tocmai acest lucru îi făcea ei situația mai greu de îndurat, căci dacă ceilalți, ocupați cu durerea lor, nu își mai dădeau seama de nimic, ea simțea, privindu-i, cât era de apăsătoare acea mare liniște. Se auzea doar zgomotul farfuriilor schimbate și asta făcea pe urmă tăcerea mai penibilă.

Era un aer de ceremonie acolo și Adriana își aminti de un dejun pe care îl luase mai demult în casa unei rude, a doua zi după înmormântare: aceeași deprimare căreia faptul brut de a mânca îi dădea ceva inconștient și animal.

Mâncau serioși, îndârjiți, și Adriana, ascultând zgomotul pe care îl făceau maxilarele mestecând, simțea că și acest lucru poate fi un semn de deznădejde. Ea, care nu știa ce anume se întâmplase în casa aceea, avu abia atunci, la acel ospăț mașinal și grav, sentimentul unui lucru tragic.

Către sfârșitul mesei, fu un moment de destindere. Erau sătui și drama lor nu rezista acestei satisfacții. Paul își aprinse o țigară și, după ce ezită puțin, spuse o glumă. Nu avea haz, dar râseră cu toții știind că trebuie să râdă.

Era cald în casă, ningea afară, cafeaua neagră ridica aburi adormitori, mâncarea fusese bună. Paul vorbi din nou. Povestea o năzbâtie văzută la Viena la un teatru și ne lăsă antrenat de hazul istoriei. Pe urmă, fie că subita lui bună dispoziție nu mai lua seama la ce făcea, fie că se credea apărat de masă, puse mâna pe genunchiul nevestei lui și, tot continuând să povestească, o strecură sub rochie. Adriana observă gestul și îi făcu rău surâsul mutilat al Lucreției. Era în obrazul ei galben o expresie de oroare, o revoltă abia stăpânită. Bărbatul ei se folosea de prezența mamei lui și a Adrianei, pentru ca să-și siluiască nevasta.

Adriana nu putu să sufere murdăria situației și se ridică brusc de la masă. Se făcu iar tăcere și atmosfera penibilă dinainte reveni.

Urmară ceasuri lungi de încordare, în care se simțea surdă lupta dintre bărbat și femeie, ascunsă la început, dar pe urmă exasperată și fără rușine. Lucreția trecea speriată pe uși, tresărea la orice pas apropiat, se închidea cu cheia în odaia ei, răspundea bănuitoare întrebărilor. Paul era rugător sau brutal, dar și într-un fel și într-altul, trivial. Avea gura crispată și privirea insistentă, căutătoare, lipsită de rușine.

Între doamna Mlădoianu; care plângea neputincioasă, și Adriana care privea spectacolul cu un sentiment amestecat de curiozitate și dezgust, cursa lor în jurul patului conjugal era întărâtată și exasperată de oboseală.

Se auzeau uneori uși trântite, lucruri aruncate pe jos, pași agitați în sunetul lor curios ca într-o casă nelocuită. Din odaia ei, Adriana pândea aceste zgomote și urmărea după ele desfășurarea lucrurilor. Ar fi putut să plece de acolo, să iasă în stradă, să uite, și uneori era ispitită de gândul acesta, dar până la urmă rămânea: ceea ce se întâmpla avea pentru ea o ciudată ispită, o oribilă plăcere, de care nu putea să se despartă. O ușă deschisă, un cuvânt surprins îi luminau deodată o parte a acestui mister și jocul acesta de bănuieli și ezitări o pasiona.

Coborâse spre seară în salon, unde era pianul, cu gândul să cânte, dar se opri în prag: camera era obscură și dinăuntru se auzea grăbită răsuflarea a doi oameni. Într-un colț, pe dormeză, Adriana ghici trupurile lui Paul și al Lucreției. Femeia se zbătea fără cuvinte, dar cu o deznădejde fizică, în timp ce bărbatul o ținea de umeri și o întreba stupid, fără să priceapă:

— De ce? de ce? de ce?

Era aproape un cântec în întrebarea lui repetată: uneori glasul avea intonații rugătoare, domoale, alteori era gutural.

Adriana, care rămăsese țintuită în prag câteva clipe, se retrase în umbră, tulburată de acele vorbe ce se repetau monoton. Atmosfera îi devenea de nesuferit. Tâmplele îi băteau puternic. Dacă ar fi avut în brațele cui, ar fi plâns.

A doua zi dimineață; sosi, neașteptată, doamna Dunea, mama Adrianei. Fusese poate chemată în taină de soră-sa. Prezența ei aduse o pauză în tensiunea menajului. Prima ei grijă fu s-o îndepărteze pe Adriana, care urma să-și petreacă ziua la cinematograf. Pe urmă doamna Dunea avu lungi convorbiri cu Paul, cu Lucreția, cu mama lui Paul, îi asculta pe fiecare în parte, încercă să lămurească totul și să liniștească ce se putea.

Adriana avea încredere în tactul mamei ei și, întorcându-se seara acasă, după o zi liniștitoare, petrecută pe străzi, privind galantarele și râzând de căderile patinorilor în Cișmigiu, era sigură că va găsi o căsătorie refăcută. Îl căutase zadarnic pe Cello Viorin la cafenea, unde știa că vine el uneori, dar fu oricum mulțumită negăsindu-i, căci, în tulburarea ei, era preferabil să rămână singură.

Acasă găsi într-adevăr liniște, dar nu liniștea pe care o așteptase. Era o tăcere moartă, ca aceea ce urmează situațiilor definitive, o tăcere de deznodământ. În camera ei, Adriana o găsi pe maică-sa. Era obosită și părea a fi îmbătrânit în acele câteva ore. O strânse mult în brațe și o mângâie pe păr. Nu îndrăznea s-o întrebe, dar aștepta vădit un răspuns. Îl avu.

— Plecăm mâine dimineață acasă, fetițo.

— Bine, mamă..

Se sfârșea deci acea vacanță de iarnă. Atâtea așteptări, atâtea bucurii, care treceau deodată cu un singur cuvânt, în amintire! Ar fi plâns poate trei zile mai devreme, dacă ar fi știut. Acum era obosită și hotărârea o găsea indiferentă, mulțumită poate.

— Bine, mamă.

Se culcă lângă maică-sa și se strânse tare la pieptul ei, fericită că în acea mare tristețe poate să se întoarcă iar, ca altădată lângă ea și să uite.

În dimineața următoare, la gară, când trenul se urni din loc, o arătare de om izbucni la fereastra vagonului și îi strigă Adrianei câteva cuvinte încurcate, din care ea nu înțelese nimic. Era Cello Viorin. În mâini avea o hârtie, pe care o agita și despre care probabil era vorba în ceea ce voia el să spună.

Adriana îl salută amical cu mâna. El îi întinse hârtia și pe urmă, cum trenul își grăbea mersul, rămase la capătul peronului, descoperit, urmărind până departe fereastra Adrianei, fără să facă vreun semn.

De unde aflase de plecarea ei? De ce venise la gară?

Hârtia adusă era un manuscris muzical. În fruntea paginii, titlul – “Cântec pentru o plecare” – era scris de o mână neliniștită. Notele se încurcau pe portativ, ca literele unei scrisori de copil.

— Ce e hârtia asta, Adriana?

— Nimic, mamă. O glumă, răspunse fata ascunzând hârtia.

Și pe urmă, ca să schimbe cu totul vorba:

— Mamă, e adevărat că a murit soeur Denise?

— De unde știi tu?

— Știu.

— Ei da, e adevărat.

Doamna Dunea îi povesti atunci, amănunțit, întâmplarea. Soeur Denise murise în decembrie la mănăstirea ei din Bucovina. Un accident, spunea călugărița directoare. Soeur Denise ieșise din mănăstire să ducă, în acea duminică de decembrie trecut, unei bolnave din sat lemne. Voise să taie din drum și, în loc să treacă pe podul de peste Bistrița, ca de obicei, o luase peste apa înghețată. La mijloc gheața se sparse și ea alunecă prin acel ochi, afund. Câteva zile, pletele ei blonde fluturaseră deasupra gheței, până ce, târziu, țăranii coborâți din munte trecură din întâmplare pe acolo și o scoaseră cu membrele inerte, cu ochii astupați de nisip, cu ierburi ude prinse de rochia ei neagră. O îngropaseră acolo în munți, în curtea mănăstirii. Întâmplare nenorocită.

— Și dumneata crezi că asta a fost numai o întâmplare?

— Adriana, ce-ți vine de vorbești așa?

— Mamă dragă, știu tot. Mi-a povestit Paul. Soeur Denise a murit în ziua nunții Lui Paul cu Lucreția.

— Fată dragă, ești o proastă și nu-ți dau voie să vorbești despre lucruri pe care nu le înțelegi. Pe care n-ai dreptul să le înțelegi, m-ai auzit?

Doamna Dunea avu un gest energic, retezător. Adriana plecă ochii și pe urmă ieși din compartiment să privească pe fereastra culoarului, afară. Abia mai târziu, când se apropiau de D… mama ei spuse, revenind parcă la o discuție încheiată:

— Știi, Adriana, că n-ai să te mai duci la Institut. Ai învățat și așa destul. E timpul să vezi de altele decât de carte.