Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05

Partea a doua

Capitolul 05
Buta

Cand fu sa inchida poarta, Gelu observă cum din umbra ei se desface o umbră mai scundă și mai neagră. Îl recunoscu, după lenea pasului, pe Buță.

— Ce faci aici? Mă pândeai?

— Nu, te așteptam. Trecusem din întâmplare. Am văzut lumină sus la fereastră și mi-am închipuit că mai ești acolo. Te plimbi?

— Dacă vrei…

Ar fi vrut să fie singur, să-și ducă mai departe visul început, să păstreze încă parfumul odăii de unde ieșea. Ființa noduroasă a lui Buță, indiferența lui de bârnă care respiră împiedicau asemenea bucurii nuanțate.

"Am bani", spuse el după câteva minute de tăcere.

Și pe urmă, explicativ, dar sobru și fără entuziasm:

— A fost o afacere bună.

— Ce afacere? se interesă Gelu.

— O afacere.

De unde își scornea omul acesta banii, prietenii lui nu puteau să afle. Avea o sumă de cunoștințe obscure, greci, agenți secreți, barcagii, o întreagă societate misterioasă, pe care el o desemna puțin cam vag: "oamenii mei".

Îl văzuseră de câteva ori, seara, la un colț de stradă, îngrămădind într-un zid o umbră deșirată de om, cu care vorbea îndelung, fără gesturi. Uneori dispărea pe câteva zile, fără să spună un cuvânt, fără să dea o veste.

Revenea pe urmă, netulburat, refuzând explicații: "am bani".

Cunoscându-i obiceiurile, Gelu nu insistă. Merseră unul lângă altul, ignorându-și reciproc prezența.

Gelu își amintea de răsuflarea Elisabetei, carnea ei somnoroasă, rochia ei caldă. Buță mergea: punea în actul acesta toată conștiința lui de vietate. Lenea lui organică nu-i permitea să facă două lucruri deodată.

— Știi, am bani mărunți. Dacă nu s-a dat încă drumul de la cinematograf, am putea să ne jucăm.

Gelu refuză.

— Nu, n-am poftă, astă-seară.

Jocul lui Buță era simplu. Lua un pumn de bani mărunți: douăzeci, treizeci de piese de câte un leu. Se fixa la un colț întunecat de stradă, ferit de lumina felinarelor rare, și pândea trecătorii, îi vedea venind spre el, îi aștepta cu discreție, îi lăsa să treacă și pe urmă, de la câțiva metri depărtare, le arunca moneda drept înaintea picioarelor. Mișcarea era precisă. "Banul cădea exact și suna tare pe piatră. De nouă ori din zece, omul se oprea bănuitor, se căuta prin buzunare, privea împrejur, se apleca, se întorcea câțiva pași, aprindea un chibrit, căuta pe jos, până ce ridica triumfător moneda. Astfel Buță văzuse mai mult de jumătate din locuitorii orașului defilând înaintea lui în căutarea unui ban aruncat. Prefera mai ales ceea ce el numea "familiștii și domnii serioși", oameni pașnici pe care sunetul banului pe asfalt îi oprea din tihnita lor plimbare. Ierarhiile sociale încetau în fața jocului: într-o seară Buță avusese plăcerea de a-l privi pe domnul prefect în persoană, asudând într-o cursă nesfârșită pe doi metri pătrați în jurul unei piese de doi lei, care fusese găsită după un sfert de oră, cu concursul gardistului din post.

Gelu și Victor găsiseră jocul prea scump. Ei, care crescuseră onești în respectul banului, se înfiorau de această perversitate. Dar Buță îi învățase cu vremea să fie mai puțin prevenitori cu un lucru pe care el știa să-l scornească din nimic.

— Sunt oameni care-și cumpără cu banii lor covrigi. De ce nu ne-am cumpăra cu ai noștri plăcerea de a umili?

Și abia râdea, deși era mândru de invenția acestui joc, pe care, într-un moment de seriozitate, îl numise ca pe un studiu: "variații asupra instinctului de proprietate".

Îi păru rău de refuzul lui Gelu și renunță. Nu-i plăcea să se joace singur. Spectacolul nu-l distra decât în tovărășie.

Continuau tăcuți plimbarea, pe aceleași străzi goale, într-un târziu, Buță vorbi iar.

— Ai văzut cartea pe care i-am dat-o ieri lui Victor?

— Da. Mi-a arătat-o. Foarte frumoasă. Trebuie să fie scumpă rău. Nu ți-a fost frică? E mare și se putea observa ușor.

— Aș. O băgasem în buzunarul dinăuntru și mă plimbam prin librărie foarte calm. Am stat de vorbă cu vânzătorul ăla negru vreo cinci minute și pe urmă am plecat.

— Ești un maestru.

— Nu. Sunt doar un om dibaci. Am văzut azi în vitrină ediția mare din Les fleurs du mal. Dacă vrei?…

— Nu, mulțumesc. Mi-ai dat destule lucruri și pe urmă ți-am mai spus-o: aș vrea să se sfârșească odată istoria asta.

Buță avu un fel de surâs disprețuitor și ridică din umeri.

— Înțelege-mă, continuă Gelu. Îmi bat joc, ca și tine de remușcări și scrupule. Dovadă e că primesc tot ce îmi dai, știind de unde vine. Dar au să te prindă. Și nu face.

— De unde știi tu cât face și cât nu? îi tăie Buță vorba cu o repezeală ce îi bruscă lenea. Ai încercat tu vreodată plăcerea asta? Habar n-ai. Și pe urmă de ce să iau aere de martir: în fond nu înfrunt nicio primejdie. Niciuna. Mâinile mi se mișcă atât de ușor, încât uneori mi se pare că vin de la mine, cărțile, din raft în buzunare. Sunt sigur de mine. Prea sigur chiar: a început să mă plictisească lipsa de risc. Uite, miercurea trecută l-am luat într-adins pe Vasiliu cu mine. Știam că vrea de mult. Să-și cumpere tratatul lui Ribot. Știi cât e de gros. Bani își strânge el, dar nu avea destui. I-am spus că i-l dau eu pe nimic, dacă intră cu mine în librărie, numai așa, să stea acolo. A stat mult la îndoială, dar la urma urmelor a primit. De! tratatul lui Ribot!… Îl luasem cu mine numai fiindcă știam că lui cel puțin îi e frică. Îl priveam cum tremură, galben, netrebnic, și mi-era milă de el. Aveam un gust teribil să mă las prins, numai ca să i-o fac dobitocului ăluia. Dar m-am răzgândit.

Tăcu. Vorbise repede, cu un accent de pasiune pe care îl avea rar. Se părea că efortul de a explica îl obosise prea tare. Se lăsă cuprins de imensa lui lene, pe care o urnise din loc câteva momente și rămase la fel ca înainte, indiferent, scorțos, greoi. La capătul Străzii Mari, spre bulevard, le ieșiră gălăgioși înainte un grup de camarazi. Buță se lumină deodată.

— Mă, am bani. Cine vrea o piesă să se descalțe aici la marginea trotuarului și să se încalțe la loc. De două ori, două piese. De patru ori, un pol.

Vorbea serios și băieții o știau. Avea pasiunea de a-și cheltui astfel banii. Îi întâlnea pe stradă și le propunea cele mai năstrușnice afaceri. Era nebun – asta se vedea bine – dar avea o calitate: plătea imediat.

"Nu cer credit. Uite, ai un pol dacă mănânci două kilograme jumătate de plăcintă cu carne."

Sau:

"Zece lei pentru cine se urcă, duminică, pe al treilea felinar din grădina publică."

Îi privea atunci cum execută treaba comandată, serios, fără să surâdă, fără să aprobe, aștepta să se termine și pe urmă, ca un negustor care știe pe ce își dă banii, scotea hârtiile din buzunare, le număra cu băgare de seamă și plătea.

În seara aceea, operația cerută era mai complicată. Locul era întunecos și era greu de înșirat șireturile acolo pe trotuar.

— Am dreptul să mă duc peste drum lângă felinar?

Întrebă unul.

— Nu. Aici. Dacă vă convine, dacă nu…

Oamenii se uitară întrebători unul la altul: păreau că măsoară greutatea lucrului și calitatea prețului. Pe urmă, cu un surâs ce voia parcă să spună: "Cu atât mai rău pentru tine, dacă ești nebun – noi banii n-avem de ce să-i pierdem", se așezară pe trotuar unul lângă altul și începură treaba.

Gelu privea amuzat. Amintirea Elisabetei se pierduse până la urmă: strada vulgară, îndrăzneață, băiețească îl recâștigase.

Buță se apropie de el și îi șopti:

— Și ei cred că își bat joc de mine.

Făcu socotelile și plăti. Le spuse cu jumătate gură bună seara, nu le întinse mâna și îl luă pe Gelu.

— Hai!

Pe urmă, după câțiva pași, se întoarse și strigă:

— Nu l-ați întâlnit pe Victor Ioanid?

— Ba da, răspunse cineva. E pe uliță. L-am lăsat în curte la Marcela.

Buță se uită la Gelu întrebător.

— Vrei?

— Mi-e totuna.

Porniră absenți, negândindu-se la nimic. Departe, după colț, începea să se vadă primul felinar. Câțiva soldați trecură pe lângă ei. Se auzea spart un cântec de caterincă.