Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06

Partea a doua

Capitolul 06
Catren

Astfel viata continua obișnuită între aceleași deprinderi, între aceiași oameni. Fuga din primăvară a lui Victor Ioanid și tot ce se legase de ea nu schimbase nimic din mersul lucrurilor. Adriana, Cecilia, Gelu, Victor nu o uitaseră: știau bine că ceva a rămas între ei patru, ceva care trebuie lămurit și dus până la un sfârșit. Dar, neștiind cum să se apropie unul de altul, amânau întâlnirea sperată și așteptau ca timpul să descurce el greutățile începutului.

Intre timp continuau să trăiască așa cum apucaseră. Băieții cu pasiunile lor vechi: cărțile, afacerile tenebroase ale lui Buță, plimbările săptămânale pe "uliță". Fetele cu misterele lor mărunte. Dacă între atâtea lucruri străine încercau vreodată să-și amintească ceea ce îi apropia pe toți patru și să lege pe această amintire prietenia lor încă nesigură, încercarea cădea. Își vorbeau greu, se înțelegeau mai greu. De aceea pe stradă se ocoleau de departe și schimbau doar saluturi speriate.

Noiembrie îi găsi obosiți de așteptare și doritori de un fapt nou. Primiră vremea rea cu bucurie. Anotimpul îi întorcea în casă și îi aduna iar ca altădată. Numai Victor era străin acolo, în jurul acelei mese de ceai din odaia Adrianei, unde se întâlneau acum uneori, spre seară. Ceilalți cunoșteau din anul trecut legile și moravurile acestor întâlniri. Erau ceasuri indiferente, pe care le petrecea fiecare după voia lui, vorbind rar, schimbând uneori un semn de amiciție, dar rămânând singur să citească, să scrie, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album.

La început, mai ales din cauza lui Victor căruia îi lipsea experiența, întâlnirile acestea aveau un aer silit. Ceva din ezitările primei lor întâlniri din primăvară, în mansarda prefecturii, rămânea între ei și îi ținea la oarecare depărtare. Pierduseră obișnuința acelor ceasuri calme. Li se păreau străine și greoaie, așa cum ți se par străine hainele de iarnă, când le îmbraci în prima zi de frig. Dar cu vremea te regăsești în ele, deprinzi din nou gesturile instinctive cu care puneai mâna în buzunarele calde, îți încheiai nasturii, le purtai pe tine. Și cum e de ajuns ca într-o asemenea haină să găsești un lucru de nimic uitat acolo, contramarca unui bilet de teatru, plicul unei scrisori vechi, o monedă, o carte de vizită, pentru ca deodată acest lucru să-ți amintească viu tot timpul de care amintirea lui e legată și să-ți readucă în minte împrejurările amănunțite ale unei clipe trecute, biletul de teatru, amintindu-ți de rochia femeii iubite cu care ai fost la acel spectacol și râsul ei alb, plicul vechi readucând întocmai o durere de altădată, pe care o încercaseși atunci la aflarea unei vești sau la simplul sunet al unui cuvânt aruncat întâmplător în frază – tot astfel era de ajuns ca ei să găsească la acele adunări intime de după-amiază un mic detaliu din trecut, pentru ca fosta lor bună înțelegere să revie la fel. O scrumieră de sticlă cu o fotografie roșie lipită pe fund și cu o inscripție caligrafiată Suvenir din Slănic 1905, un album de familie cu fotografii de domni mustăcioși și de cucoane opulente în imense rochii albe, un serviciu de ceai cu un desen chinezesc, gheișe, umbrele multicolore, fum de țigare, legendă începând pe ceainic și terminându-se pe farfurioara ultimei cești – erau atâtea lucruri acolo, pe care le regăseau intacte și care, dacă lui Victor, nou venit, nu-i spuneau nimic, celorlalți trei le dădeau sentimentul de a continua o prietenie abia întreruptă.

Iarna anului trecut cu zăpezile ei mari, cu gerurile ei crunte, cu serile calde din casă, cu tăcerile lungi din jurul mesei, peste care se ridica leneș aburul ceaiului, putea să reînceapă. Ei erau pregătiți să o aștepte.

Poate că oricum Victor n-ar fi întârziat să intre în această alianță sufletească, pe care o găsea gata făcută între Adriana, Cecilia, Gelu și lucrurile din casa Dunea. Recunoștea o atmosferă specială acolo, pe care n-ar fi știut să o numească într-un fel sau altul, dar care simțea că există. Cum el nu era un om dificil, ar fi deprins repede, și fără sprijinul cuiva, tonul exact al acelei prietenii. Totuși întâmplarea veni să aducă un ajutor necerut. Ajutorul avea forma unui caiet de muzică, pe care îl adusese domnul Dunea, tatăl Adrianei, de la București. Fusese acolo în călătorie de afaceri și voind să-i facă fetei o surpriză, intrase la Feder și ceruse un caiet de note, cum ar fi cerut o pereche de mănuși.

"Aș vrea un caiet de note, pentru o fată de 16 ani!"

Vânzătorul îi dăduse un album alb, atrăgându-i atenția d-lui Dunea că "este tot ce poate fi mai nou". Astfel Cântecele pentru blonda Agnes (op. 6) de Cello Viorin ajunseră la D… într-o după-masă de noiembrie, când în casa Adrianei cei patru prieteni se pregăteau pentru o lungă partidă de tăcere în jurul sobei de teracotă.

Adriana deschise caietul cu neîncredere. Cello Viorin? Nu cunoștea. Citise parcă odată într-o revistă din București numele acesta curios, într-o cronică muzicală sau în programul unui simfonic, nu mai ținea bine minte, își aruncă ochii asupra primei pagini și, neavând curajul să descifreze, lăsă caietul deoparte.

— Am să-l văd eu altă dată.

— De ce nu acum? încearcă, propuse Gelu.

Adrianei îi era lene să refuze rugămintea, să dea explicații, să insiste și se apropie de aceea de pian. Își plimba mâinile într-o doară pe clape și pe urmă prinse din mijlocul unei pagini, întâmplător deschise, o frază și o duse până la capăt.

Nu era urât. O reluă. Câteva acorduri simple, o pauză, câteva arpegii. Un joc mic de sunete, o glumă, un nimic.

— Amuzant, spuse Adriana întorcându-se spre ascultătorii ei; văzu cu bucurie că surpriza lor era la fel de mare ca a ei. Cecilia surâdea. Gelu părea mirat și o ruga din ochi să continue.

Fata se hotărî să cânte serios și cercetă câteva clipe caietul din scoarță până în scoarță. Pe alocuri, unde descoperea un fragment mai limpede, îl încerca provizoriu cu o singură mână și sunetele acestea ciugulite de ici de colo se urmăreau cu o uimitoare variație de ritm. Era parcă un joc de mici surprize și ar fi fost cu neputință să prevezi modulația melodiei ce avea să urmeze.

Abia când această sumară trecere în revistă fu terminată și când Adriana cântă în întregime și în ordinea lor firească toate cântecele caietului, ea își dădu seama că se înșelase. Nu, nu era un joc de surprize. Nu era nici măcar o suită de mici melodii plăcute. Era ceva mai dificil și mai complex, mai greu de înțeles și poate mai puțin frumos decât i se păruse întâi. Toate acele mărunte bijuterii sonore, pe care le remarcase la prima vedere, nu erau în întregul bucății decât simple detalii, ce treceau aproape neobservate. Note marginale, ornamente secundare.

Accentul cădea pe o frază muzicală mai obscură, care revenea insistent, lipsită de frumusețe, lipsită de melodie.

Era o decepție și îi venea greu să o mărturisească. Ea cânta ca să înțeleagă. Ori aceste Cântece pentru blonda Agnes, clare întâi, se complicau pe măsură ce le descifra și se adunau. Să ascundă lucruri ce scăpau atenției ei.

— Voi pricepeți ceva?

Nu, nici ei nu pricepeau nimic. Totuși, în ciuda acestei prime încercări, care dăduse greș, Cântecele pentru blonda Agnes deveniră curând un semn în întrunirile lor. Mai târziu, iarna aceea care avea să treacă repede și să aducă schimbări în viața lor, a tuturor patru, avea să fie evocată de una din acele melodii, atunci descifrate. Era de ajuns să asculte o pagină, era de ajuns să-și amintească o frază, pentru ca deodată serile acelea de prietenie nesigură, de așteptări confuze, să reapară într-o imagine veche. Poate numai din curiozitate sau pe urmă din simplă obișnuință, Adriana reluase în zilele următoare caietul lui Cello Viorin și îl cântase prietenilor ei.

Îi plăcea? N-ar fi știut să spună. Simțea însă în acele acorduri obscure ceva care răspundea liniștii lor. Probabil că nu era muzică adevărată (cel puțin mademoiselle Aurore Vital o spunea răspicat și cu toată indignarea unei bune profesoare), dar, cântându-le, Adriana avea impresia că trece pe lângă un mister nedezlegat, un mister ce se ascunde și se refuză, dar care s-ar putea lumina o dată, dintr-o parte.

Până atunci se juca cu el și degetele ei întârziau pe clape, așteptând până la urmă dezlegarea.

Cântecele pentru blonda Agnes aveau parcă nehotărârea prieteniei lor. Erau și între ei patru atâtea lucruri neexplicate! Ce îi aducea acolo pe ei, atât de deosebiți unul de altul? De ce, întâlnindu-se, aveau impresia că se ascund, de ce, despărțindu-se, aveau senzația că se pierd?

Rămâneau ceasuri întregi la locurile lor, pe care nu le schimbau niciodată între ei, ca și cum așezarea lor în cameră ar fi avut un înțeles anumit. Așteptau să vină seara, își urmăreau în obscuritate conturul trupurilor ce se stingea. La ceasurile patru, lumina scădea pe fereastră.

Ploaia cădea afară la fel, nici mai tare, nici mai încet de cum începuse, ploaie lungă și indiferentă de toamnă.

Într-un colț al odăii, umbra teracotei creștea caldă, opacă, vibrând de un zgomot surd ca al ghiocurilor.

O mișcare, un pas, o mână, ce se ridica, se auzeau distincte, cu o intensitate disproporționată, ca într-o casă deșartă. Aveau în tăcerea aceea o plăcere neformulată, un fel de voluptate fizică pe care o regăseau ori de câte ori, ziua pălind pe fereastră, lucrurile își alungeau umbrele pe covor.

De câte ori nu încercase Adriana să surprindă acest minut de emoție, ca pe un intrus, și să-l întrebe?

Dar farmecul era rupt la întâia întrebare și se găseau toți patru, unul înaintea altuia, străini și puțin rușinați, asemeni unor amanți în fața unui pat răvășit, după o noapte de iubire.

Se despărțeau atunci repede, evitându-și privirile.

Iar a doua zi, în același loc, la același ceas, așteptau o mică minune care venea și trecea neschimbată.

Ar fi vrut s-o oprească, dar ea trecea pe alături, asemeni "cântecelor blondei Agnes", când ultimul lor acord fusese cântat.

S-ar fi spus că un cerc despărțitor se strânge în jurul lor. Viața lor de totdeauna rămânea afară, departe. Școală, familie, cărți, întâmplări, toată această mică vâltoare de fiecare zi nu ajungea până la ei decât scăzută, ea de partea cealaltă a unui zid. Nesimțit, legăturile lor cu lumea se desfăceau. Ceea ce se petrecea dincolo era indiferent. Totul trecea neaderent, fără urmă, ca un bob de mercur pe o sticlă lustruită. Sâmburele vieții lor rămânea arzător acolo, între ei, la întâlnirile lor. Realitatea era asta. Restul se adâncea într-un somn nepăsător, ca iarna grea din oraș.

Nu observase nimeni nimic. Numai Buță, fără să priceapă ce se petrece anume, simțea că ceva se ridică între ei și el. Se lovea berbecește de o piedică ce-i sta în cale.

El, care știa să-și facă loc cu coatele și să-și introducă ființa lui grea ca un sac cu tărâțe, oriunde, între rochii albe sau între mâini murdare, rămânea neputincios afară.

Izolarea prietenilor lui nu era vizibilă: porțile păreau deschise. Dar dacă încerca să le treacă, pasul lui obișnuit să izbească și să calce se împotmolea ca într-un fel de pâslă. Pentru întâia oară de când se știa, Buță simți că sunt lucruri ce pot trece mai înalt decât mâinile lui.

Dădea târcoale acestui cerc nevăzut și căuta inutil pe undeva o spărtură. Se vedea rămas singur, în iarnă, pe uliți goale, cu buzunarele pline de cărți, pe care nu mai avea cui să le dea, lăsat dincolo de un prag prea înalt pentru el.

Avea uneori dorința de a se opri lângă soba lor caldă, la masa lor de ceai. Și gândul ăsta trezea în firea lui lemnoasă un fel de vagă tristețe. Nu era de-a dreptul o înduioșare. Își bătea joc de asta. Dar lenea lui mare se simțea bruscată, acum când trebuia să renunțe la prietenii și obiceiurile vechi.

Era necăjit simțind o rezistență, pe care nu o putea defini. Ar fi încercat să lupte, dar cum să lupte împotriva unei păreri? Căută să se apropie iar de Gelu și Victor, insistă, ademeni. Recurse la mijloace umilitoare: voi să le facă confidențe asupra afacerilor lui, fu de o dărnicie exagerată, le aduse cărți noi și scumpe. În îndârjirea lui de a recâștiga o prietenie pierdută, nu înțelegea că excesul acesta poate fi supărător și mijloacele lui venale, neeficace. Trecu la reproșuri. Avu o dezolare de amantă părăsită, făcu scene, ceru jurăminte. Prietenii lui îi răspundeau că nimic nu e schimbat, că totul se petrece ca mai înainte, că el se înșală. Îi cerură dovezi: ce fapt îi arăta lui că lucrurile s-au schimbat? Buță nu știu să răspundă, fiindcă, într-adevăr, nu vedea nimic precis, niciun cuvânt, niciun gest. Și totuși…

Venise de câteva ori în casă la Adriana. Fusese chemat acolo din politețe și primise. Îi găsea pe toți patru acolo și simțea că, intrând, el întrerupea ceva. Ar fi vrut să știe ce, ar fi vrut să rămână neobservat într-un colț, să bage de seamă și să înțeleagă. Dar prezența lui era scârțâitoare. Băieții se sileau să vorbească, fetele să cânte la pian, toată lumea să fie veselă și nepăsătoare. Dar totul era fals. Buță rămânea totuși până seara târziu, bucuros să le strice ziua. Îi privea cum se despart atunci necăjiți și el le vorbea cu candoare despre o mie de lucruri indiferente. Descoperea în jocul acesta o nouă voluptate. Recăpăta sentimentul superiorității lui.

Dacă ar fi avut cui, ar fi spus ca altădată:

"Și ei cred că își bat joc de mine!"

Se făcea că nu înțelege ostilitatea lor. Cu cât erau ei mai încruntați, cu atât era el mai afabil. Dar în curând, ceilalți se apărară brutal. De cum îl vedeau intrând pe ușă, Gelu și Victor se ridicau, spuneau că sunt ocupați și se pregăteau să plece. Astfel era și el nevoit să se ducă odată cu ei, știind totuși că îl vor lăsa singur pe stradă și se vor întoarce în ascuns. Nu mai avea deci libertatea de a-i pândi.

Într-o zi, tocmai când era gata să plece, apropiindu-se de Adriana să-i spună ziua bună, rămase deodată cu mâna suspendată în aer, căută cu o privire fixă împrejur, încercă parcă să facă un semn și căzu jos pe podele. Fruntea plesni surd și trupul se întinse fără încordare, dintr-o singură bucată, ca un butuc dărâmat. Îl ridicară înspăimântați și îl culcară pe canapea. Adriana aduse apă și colonie. Victor îi desfăcu gulerul tunicii și îl scutură de umeri. Cecilia, palidă, își frângea mâinile și se plimba cu pași mărunți de la o fereastră la alta.

Numai Gelu rămase într-un colț, încruntat, privind scena. Buță își reveni cu greu. Vorbea împleticit, cu un efort vizibil, cu pauze mari, respirând greu. Își ceru iertare.

— E o boală veche. Mi s-a mai întâmplat acasă… acum vreo trei ani… doctorul zicea că-s anemic… nu dorm noaptea… citesc prea mult… vă rog să mă iertați… e ridicol… dacă aș fi știut…

Adriana îl implora să tacă. Nu e vina lui doar. Să stea liniștit, să bea o ceașcă cu ceai cald, să se odihnească acolo cât o voi și mai târziu, seara, au să-l ducă băieții acasă. El nu avu putere să-i mulțumească, dar îi surâse blând, recunoscător.

Buță se însănătoși repede și după câteva zile. Fu refăcut. Era mai palid însă decât înainte și uneori se vedea că umblă greu, puțin aplecat într-o parte, deși el pretindea că nu mai are nimic. Ceva părea rupt în el. După vreo zece zile, într-o după-masă, tot în casa Adrianei Dunea, avu un acces asemănător, mai grav chiar. Căzu la fel, dezarticulat, plesnind aerul cu brațele lui grele, rupte parcă de trup. Era o cădere de bou înjunghiat, o cădere masivă, grea, înăbușită.

Când îl ridicară, avea buzele albe și ochii ficși. Pe obrazul lui gros și mare se săpa o expresie de durere, care îl făcea aproape frumos. Gelu ceru să-l conducă el singur acasă și îi făcu semn lui Victor să-i lase împreună. Îl duse cu greu lângă el, îl rezemă de brațul lui, îl purtă prin zăpadă cu băgare de seamă. Când ajunseră, îl rezemă de poartă, îl întrebă dacă mai are nevoie de ceva și pe urmă, cu același glas, fără tranziție, adăugă:

— Și viitorul acces, potrivește-l să nu mai fie în casa domnișoarei Dunea.

Buță tresări. Un moment se întrebă dacă trebuie să înțeleagă, dacă trebuie să se indigneze. Dar înainte de a putea lua o hotărâre, Gelu adăugă, – privindu-l drept în ochi, fără cruzime, camaraderește:

— Renunță, Buță. Nu zic, experiența e frumoasă și aproape izbutită. Dacă n-ai fi făcut exces de simptome ar fi fost chiar perfectă. Dar mi te pui în cale. Și noi doi nu eram obișnuiți să facem experiențe unul pe seama celuilalt.

Fu în iarna aceea ultima vizită a lui Buță în casa Adrianei.

Rămâneau deci din nou singuri, liberi să continue jocul început. Nu pentru că ar fi vrut să se ascundă, îl îndepărtaseră pe Buță. Ceea ce făceau, li se părea firesc. Ar fi primit noi tovarăși în jocul lor, dacă-ar fi știut să-i învețe regulile sufletești. Dar Buță n-ar fi știut niciodată să le deprindă. Simpla lui prezență, obtuză, opacă, noduroasă, oprea visul în loc. Îl lăsaseră de aceea dincolo de cerc.

Era desigur mai bine așa. O mobilă deplasată, un obiect nou, un covor pus altfel decât de obicei, îi supăra, îi întârzia, le oprea inutil atenția. Lucrurile făceau parte din tovărășia lor și, găsindu-le totdeauna la fel, ei citeau în această neschimbare exterioară un semn de constanță. Veneau de afară cu senzații vioaie de iarnă și stradă: aflau în acea odaie culori șterse, o lumină scăzută, o căldură moale de alcov. Era acolo un calm fizic. Se lăsau în voia lui cu un sentiment precis de cufundare.

Zgomotele ulițelor înzăpezite din care veneau se pierdeau învăluite, ireale, așa cum gâlgâie apa în urechea înotătorului afund. Erau cele din urmă amintiri dintr-o lume care înceta în pragul odăii lor. Începea o legendă în care credeau și în care fiece detaliu își avea înțelesul lui.

Nimic nu venea să schimbe această nouă ordine de senzații.

Zilele treceau agale. Cea de azi îi găsea acolo unde cea de ieri îi lăsase. Foile calendarului cădeau una după alta. Minutarele ceasului se învârteau să măsoare un timp care nu era al lor. Ei rămâneau la fericirea lor fixă. Nu mai aveau nimic de aflat, nu mai era nimic să-i surprindă. Erau porniți pentru un timp ce nu mai trebuia să sfârșească.

Spre sfârșitul lui februarie, zăpezile începură să scadă. Un soare tânăr scăpa uneori prin pânza cenușie a cerului și lumina deodată orașul. Se auzea apa picurând pe streașini.

Într-o zi avură brusc senzația că jocul lor se sfârșește. Era în casă un aer de lenevie și oboseală, pe care nu-l cunoscuseră până atunci. Simțeau nevoia – și pentru simbol și pentru mișcare – să deschidă ferestrele.

Gelu observă lângă el, pe divan, în obscuritate, un trup pe care îl simțea cald de altă căldură decât aceea a odăii.

Pentru că era aproape, întinse mâinile și îl strânse în brațe, până întâlni o altă răsuflare. Atunci abia băgă de seamă că o ține în brațe pe Adriana.

O sărută.