Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02

Partea a doua

Capitolul 02
Zile de iarna

Reputatiile se stabilesc lesne la D… În scurtă vreme Gelu deveni un personaj. Faptul de a fi fost văzut în intimitate în casa prefectului era un titlu de glorie prețuit deopotrivă de fiice și mame. Dacă fetele vedeau în prezența lui lângă Elisabeta Donciu dovada unei pasiuni ascunse, cucoanele prețuiau acest fapt pentru seriozitatea și bunul renume ce le presupunea. "Trebuie să fie un băiat de treabă", își spuneau ele.

În fond, nimic altceva nu îndreptățea bunele relații cu familia Donciu. Rudenia lor era destul de vagă și mai ales nu era un titlu sigur. Mai erau rude de-ale prefectului prin târg, între altele chiar părinții Ceciliei, dar toate fuseseră ținute la o parte, în umbră.

Gelu fu deci scos din rândul liceenilor scandalagii, care tulburau liniștea serilor de vară în centru sau împiedicau spectacolele de teatru, și intră în stima publică.

Adriana trebui să accepte această judecată a orașului. Îl întâlnea aproape în fiecare zi la prânz, când se întorcea de la școală și îi plăcea salutul lui serios, larg. Nu era niciodată singur. Trecea cu toți camarazii lui obișnuiți, într-un grup gălăgios. De câteva ori, îl zărise seara umblând pe strada lor cu Victor Ioanid și mai ales cu Buță, cu pași rari, oprindu-se pe la colțuri, absorbit în nesfârșite discuții. Adriana se întreba ce or fi având ei să-și spună în ploaie, în serile acelea de noiembrie, când străzile erau triste și când în casă primul foc aducea căldură și lene și ceva nedeslușit ce s-ar fi putut chema fericire.

Ea rămânea la fereastră surâzătoare și calmă. Lecțiile erau făcute, în odaia alăturată se punea masa, teracota era caldă și afară ploua.

Într-o după-masă, îl întâlni într-o librărie. Ploaia îi surprinsese acolo și îi ținea în prag. Schimbară atunci câteva cuvinte despre școală, despre anotimp, despre Cecilia.

— O iubești, nu-i așa? îl întrebase ea.

— Eu nu pot să sufăr fetele. Cu atât mai puțin când îmi sunt verișoare.

— Ești rău.

— Sunt.

Când, a doua zi, Adriana îi povesti Ceciliei convorbirea aceasta, ea îi răspunse fără surpriză.

— Așa e el. Spune că nu ar schimba niciuna din toate cărțile lui pentru toate fetele din lume și că, afară de Elisabeta Donciu, n-a cunoscut nicio fată care să fie mai deșteaptă decât un scaun. Da’ eu nu mă supăr. E un băiat bun și uneori îmi ajută să-mi fac lecțiile. Ții minte compoziția mea despre: "Cum am petrecut vacanța?" El mi-a făcut-o.

Cu ce știa din cărți, Adriana citi în cinismul acestui dezamăgit din a șasea clasă de liceu un amor neîmpărtășit. Nu i se părea probabil numele Elisabetei Donciu, fiindcă era mult mai în vârstă decât el. Trebuia să fie o poveste ascunsă. Imagina o dramă teribilă, ceva neclar și fatal, o scenă decisivă în care Gelu juca rol de victimă și după care el făcuse jurământ să nu mai creadă în femei. Asta o făcea să se înduioșeze asupra propriei ei soarte și să-și aducă aminte că și ea a avut o dragoste și deziluzii.

"Dacă ar ști el!" Dar pentru că nu putea să știe, ea se mulțumea să-l privească cu melancolie când trecea pe lângă el, pe stradă. Ar fi vrut să-i cunoască mai de aproape povestea, căci nu era nicio îndoială că avea una. Ce ascundea el în discuțiile lui nesfârșite, seara, în ploaie?

Ce făcea el vara trecută în grădina publică, noaptea târziu, când rămânea cu prietenii lui, singuri după plecarea tuturora? Ce vorbea el ceasuri întregi joia după-amiază, când își chema prietenii în mansarda prefecturii?

Cecilia îi povestise despre acest din urmă lucru și ea, curioasă, nu se sfii să-l întrebe odată.

— Foarte simplu, domnișoară Dunea, foarte simplu. Astă-primăvară, când a murit Dobrescu-Dinceni, nu știu dacă mai ții minte, a lăsat vreo 2 000 de cărți. Nu s-a ocupat nimeni de ele și nu știu cine le-a îngrămădit sus la prefectură, în mansardă. Eu am cerut voie unchiului să umblu pe acolo, să citesc. Mi-a dat voie, mi-a dat și cheile mansardei. E liniștit și comod. Ne întâlnim acolo uneori să stăm de vorbă câțiva prieteni.

Adriana răspunse că e interesant, că nu e nimic pe lume mai pasionant decât literatura și că ar lua și ea bucuroasă parte la întrunirile lor. Ar putea să vie, de exemplu, cu Cecilia.

— Nu, domnișoară. Lucrurile astea nu sunt pentru fete, îi spuse el privind-o în față, fără să surâdă.

Adriana fu supărată. Înțelegea ea răzbunările unui dezamăgit, dar își spunea că nu e ea făcută să răspundă de greșelile genului femeiesc. Se hotărî să nu-i mai vorbească. Câteva zile mai târziu însă, se întâlniră la cinematograf și, când fu să plece, el se apropie de ea și plecând capul îi privi atent ochii sub borul gamenului.

— Vezi, domnișoară Dunea, ai plâns. Și zilele trecute, când ți-am spus că sunt lucruri care nu-s făcute pentru fete, te-ai supărat. Dumneata plângi la cinematograf! Și nici măcar nu te ascunzi!

Adriana nu știa de ce nu se supără ea odată pentru totdeauna sau de ce măcar nu-i răspunde la aceste repetate impertinențe, așa cum se cuvenea. Se găsea în fața lui puțin intimidată.

În timpul vacanței de Crăciun, Adriana îl întâlni de câteva ori acasă la Cecilia și toți trei petrecură câteva după-amiezi împreună. El locuia în vecinătate. O curte lungă și un gard scund de viță, acum înzăpezit, despărțeau casa lui Gelu de casa Ceciliei. Când Adriana venea în vizită, amândouă fetele îl strigau de la fereastră. El deschidea ușa, le făcea semn de la fereastră și pe urmă traversa curtea, fără palton, cu mâinile în buzunare, de ajungea înghețat și cu ghetele pline de zăpadă. Era o iarnă grea, cu zăpezi mari, cu vânturi aspre.

Apa înghețase de mult în vale, spre Vii. Orașul se oprea uneori din mersul lui obișnuit și rămânea nemișcat. Străzile erau deșarte, prăvăliile pe Strada Mare goale, ferestrele caselor înghețate și opace.

În casă, după-amiezile erau calde și leneșe.

Adriana, venită în vizită la Cecilia pentru două ceasuri, nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă.

Gelu era atunci mai tot timpul cu ele. Luau ceaiul în odaia mică a Ceciliei, în jurul unei măsuțe scunde. Vremea trecea încet acolo. Când aveau ce să-și spună, vorbeau bucuroși. Când nu, tăceau și niciunul nu era stingherit de aceste lungi pauze. Era o tăcere care îmblânzea ultimele asprimi ale lui Gelu. Fetele cântau la pian sau povesteau istorii de la școală, sau o imitau pe m-elle Vital. El le întrerupea uneori cu un cuvânt scurt, pe care îl spunea răspicat și cu severitate. Avea un râs scurt care putea să jignească și ochii lui sclipeau atunci răi. Numai dacă venea vorba despre Elisabeta Donciu, tăcea sau se mulțumea să aprobe ceea ce se spunea. Mai bucuros schimba grăbit vorba, căutând alt subiect. Îi făcea plăcere să-și vorbească de rău, dar cu vădită prietenie, camarazii.

— Nu-l cunoști pe Buță? Nici să nu-l cunoști; pe dumneata, care ești o fată cuminte, te-ar scandaliza. Doarme ziua și umblă noaptea. Bea cinci litri de apă pe nerăsuflate și suportă douăzeci și cinci de pumni pe pieptul gol. Știe pe dinafară Teoria ondulației universale de Vasile Conta și a rămas de patru ori la examenele de capacitate. La vară, are să rămână pentru a cincea oară.

Adriana îl văzuse de câteva ori pe acest Buță, scurt și gros, cu șapca îndesată bine în cap, ascunzând parcă totdeauna ceva în pardesiul lui larg, fără culoare și fără formă. Știa că e străin de oraș, că venise de vreo doi ani să treacă examenul de intrare în cursul superior, pe care nu-l mai putea trece la liceul lui din Brăila, de unde fusese eliminat.

…În iarna care se înțepenise în târg, întâlnirile acestea în trei, lângă o sobă caldă, continuau la fel, fără întâmplări mari, fără vești dinafară. Anotimpul îi despărțea de oraș, de prieteni, de cunoscuți și îi aduna acolo la adăpostul zilelor ce treceau totuși. Gelu pleca uneori în oraș, în căutarea prietenilor lui, dar se întorcea înghețat și plictisit. Lungile lui plimbări de seară frigul le suprimase. Astfel toți trei reveneau în odaia Ceciliei sau în odaia Adrianei – căci Gelu venea acum regulat în casa Dunea, unde câștigase simpatia doamnei Dunea.

Se învățaseră atât de bine unul cu prezența celuilalt încât se întâmpla s-o uite.

Fiecare făcea ce voia: Gelu citea, Cecilia lucra, Adriana își repeta exercițiile la pian. Din când în când, cineva dintre ei tușea, sau spunea un cuvânt, sau întorcea o filă de carte: astfel își aminteau o clipă că sunt împreună și pe urmă continuau să-și vadă fiecare de gândurile lui.

Numai Gelu, câteodată, se ridica brusc, își lua paltonul și se scuza.

— Trebuie să mă duc. Am treabă.

— Se duce la Elisabeta, spunea Cecilia.

El nu răspundea nici da, nici nu și era bucuros să nu i se ceară explicații.

A doua zi, se regăseau.