Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01

Partea a treia

Capitolul 01
Paul si Lucretia

În toamna, La institut, galbena Lucreția nu răspunse la apel. Se logodea. Era întâia care pleca dintre ele și fetele fură întristate de această primă despărțire. De ce întâmplarea o alegea din acea clasă de fete sănătoase, tocmai pe ea, fetița palidă și tăcută, cu trupul drept ca o scândură și cu ochii vineți, neînfiorați de nicio chemare? Era o glumă tristă.

Nici Margareta, care nu se sfiia să le spună lucrurilor pe nume și care odată, mai de mult, strigase în clasă, în gura mare, că salcâmii n-au înflorit niciodată pentru Lucreția și n-au să înflorească vreodată, nici ea nu cuteză să râdă.

Lucreția se logodea cu Paul Mlădoianu, vărul Adrianei Dunea. Se cunoscuseră vag, de demult. Paul o văzuse în urmă cu doi ani la D.. într-o seară de sâmbătă, în centru. I-o arătase Adriana și o uitase. Pe urmă, o întâlnise într-o vacanță de Crăciun la București, în casa unor prieteni. Lucreția cântase la pian o nocturnă de Chopin, singura pe care o cunoștea, și Paul aplaudase exclamând întocmai:

"Ce bucată imortală!"

Gazda, o doamnă afabilă, cugetă că din această comună pasiune pentru muzică s-ar putea naște o căsnicie. Averile tinerilor se potriveau. Lucreția avea zestre mare, Paul era un tânăr de viitor. Se vorbi mult timp în familie despre aceasta și lucrurile se tărăgănau, tocmai pentru că erau prea ușor de făcut și pentru că nimeni nu se împotrivea.

Pe urmă hotărârea fu luată deodată, într-o bună zi. Paul tot trebuia să se însoare mai curând sau mai târziu. Lucreția tot trebuia să se mărite.

Fata fu chemată telegrafic din Bucovina, unde își petrecea cu soeur Denise, ca în anii trecuți, sfârșitul vacanței, la o mănăstire de maici. Răspunsul întârzie câteva zile. Nu se știa bine ce se întâmpla acolo, de vreme ce nu venea nicio veste. Se spunea că soeur Denise ar fi căzut bolnavă la pat, că Lucreția ar fi plâns, că superioara mănăstirii n-ar fi lăsat-o să plece. Legende, desigur, căci după două săptămâni tatăl ei, care se dusese după ea, veni cu Lucreția, puțin mai palidă decât înainte poate, dar gata să-și iubească logodnicul și să-și vadă de trusou.

Soeur Denise însă nu se mai întoarse. Fetelor necăjite, călugărița directoare le spuse că frumoasa lor soră a rămas acolo, la mănăstirea din munți, să îndeplinească o misiune creștinească și că se va întoarce, într-o zi, mai târziu, spre iarnă, dacă o vrea Dumnezeu…

Adriana fu surprinsă de întâmplare. I se păreau oricum ciudate ocolurile acestei vieți, care făcea din primul ei iubit logodnicul unei camarade și din cea mai înverșunată rivală o verișoară. Cine ar fi spus, cu doi ani înainte, în seara aceea de vară, când în centru fusese fericită lângă brunul ei văr și când recunoscuse în lume, la o masă depărtată, ochii vineți ai Lucreției, cine ar fi spus că vremea va schimba lucrurile astfel?

Nu era tristă. Paul încetase de foarte mult să-i mai placă. Râdea gândindu-se la eleganța lui de manechin, cu guler colțat și cravată lungă, roșie, cu ghetre albe și baston, cu părul lucind de cosmetic și cu ochii închiși pe jumătate, când voia să fie distins. Nu-l regreta deci. Dar rămânea puțin gânditoare în fața acestor schimbări neașteptate.

Uneori se vorbea în familie cu indiferență, în trecere, despre o fată sau alta din oraș: "S-a măritat". Vorba era aruncată ca atâtea altele, dar de la locul ei, Adriana o prindea ca pe o cheie de mister, o păstra în gândurile ei, o desfășura într-o serie de imagini, ce o tulburau. "S-a măritat" nu-i evoca festivități de nuntă, voiajuri, trusouri. Căsătoria nu era pentru ea, ca pentru toată lumea, o instituție, ci o taină. O taină, care în cazul special al Lucreției și al lui Paul devenea cu atât mai tulburătoare, cu cât amândoi îi erau cunoscuți. Își amintea trupul subțire al Lucreției, așa cum îl văzuse odată la baie, ud, cu apa curgându-i șiroaie pe umeri, pe spate, de-a lungul coapselor trase. Nu știa de ce, dar între brațele păroase ale lui Paul nu și-o putea închipui decât ca atunci, udă, lunecătoare, gata să-i scape între degete. Imaginea aceasta o înfiora. Se gândea, cu o emoție confuză, că întâmplarea ar fi putut să o aleagă pe ea, că dezlegarea ei trupească ar fi fost apropiată, că visurile ei torturate din fiecare noapte ar fi luat acolo sfârșit.

Ochii îi ardeau mari și pleoapele stăteau să cadă.

— De ce îți sclipesc ochii, Adriana?

— Pentru că te iubesc, iubitule.

Adriana își crea adevărurile pe măsură ce le rostea, îi spusese lui Gelu că îl iubește și poate că, înainte de a-i răspunde, gândurile ei erau în altă parte și sufletul ei indiferent, dar în acel moment îl iubi. Își îndreptă spre el privirea și îl găsi în fața ei surâzător. Îi fu recunoscătoare pentru dragostea lui evidentă, pentru bucuria ce i se citea în obraz, pentru încrederea ce o păstra în ea. Îl sărută și fu fericită. O măgulea oricum gândul că cineva trăiește pentru ea și că o viață străină se îndreaptă după a ei.

"Am început să citesc timpul după tine", îi spuse el într-o zi, când intrase pentru câteva minute să-i spună ziua-bună și o găsise într-o rochie cu mâneci lungi.

"Uite, abia acuma văd că a venit toamna, și doar erau pe stradă destule frunze căzute, ca să mi-o arate. N-am să-ți mai sărut brațele până târziu, în primăvară. E trist, nu?"

Râse totuși și îi spuse că rochia aceea de lână îi plăcea. Era scurtă și genunchii se vedeau rotunzi în mers. Avea o culoare gri ștearsă, care îi dădea stofei din apropiere o nuanță caldă, dogoritoare.

Începea iarna, timpul lor.

Adriana fu consolată. Reluă obiceiuri vechi, care îi erau plăcute. Acele după-amiezi de iarnă, întrunirile lor știute, râsul scurt al Ceciliei, aroma ceștilor cu ceai, intrările rare ale lui Buță, care poposea cinci minute din hoinăreala lui eternă, spunea un cuvânt misterios și pleca, toate aceste lucruri mărunte o preocupau destul. Erau bucurii certe, pe care nimeni nu le amenința, bucurii casnice, fără patetism, fără crize. Poate ca era mai bine așa. Nu se vorbea în oraș, pe ascuns, că logodna Lucreției avea să aibă urmări triste, că lucrurile erau din capul locului încurcate, că tânăra pereche are să fie nenorocită…? Ea cel puțin, Adriana, nu avea decât regrete nesigure, încolo, totul era simplu și așezat. Se lăsa în brațele lui Gelu mulțumită, răspundea sărutărilor lui cu plăcere;

Cumpărase pentru patefon Cântecele pentru blonda Agnes, care tocmai apăruseră în patru plăci la o editură străină și le ascultau des împreună. Era curios cum, cântate de Viorin, cântecele își schimbau complet înțelesul. Nu mai aveau nimic din tulburarea pe care ei o simțiseră mai de mult, pe vremea când Adriana le descifra întâia oară. În plăcile lui Viorin melodia era mai sigură și ascultătorul o reținea ușor. Adriana, dimpotrivă, îi adăuga nuanțe mici, potolea sunetele, acoperea cântecul. Reieșea ceva foarte diferit, probabil, de intențiile compozitorului, dar era singura versiune, pe care ei doi o recunoșteau. Era a lor.

"Nici nu știu dacă muzica asta îmi place, îi spunea Gelu într-o zi, după ce ascultaseră ultima placă. Mi-ar fi greu să spun dacă o cred frumoasă. A devenit cu vremea un simplu semn de dragoste. Te iubesc pe tine și o iubesc deci așa cum îți iubesc rochiile, sau brățara, sau odaia."

Ea tăcea, neștiind să vorbească și răspundea pe urmă cu un sărut, cu o încruntare, cu un gest alintat…

Într-o zi de decembrie, cum se oprise în fața unei librării, lui Gelu i se păru că o recunoaște, oglindindu-se în geamul jumătate înghețat al vitrinei, pe Adriana, trecând tocmai strada, spre celălalt trotuar. Se-ntoarse surprins și văzu că într-adevăr era ea. O recunoscu după mantou, căci fata își ascundea obrazul, voind parcă să-l evite. Trecu repede de partea cealaltă și o ajunse din urmă.

— De ce fugi, Adriana? S-ar spune că mă ocolești.

— Într-adevăr. Te ocoleam.

Râse. Avea mâinile încărcate cu diverse pachete și Gelu trebui să-i ia câteva, pentru ca să-i poată strânge stânga, pe care ea i-o întindea grăbită.

— Uite, spuse ea încurcată, era vorba de un secret. Un complot. Nu insista, fiindcă n-am să-ți spun.

— Totuși… încercă Gelu să insiste.

— Nu vi se pare că sunteți prea indiscret, domnule? întrerupse fata ingenuă.

Și pe urmă, cu glasul ei firesc:

— Fii cuminte. Am să-ți explic mai târziu. Deocamdată am o întâlnire și încă una misterioasă.

— Cu cine? nu se putu el opri să întrebe, dar răspunsul deveni inutil, căci, în aceeași clipă, Cecilia le ieșea drept înainte. Fetele schimbară un mic semn de complicitate și Cecilia, mirată de prezența lui Gelu, izbucni în râs.

— Așadar știe? A aflat?

Nu mai puteau să-i ascundă nimic. Era vorba de o petrecere, pe care Adriana o aranja acasă numai pentru ei de revelion. Doamna Dunea îi ceda casa și îi dădea voie să primească pe cine voia. Făceau acum pregătirile (mai rămâneau doar câteva zile până atunci) și decideau ultimele detalii. Ar fi vrut să-i facă întreagă surpriza aceasta, dar acum, fiindcă tot s-au trădat, cel puțin să le fie de folos.

— Are să fie frumos, ai să vezi. Am cumpărat un brad mic și l-am pus în odaia mea. Vino după-masă să vezi. Are să-ți placă. Miloase a rășină în toată casa. Ar fi mai frumos, dacă ar ninge, dar nu cred.

După-masă Adriana îl așteptă cu nerăbdare pe Gelu. Vorbea repede, mai mult decât de obicei, animată, se plimba în jurul bradului, îi arăta lucrurile făcute, îi spunea ce mai are de făcut.

Era fericită între acele lucruri mărunte, și gravă totuși, fiindcă era conștientă de răspunderile ei de gazdă. Trecea dintr-o odaie într-alta, își amintea de un lucru prost așezat, îl muta, lovea în trecere clapele pianului și, tot în trecere, îl săruta pe Gelu, care privea liniștit agitația ei zgomotoasă. O ajută să așeze diverse lucruri. Îi spuse că bradul este prea încărcat și desprinse de pe ramuri câteva jucării, care i se păreau de prisos.

— Un brad, fie și de Anul nou, tot brad trebuie să rămână. Nu crezi?

Ba da. Adriana credea. Credea tot, primea tot, era fericită de tot.

— Să vezi ce frumos are să fie. Să vezi…

În ajunul sărbătorii, Gelu ieși în oraș, să facă ultimele târguieli. Intrase într-o florărie să cumpere câteva mlădițe de vâsc și tocmai mângâia acele frunze verzi, pe care o vânzătoare i le strângea frumos în buchet, când văzu pe fereastră câțiva fulgi albi. Deschise ușa și rămase în prag să privească. Nu ningea încă. Erau doar vagi puncte albe, care se pierdeau în aer. Gelu întinse palma. Simți un bob de răceală și abia avu timpul să distingă o mică stea care se topi imediat.

Se grăbi spre casa Adrianei. Venea cu întâii fulgi albi și credea în acest semn bun. Căci nu lipsea bucuriei lor decât zăpada aceasta albă, care aburea geamurile și înveselea strada. Îi strigă Adrianei, din prag, vestea bună.

— Ninge, iubito, ninge!

Dar nu termină bine, când fata îi ieși înainte, grăbită, cu obrajii roșii, cu ochii sclipitori, bătând din palme.

— Nu știi vestea cea bună? Plec. Plec la București. Chiar acum, chiar deseară. Uite. O telegramă. Ei tot se duc în străinătate și casa rămâne singură. Să vezi ce frumos are să fie. Vai tu, ce bine. Nici un visam. Ssst! Să nu-i spui nimic Ceciliei, e o surpriză. Maman! să iau rochia roz?

Și apoi tot către Gelu, fără ca să mai aștepte răspunsul lui maman, care era ocupată în altă odaie:

— Cine ar fi spus? A venit așa, deodată, și nici n-am mai avut timp să mă gândesc. Telegrama… și agita o hârtie albă, pe care o punea pe masă și pe urmă nu mai știa de unde s-o ia.

Gelu rămase în prag, întâi surprins, pe urmă deprimat. La început, nu pricepu nimic. Pe urmă, nu din cuvintele Adrianei, ci din mișcările ei dezordonate, înțelese că se sfârșise ceva. Bradul nu mai era în casă. În locul lui era o valiză în care Adriana își așeza lucrurile în timp ce-i vorbea. Văzu pe deasupra un teanc de cămăși albe și dantela lor, care îi amintea căldura unui trup acum străin, îl făcu să surâdă. Nu încerca să spună vreun cuvânt de protestare. Simțea în bucuria Adrianei ceva dezlegat, ca o mică nebunie de copil.

Gelu lăsă deoparte buchetul de vâsc, cu care venise, de teamă ca Adriana să nu-l observe și să nu-l ia drept o mustrare. Prudență inutilă, căci fata nu vedea nimic, ocupată cum era cu o mie de treburi.

— Să vezi ce frumos are să fie, să vezi. Sunt baluri, teatre, concerte. Și am să fiu liberă să mă duc unde vreau, am să fiu singură. (Maman! unde ai pus pantofii da antilop…) Am să mă plimb, am să patinez…

Își așeza lucrurile în valiză și nu se oprea din vorbă decât atunci când voia să-și amintească ceva. Ducea atunci mâna la frunte să îndepărteze colțul de păr, ce cădea rebel pe ochi și Gelu suferi recunoscând acest gest obișnuit al ei, care avusese altădată nu știa ce cuminte frumusețe. Încercă să-i vorbească Adrianei calm. Nu din orgoliu și nici din răzbunare, ci pentru că își dădea seama că veselia ei trece inconștientă peste orice.

— Cât privește planul nostru de revelion, cred că nu ți-e greu să renunți…

— Nu, sigur că nu.

Într-un târziu, se ridică să plece. Adriana îl duse până la poartă și, cum se făcuse târziu, îl sărută. Buzele îi erau reci, și multă vreme, pe stradă, Gelu păstră această singură amintire.